5,154 matches
-
și nu s-au cruțat niciodată în căutarea vijelioasă a nefericirii. Acest popor suplinește râsul prin rânjet, delicatețea prin avalanșe lăuntrice, nuanțele prin cascade. Rușii n-au înțeles niciodată cultura în sine, ca un sistem de valori autonome, ci căutând ontologicul, temeiurile originare ale firii, au ajuns să asimileze cultura unui "simbolism" de forme artificiale, care închid accesul firii. "Rusia" este cea mai mare criză a culturii moderne. Existența ei ne-a convins că Apocalipsul nu este numai un capitol în
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
substanță. Valorile, născute din viață, iau drumul razna și nu se mai pot reîntoarce spre surse. Tragedia mai adâncă a culturii nu se află numai în simbolismul ei, care constituind valorile într-o lume derivată le îndepărtează de o zonă ontologică, ci în pornirile centrifugale ale spiritului care, începînd cu autonomia de viață, sfârșește la antinomia cu ea. Cine ar încerca să se descurce în multiplicitatea culturilor, în ireductibila lor complexitate tipologică, n-ar violenta prea mult individualitățile lor, dacă le-
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
francez, destinul nu înseamnă mai mult decât un ireductibil lăuntric ce ne dă o formă în viață. Fatalitatea crește din suflet și rămâne în marginile lui. Dacă totuși depășește sfera psihologică, ea afectează forma unui determinism mecanic, fără baze în ontologic. Românul vede însă o sursă universală realității esențiale care e destinul. Fatalismul ete determinism pe baze metafizice. Ideea de destin are marele merit de a explica toate și nimic. Forța oarbă, care-și are limitele imanente ale unei logici specifice
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
internaționale, pe de o parte, și al dorinței de schimbare, pe de altă parte, în condițiile în care nu există o graniță între "dat" și "construit". Atât doctrina clasică a dreptului natural (care situează drepturile omului din punct de vedere ontologic înainte de nașterea individului), cât și pozitivismul (care consideră că aceste drepturi sunt legate exclusiv de voința statului) reprezintă poziții extreme în ceea ce privește fundamentul drepturilor omului. Și în opinia noastră, geneza acestor drepturi este socială, dar ea se realizează într-o fază
[Corola-publishinghouse/Science/1527_a_2825]
-
de principiu, trebuie, totuși, examinat mai de aproape locul exact al acestui principiu în sistemul principiilor dreptului internațional 25. Principiile dreptului internațional formează un sistem coerent ce guvernează întreaga materie a relațiilor interstatale. Datorită valorilor internaționale ce formează "sâmburele lor ontologic", ele reflectă dinamica relațiilor internaționale și, în același timp, o influențează, stabilind jaloane pentru conduita statelor în relațiile interstate. În cadrul sistemului se stabilesc legături de determinare și de influențare reciprocă între principiile fundamentale și principiile specifice anumitor domenii ale relațiilor
[Corola-publishinghouse/Science/1527_a_2825]
-
definitorii: - nici a „ceea ce” apare; - nici (mai ales) a impalpabilului (și neobiectivabilului) „fapt că” (ceva) poate (este susceptibil de a) apărea. Această impalpabilă diferență de nivel (și, aș spune, de consistență ființială) (în care că-ul, faptul că, condiționează densitatea ontologică a ceea ce) este întoarsă pe toate fețele, nu doar de filozoful Michel Henry, ci și de exegetul său român, în așa fel încât să devină inteligibilă și pentru cititorul cărții. Nu văd un mai mare elogiu pentru un exeget - iar
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
că pentru creștini măsura tuturor lucrurilor nu este intelectul creat, ci Cuvântul întrupat, Cel întru care „au fost făcute toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute, și cele nevăzute”. Revelația exprimată în Scripturi conține deja anumite presupoziții ontologice despre condiția umanității, posibilitățile cunoașterii și vocația ultimă a creației făcute „prin El și pentru El”. Această mărturisire nu poate fi acomodată cu orice tradiție filozofică ori sistem metafizic 2. De aceea, cultura critică este indispensabilă discernământului teologic. De fiecare
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
principiul tacit care identifica pe Hristos ca subiect central al Revelației biblice, urma să rezulte definiția formală, inevitabil paradoxală, pentru că era doar asimptotic completă, a identității lui Hristos. Cuvântul întrupat trebuia văzut din perspectiva dublei Sale relații - cea de filiație ontologică față de Tatăl, și cea de paternitate duhovnicească față de umanitate 1. Fără a intra în detalii (cum ar fi relația între decizia de recunoaștere a Vechiului Testament ca epifanie a Cuvântului și dogma de la Niceea), să reținem aici aspectul hermeneutic al
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
29; întrebarea apare la toți sinopticii: Mt 16,15; Lc 19,20) - trebuia desfășurată exegetic. Urma apoi momentul articulării teologice, în care înțelepții Bisericii s-au folosit de structurile de gândire și limbaj ale culturii vernaculare. Prin forjarea unui limbaj ontologic în Crezul nicean, de pildă, Biserica n-a intenționat decât să transmită Revelația la nivelul exigențelor unei gândiri marcate de moștenirea culturii filozofice grecești. Ortodoxie: posesie ori participare?tc "Ortodoxie \: posesie ori participare ?" Pentru cei deciși să gândească teologia în
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
un parcurs algoritmic al metodei științifice și din respingerea invariabilă a oricărui „reziduu” al tradiției. Nocivitatea operei de aculturație a Iluminismului este sesizabilă mai cu seamă în filigranul său antropologic. Avem de-a face, în opinia sa, cu o descentrare ontologică a persoanei. Un naturalism aservit voinței sau rațiunii discursive obnubilează dimensiunea apofatică a chipului uman. Treptat, omul este perceput și conceput ca un agregat psihofizic, adică o mașină complexă ghidată de lumina rațiunii (la fille de la Cité!) după principiul utilității
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
1889-1976) în lucrarea sa Sein und Zeit (1927). Prefigurate deja în analiza dimensiunii antepredicative a conștiinței umane și a fluxului temporalității proprii subiectivității transcendentale (Ur-Ich), propuse de Edmund Husserl, tezele heideggeriene despre structurile anticipative ale comprehensiunii vor constitui premisele hermeneuticii ontologice pe care Hans-Georg Gadamer (1900-2002) a perfectat-o în Adevăr și metodă (1960)1. În fapt, Gadamer se bazează pe ceea ce Jean Greish a numit „sfânta familie hermeneutică”2: Dilthey, Husserl și Heidegger. Heidegger dezvoltă în Ființă și timp o
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
al abandonului într-o experiență limită sau absurdă. Codificarea lingvistică a lumii rămâne un reflex al finitudinii, dinăuntrul căreia doar putem desluși adevărul. „Ființa care poate fi înțeleasă este limbă” (Sein, das verstanden kann, ist Sprache); acesta rămâne corolarul hermeneuticii ontologice pentru care „moartea subiectului” n-are sens, câtă vreme raționalitatea practică a conștiinței hermeneutice prevalează. Limba ne păstorește 1, iar sintaxa invizibilă a comprehensiunii include bornele tradiției, dincolo de care putem descoperi tăcerea ultimelor noastre mărginiri. Dacă înțelegerii cugetului omenesc nu
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
de validare a unor propoziții matematice. În speță, criteriul evidenței care perpetuase, între altele, ideea adevărului natural al postulatului paralelelor din geometria euclidiană, nu mai este acceptat de la sine. Chiar dacă nu invalidează formalismul transcendental kantian 2, geometriile neeuclidiene chestionează statutul ontologic al axiomelor matematicii, anticipând - și prin discursul convenționalist al lui H. Poincaré (1854-1912) - teza despre adevărul limitat de sistemele de referință. De numele lui Georg Cantor (1845-1918) se leagă o revoluție conceptuală fără precedent în matematică, care demonstrează vocația „peratologică
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
cultivat precum Nicolae Steinhardt (†1989) putea afirma - cu pitorească extravaganță - că „în secolul XX, Duhul Sfânt s-a sălășluit în științe”. Pentru un istoric al științei, lucrurile sunt departe de a arăta că stau așa. Recuperarea de către teologie a modelelor ontologice ale științelor contemporane, care pun în centrul lor antinomia și paradoxul, este totuși posibilă. Teoria relativității restrânse (1905), care a înlocuit cinematica galileană, a impus o regândire a principiilor de formalizare matematică ale experienței. Transformările lui Lorentz-Poincaré, folosite de A
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
corp l-a obligat pe Einstein să elaboreze teoria relativității generale (1915). Din acel moment, întreg cadrul conceptual general al mecanicii newtoniene era pus în discuție. Nici moțiunea, nici noțiunea de neutralitate n-au mai putut fi acceptate în raport cu statutul ontologic al particulelor elementare, datorită interacțiunii gravitaționale. Sistemele referențiale „nonaccelerate” devin imposibil de construit. Din punctul de vedere al teoriei relativității generalizate, teoria gravitației construită de Newton reprezintă doar un caz particular. Efectul prim și implicit al acestor noi descoperiri, integrată
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
munca științifică, în aparență străină, prin conținutul ei, individului, este de fapt dominată de concepțiile sale filozofice”1. Bref, cele două teorii ale relativității, alături de exigențele teoretice fundamentale ale mecanicii cuantice, exprimă în mod neașteptat câteva realități apărate de hermeneutica ontologică a lui H.-G. Gadamer: imposibilitatea comprehensiunii obiective și articularea inevitabilă a cunoașterii în perimetrul cercului hermeneutic (ilustrat remarcabil în proiectul unei ontologii a nonseparabilității, sub semnătura lui David Bohm). Aceste evenimente din istoria științei au nutrit într-un mod
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
grecilor antici. Fenomenologia teologică a lui Michel Henry ne arată deci în ce măsură raportul între creștinism și epoca clasică a fost unul de discontinuitate: distanțarea ascetică față de fenomenul sexualității are, în patristică și filozofia greacă, motivații și intensități diferite. Aceste viziuni ontologice contrastante sunt subîntinse de două concepții distincte asupra „sinelui” și „corporalității”. Ultima lucrare a lui Michel Henry poate fi văzută ca o încercare de a reabilita percepția patristică (atât dogmatic-teologică, cât și practic-spirituală) asupra corporalității. Comentariile sale sunt un serios
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
se manifestă în trepte, în timp ce pentru Henry revelația, deși se ascunde în situațiile cele mai umile, implică o ruptură majoră de planuri (lume/Viață). Într-un eseu celebru despre cele „Patru principii ale fenomenologiei” (1990), Michel Henry a demontat blocajul ontologic (teza despre „identitatea de esență” dintre apariție și ființă), cel gnoseologic (reductibilitatea fenomenalității la intuiție, fie ea și categorială), cel ontic (fenomenologia ca descripție a „lucrurilor însele”) sau donologic („câtă reducție, atâta donație”). M. Henry crede că formele de manifestare
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
cu o revizie a principalelor teorii sociale ale catolicismului modern (cu accent deosebit acordat teologiei sud-americane a eliberării). În sfârșit, ultimul pasaj al cărții („Teologie și diferență”) include câteva intrigi intens mediatizate astăzi: dialogul între știință și mecanismele puterii, violența ontologică și postmodernitatea, precum și raportul genitival dintre virtute și diferență. Cartea se închie gotic, en arc-boutant une voûte, cu proiecția imaginii orașului păcii: Ierusalimul cel de Sus. Invenția seculară și seducția puteriitc " Invenția seculară și seducția puterii" Fidel metodologiei sale „arheologice
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
va referi la un model narativ folosit de autori catolici precum Hans Urs von Balthasar, Henri de Lubac și M. Blondel. Aceștia au văzut Biserica ca sit cosmic al transfigurării naturii căzute a omului. „Faptul-de-a-fi-în-lume” se transformă dintr-un neajuns ontologic într-o binecuvântare tonică. Această transformare existențială cu valoare euharistică nu poate surveni decât prin revitalizarea practicii liturgice. Teodrama liturgică găzduită de Biserică nu concurează, ci desfășoară și limpezește aspectul teoretic sau narativ al teologiei. Liturghia devine, din acest punct
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
divină ca experiență dinamică lipsită de obiectivitatea inertă a obiectelor gândirii categoriale. John Milbank recunoaște importanța teologiei dionisiene, care menține o metafizică a participației sub forma unei „liturghii cosmice” guvernate tearhic. În același timp însă, Milbank arată că interpretarea diferenței ontologice dintre Ființă și ființare ca raport de violență (în care ființările contingente tind să oblitereze revelația Ființei) este arbitrară 3. Noțiunile de transcendență, participație și analogie nu sunt neapărat obiectivante, atunci când „existența” nu este acceptată ca predicat univoc pentru Ființa
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
unei treceri trecătoare. Dar ideea că orice dezvăluire „ascunde” sau că orice supliment „trădează” o falsă origine (inexistentă ca atare) este inacceptabilă pentru teologia creștină. Milbank se întoarce la dogma trinitară ortodoxă proclamată de Crezul nicean, sugerând un alt model ontologic: „Fiul, dăruit întotdeauna împreună cu Tatăl, este un supliment pentru origine; Duhul, care este întotdeauna dăruit împreună cu Tatăl și cu Fiul, este infinita necesitate a amânării (defferal)”2. Treimea deci este revelația ultimă a posibilității unui început fără sfârșit. Cu alte
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
revelația ultimă a posibilității unui început fără sfârșit. Cu alte cuvinte, din perspectivă teologică, noțiunea de „origine” sau „început” (arche) absolut nu trebuie asociate obligatoriu ideii de privațiune sau de restanță, așa cum nici noțiunea de „sfârșit” nu presupune o închidere ontologică. Critica identității, oferită de Deleuze, pleacă de la convingerea că „orice eveniment este ca o rană”3 pe suprafața fără adâncime a realității. Această formă disperată de nihilism este cel mai bine reflectată de etică: ea propune îmbrățișarea dinamicii agonale a
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
englez îi va opune „o contraistorie și o contraontologie”, inspirată de narațiunea biblică și articulată în limbajul teologiei augustiniene din Civitas Dei. Răspunzând proclamației vidului absolut de conținuturi germinative în raportul cu alteritatea, John Milbank își propune să restabilească centralitatea ontologică a „binelui” pe care mecanismele moderne ale „puterii” n-o pot imagina. Imprudenta iubire divinătc "Imprudenta iubire divină" Această ultimă țintă a lucrării lui John Milbank animă dezbaterea filozofiei etice a lui Alaisdair MacIntyre 3. Autorul pleacă de la considerarea stadiului
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
în plină epocă nihilistă, asupra „sfințeniei întrebării”, își are cu siguranță tâlcul ei, de care teologia contemporană n-ar putea să nu țină seama. O inteligență deopotrivă critică și profetică reclamă un exercițiu autocritic, prin practica smereniei și dobândirea pocăinței ontologice în fața lui Dumnezeu. Biserica îi face pe creștini să înțeleagă că „fiecare este răspunzător pentru păcatele tuturor”. Întrucât totul în această lume îl privește și îl interpelează, un adevărat creștin speră pe bună dreptate - precum Părinții pustiei, odinioară - ca în
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]