2,638 matches
-
soartă, de cuvântul noroc, majoritatea scriitorilor români din epoca medievală fac apel la un citat din Biblie, atribuind succesiunea întâmplărilor exclusiv voinței divine. De altfel norocul, văzut sub semnul alternanței dintre bine și rău, apare ca o entitate mai degrabă irațională, ca un fel de înscriere într-o carte misterioasă, de temut, pe care numai Dumnezeu o poate citi. Oamenii nu fac altceva decât să suporte consecințele hotărârilor divine, fără a putea interveni eficient în modificarea lor. Aceasta este viziunea proprie
?ACCEP?IILE VIE?II by Br?ndu?a ? Georgiana Popa () [Corola-publishinghouse/Science/83168_a_84493]
-
admite astfel o formă de protest contra unei legi severe primite la naștere, care prinde conturul unei încercări de depășire a unei amenințări. La fel ca în cazul nașterilor miraculoase, și în cazul ursitoarelor, se-ncearcă deci aceeași "raționalizare a iraționalului". Oamenii au constatat dintotdeauna, în mod tacit și repetat, absurdul existenței, lipsa de logică dintre faptele unui om și destinul real al acestuia. Pentru a găsi o explicație care să nu contrazică prea violent bunul simț, mentalitatea arhaică tradițională a
?ACCEP?IILE VIE?II by Br?ndu?a ? Georgiana Popa () [Corola-publishinghouse/Science/83168_a_84493]
-
proprie folclorului are un cuvânt greu de spus. Afirmarea primatului cosmologic al apei apare adesea în legendele românești. Umblând pe deasupra apelor infinite, Dumnezeu si Diavolul sunt cei doi arhitecți ai lumii. În toate mitologiile, potopul distruge o lume care devenise irațională. Pământul este conținut de apă. Aerul este reprezentat ca suflare divină, dar mai cu seamă ca vânt. "Nașterea lui este închipuită în felurite moduri: a fost făcut de Dumnezeu pentru a rupe pânza țesută de păianjen printre copaci ca oamenii
?ACCEP?IILE VIE?II by Br?ndu?a ? Georgiana Popa () [Corola-publishinghouse/Science/83168_a_84493]
-
parte a sistemului mecanicist, redundant și inexpresiv. La aceasta tradiție iconoclastă punctată decisiv de raționalism se adaugă în secolul XVIII empirismul factual, prin David Hume și Isaac Newton, care afirmă o altă "opoziție" față de imaginar, faptul, antonim al confuziei, delirului, iraționalului și fantasmelor onirice. Derivat din percepție sau produs al observației și al experimentului, faptul poate fi și un eveniment, precum cel istoric. În Secolul Luminilor, istoria înregistrează frenezia iconoclastă a oamenilor de știință, care își stabilesc o limită de nedepășit
Imaginarul medieval: forme și teorii by Laura Mesina () [Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
ceva ireductibil care ne scapă, dar, practic, îi cunosc pe oameni și îi recunosc după purtarea lor, după totalitatea faptelor for, după consecințele pe care trecerea lor le suscită în viață. Tot astfel pot, practic, să definesc toate aceste sentimente iraționale care desfid orice analiză, pot, practic, să le apreciez, să adun suma consecințelor lor în ordinea inteligenței, să le surprind și să le notez toate înfățișările, să descriu universul lor. S-ar părea că, chiar dacă l-am văzut de o
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
de toate acele categorii care explică totul. Ele n-au nici o legătură cu spiritul. Ele neagă adevărul lui profund, acela de a fi înlănțuit. În acest univers indescifrabil și limitat, destinul omului îș i capătă astfel sensul. O puzderie de iraționale s-au ridicat și-l înconjoară până la sfârșitul zilelor sale . O dată cu această clarviziune redobândită și deliberată, sentimentul absurdului se luminează și se precizează. Spuneam că lumea e absurdă, dar mă grăbeam. Tot ceea ce se poate spune este că lumea nu
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
această clarviziune redobândită și deliberată, sentimentul absurdului se luminează și se precizează. Spuneam că lumea e absurdă, dar mă grăbeam. Tot ceea ce se poate spune este că lumea nu-i în ea însăși rațională. Absurda însă este confruntarea între acest irațional și această nemărginită dorință de claritate a cărei chemare răsună în străfundurile omului! Absurdul ține atât de om, cât și de lume. Pentru moment, el este singura lor legătură. Îi înlănțuie unul de celălalt cum numai ura o poate face
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
ne vom întoarce la ea. Să vorbim mai bine despre ternele și despre elanurile născute în acele pustiuri. Va fi de-ajuns sâ le enumerăm. Și ele sunt, azi, cunoscute de toată lumea. Au existat întotdeauna oameni care să apere drepturile iraționalului. Tradiția a ceea ce am putea numi gândirea umilită a fost întotdeauna vie. Critica raționalismului s-a făcut de atâtea ori, încât s-ar părea că nu mai e cazul să fie făcută din nou. Totuși epoca noastră asistă la renașterea
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
boala mortală a lui Kierkegaard, "acel rău care sfârșește în moarte, fără ca după ea să mai urmeze ceva", temele semnificative și chinuitoare ale gândirii absurde au urmat una alteia. Sau, cel puțin, și această nuanță e capitală, cele ale gândirii iraționale și religioase. De la Jaspers la Heidegger, de la Kierkegaard la Șestov, de la fenomenologi la Scheler, pe planul logic și pe planul moral, o întreagă familie de gânditori, înrudiți prin nostalgia lor, opuși prin metodele sau scopul lor, s-au înverșunat să
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
duce către tainele divine. Șestov, la rândul său, de-a lungul unei opere de o admirabilă monotonie, preocupat întruna de aceleași adevăruri, demonstrează fără încetare că sistemul cel mai riguros, raționalismul cel mai universal se izbesc întotdeauna până la urmă de iraționalul gândirii umane. Nu-i scapă nici una din evidențele ironice, nici una din contradicțiile derizorii care depreciază rațiunea. Nu-l interesează decât excepția, fie că ea aparține istoriei inimii sau a spiritului. Pornind de la experiențele dostoievskiene ale condamnatului la moarte, de la aventurile
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
Vreau să-mi fie explicat totul sau nimic, iar rațiunea e neputincioasă în fața acestui strigăt al inimii. Spiritul trezit de această exigență caută, dar nu găsește decât contradicții și nebunie. Ceea ce nu înțeleg e irațional. Și lumea e plina de iraționale. Ea însăși, de vreme ce nu-i înțeleg semnificația unică", nu-i decât un imens irațional. Să putem spune o singură dată "e limpede", și totul ar fi salvat. Dar acești oameni proclamă pe întrecute că nimic nu e limpede, că totul
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
strigăt al inimii. Spiritul trezit de această exigență caută, dar nu găsește decât contradicții și nebunie. Ceea ce nu înțeleg e irațional. Și lumea e plina de iraționale. Ea însăși, de vreme ce nu-i înțeleg semnificația unică", nu-i decât un imens irațional. Să putem spune o singură dată "e limpede", și totul ar fi salvat. Dar acești oameni proclamă pe întrecute că nimic nu e limpede, că totul e haos, că omul nu posedă decât propria sa clarviziune și cunoașterea precisă a
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
inteligenței pentru a mă întoarce lâ gesturile cotidiene. Experiențele evocate aici s-au născut în pustiul din care nu trebuie să ieșim. Totuși, trebuie să știm până unde au ajuns. În acest moment al efortului său, omul se află în fața iraționalului. El simte într-însul întreaga-i dorință de fericire și de rațiune. Absurdul se naște din această confruntare între chemarea omului și tăcerea irațională a lumii. Iată ce nu trebuie uitat. De acest lucru trebuie să ne agățăm din răsputeri
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
să știm până unde au ajuns. În acest moment al efortului său, omul se află în fața iraționalului. El simte într-însul întreaga-i dorință de fericire și de rațiune. Absurdul se naște din această confruntare între chemarea omului și tăcerea irațională a lumii. Iată ce nu trebuie uitat. De acest lucru trebuie să ne agățăm din răsputeri, căci din el se poate naște consecvența unei vieți. Iraționalul, nostalgia umană și absurdul care tâșnesc din confruntarea lor, iată cele trei personaje ale
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
și de rațiune. Absurdul se naște din această confruntare între chemarea omului și tăcerea irațională a lumii. Iată ce nu trebuie uitat. De acest lucru trebuie să ne agățăm din răsputeri, căci din el se poate naște consecvența unei vieți. Iraționalul, nostalgia umană și absurdul care tâșnesc din confruntarea lor, iată cele trei personaje ale dramei care trebuie în chip necesar să ia sfârșit cu toată logica de care o existență este în stare. SINUCIDEREA FILOSOFICĂ Sentimentul absurdului nu este totuna
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
lui Hamlet: The time is out of joint, o face cu un fel de speranță sălbatică despre care se poate vorbi mai cu seamă la el. Căci nu astfel rostește Hamlet acele cuvinte și nu astfel le scrie Shakespeare. Beția iraționalului și vocația extazului abat de la contemplarea absurdului un spirit clarvăzător. Pentru Șestov, rațiunea este zadarnică, dar există ceva dincolo de rațiune. Pentru un spirit absurd, rațiunea este zadarnică și nu mâi există nimic dincolo de rațiune. Acest salt poate, cel puțin, să
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
acela al experienței umane, în care este eficace. Iată de ce vrem ca totul să ne fie limpede. Dacă nu izbutim, dacă absurdul ia naștere cu acest prilej, lucrul se întâmplă tocmai datorită întâlnirii dintre această rațiune eficace, dar limitată, și iraționalul ce renaște întruna. Or, când Șestov se mânie împotriva unei afirmații hegeliene de tipul: "Mișcările sistemului solar se efectuează conform unor legi imuabile și aceste legi sunt rațiunea sa", când își pune în joc întreaga pasiune pentru a disloca raționalismul
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
legi imuabile și aceste legi sunt rațiunea sa", când își pune în joc întreaga pasiune pentru a disloca raționalismul lui Spinoza, el ajunge la concluzia zădărniciei oricărei rațiuni; de aici, printr-o întoarcere firească și ilegitimă, la aceea a preeminentei iraționalului. Dar trecerea nu este evidentă. Căci aici pot interveni noțiunile de limită și de plan. Legile naturii pot fi valabile până la o anumită limită, care, o dată trecută, se întorc împotriva lor însele, dând naștere absurdului. Sau, de asemenea, ele pot
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
valabile până la o anumită limită, care, o dată trecută, se întorc împotriva lor însele, dând naștere absurdului. Sau, de asemenea, ele pot fi legitime pe planul descrierii, fără ca aceasta să însemne că sunt adevărate pe planul explicației. Totul este sacrificat astfel iraționalului, și exigența de claritate fiind escamotată, absurdul dispare o dată cu unul din termenii comparației. Omul absurd, dimpotrivă, nu procedează la această nivelare. El recunoaște lupta, nu disprețuiește câtuși de puțin rațiunea și admite iraționalul. Cuprinde astfel cu privirea toate datele experienței
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
pe planul explicației. Totul este sacrificat astfel iraționalului, și exigența de claritate fiind escamotată, absurdul dispare o dată cu unul din termenii comparației. Omul absurd, dimpotrivă, nu procedează la această nivelare. El recunoaște lupta, nu disprețuiește câtuși de puțin rațiunea și admite iraționalul. Cuprinde astfel cu privirea toate datele experienței, nefiind cituși de puțin dispus să facă saltul înainte de a ști. Știe numai că în această conștiință atentă nu mai e loc pentru speranță. În legătură cu noțiunea de excepție, mai cu seamă, și împotriva
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
și mai bine metoda care-l inspiră pe Kierkegaard. El nu menține echilibrul între iraționalitatea lumii și nostalgia revoltată a absurdului și nu respectă acel raport care constituie de fapt sentimentul absurdității. Având certitudinea că nu poate să se sustragă iraționalului, vrea cel puțin să se salveze din această nostalgie deznădăjduită care-i pare sterilă și zadarnică. Dar dacă asupra acestui punct poate să nu se înșele în judecata sa, nu la fel stau lucrurile când neagă. Strigătului său de revoltă
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
fel stau lucrurile când neagă. Strigătului său de revoltă îi ia locul o adeziune nebunească și iată-l ajuns în situația de a ignora absurdul ce-l lumina până atunci și de a diviniza singura certitudine care-i mai rămâne, iraționalul. Important nu este să te vindeci, îi spunea abatele Galiani doamnei d Epinay, ci să trăiești cu bolile pe care le ai. Kierkegaard vrea să se vindece. E dorința sa cea mai arzătoare, ce se vădește în fiecare pagină a
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
străfulgerare, își dă seama de întreaga-i zădărnicie (când vorbește, de pildă, despre el însuși, ca și cum nici teama de Dumnezeu, nici pietatea n-ar fi fost în stare să-i aducă pacea inimii). Astfel, printr-un subterfugiu chinuitor, el dă iraționalului chipul, iar Dumnezeului său atributele absurdului injust, inconsecvent și de neînțeles. La el numai inteligența mai încearcă să înăbușe revendicarea adâncă a inimii omenești. De vreme ce nimic nu e dovedit, totul poate fi dovedit. Kierkegaard însuși ne dezvăluie drumul pe care
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
de a lumina acel demers al spiritului care, pornind de la o filosofie a nonsemnificației lumii, sfârșește prin a-i găsi un sens și o profunzime. Cel mai patetic din aceste demersuri este de esență religioasă; el se ilustrează prin tema iraționalului. Dar cel mai paradoxal și mai semnificativ este acela care atribuie rațiunile sale unei lumi pe care și-o imagina la început fără nici un principiu director. N-am putea, în orice caz, trece la consecințele care ne interesează fără a
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
de paradoxul aparent care conduce gândirea la propria ei negare pe căile opuse ale rațiunii umilite și ale rațiunii victorioase. De la Dumnezeul abstract al lui Husserl la Dumnezeul necruțător al lui Kierkegaard, distanța nu-i atât de mare. Rațiunea și iraționalul duc spre aceeași învățătură. Drumul nu înseamnă nimic, voința de a sosi e de-ajuns. Filosoful abstract și filosoful religios pleacă de la același haos și se susțin în aceeași spaimă. Esențial însă este să explici. Nostalgia e mai puternică aici
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]