4,003 matches
-
culoarea spicului, adunat în cozi lungi, ieși în arie și alergă să-l prindă, trăgându-l apoi către casă. Dinăuntrul construcției se auzea plânsul unui copil și vocea aspră și alarmată a unei femei, ce încerca în zadar să-l potolească. — Te salut, Balamber!, spuse omul, chinuindu-se să zâmbească și oprindu-se la un pas de cei patru călăreți. Știa că neașteptatul vizitator îi înțelegea dialectul. Balamber, însă, nu-i răspunse la salut. își lăsă, în schimb, o mână pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
pentru tine, Audbert. La un pas de casă, câinele îi scăpase fetiței și, cu toate că ea îl striga mereu, se repezise, lătrând și mârâind, lângă stăpânul său, care, fără să-și dezlipească privirea de la hun, căuta acum în zadar să-l potolească. Audbert înghiți în sec. — Pentru mine? Și cum aș putea să-ți fiu de folos? într-o clipă, descălecând cu agilitate peste gâtul calului, Balamber fu pe pământ, în fața lui. — înainte de toate, dându-ne de mâncare! îi răspunse poruncitor, în vreme ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
acoperindu-i de ocări și blesteme. Unul dintre ei, ridicând mâinile ca să se apere, reuși să strecoare: — Probabil că au luat-o pe un drum lăturalnic; sunt o mulțime pe aici. Noi eram doar patru, iar... Departe de a se potoli, furia lui Gualfard atinse culmea. — Sunteți niște idioți! tăbărî el asupra soldatului, pălmuindu-l. Nu se poate să dispară așa doi copilandri și un cal. Știți foarte bine că nu putem rămâne prea mult aici. Balamber se apropie cu pas
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
te-a întrebat ceva. Audbert se aplecă, lăsându-se în genunchi, până ajunse aproape între picioarele roibului. — îndurare, Eminentissime! Ai puțină îndurare pentru acest slujitor umil al tău! Da, sunt un marcoman și vin din Suabia de Sus. Sebastianus își potoli calul enervat de prezența sâcâitoare a țărănoiului printre jaretele sale aristocratice. — Suabia de Sus e cam departe de aici și, din câte știu, aproape în întregime supusă hunilor. Deci, ai putea fi într-adevăr o iscoadă de-a lui Atila
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
ce înghițeau satele cele mai apropiate de vechiul drum militar lăsau să se înțeleagă că era clipă de clipă tot mai aproape. Mai jos, pe coastă, soldații descălecaseră și profitau de acea scurtă oprire ca să mănânce ceva și să-și potolească setea. Erau puțin peste patru sute de cavaleri, între care trebuiau numărați cel puțin o sută de galo-romani și helveți, cu tot felul de arme la ei, unele chiar rudimentare. Chilperic le poruncise să se posteze în afara drumului ce urma contrafortul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
care într-o bună zi i-ar fi lărgit clanul și i-ar fi făcut cunoscut numele, însă până în acel moment el nu se ocupase decât să se pună în lumină în ochii seniorului său, care îl culesese și îi potolise foamea după ce clanul lui fusese exterminat într-o incursiune a avarilor. Urmându-l pe Utrigúr, luptase încă de la început pentru a-și răzbuna familia, apoi împotriva goților împotriva bizantinilor, împotriva burgunzilor și, de curând, împotriva marcomanilor și a alamanilor, ucigând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
absența lui Eudoxiu ca să-i înfigi un pumnal în spate și să pui iarăși totul în discuție! Izbucni o serie de proteste, mici altercații se încinseră ici și colo în mulțime și un scurt tumult se ridică; pentru a-l potoli, Ambarrus, care, din fericire, dispunea de o voce pătrunzătoare, trebui să recurgă la toată autoritatea sa, nu fără a împărți câte o scatoalcă. De îndată ce se instaură cât de cât calmul, se ridică un om corpolent, cu craniul ras și un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Cred că acum, în sfârșit, o să asculte de tine! O brunetă grațioasă, cu niște ochi incredibili, mari și azurii, scăpă din mulțime și îi aduse un burduf cu hidromel: Ține, îi spuse, zâmbind. Măsurându-l cu admirație, în vreme ce el își potolea setea, îi strigă în mijlocul vociferărilor tovarășilor ei. De-acum, ești de-al nostru! 12 în întunericul nopții, barca tăia lent negura care, ca un văl impalpabil, plutea pe deasupra râului. Liniștea apăsătoare era spartă doar de clipocitul mărunt al vâslelor ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
bea hidromel - cumís-ul se terminase cu ceva vreme în urmă în tot mingan-ul - din micul burduf pe care toți îl purtau cu ei, atârnat de șaua de lemn. Văzându-l sosind, prietenul său îl invită printr-un semn să-și potolească și el setea, însă Balamber refuză invitația. Agățând la locul său burduful, Odolgan ridică din umeri. — Cum vrei. Praful ăsta îmi usucă gâtul. Balamber aruncă o privire piezișă, încărcată de suferință, către desișuri. Dacă lucrurile stau cum spun cercetașii, curând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
-i distingă silueta ghemuită lângă el în poziția fătului. O mică vrabie, nimic mai mult. Toată seara fusese alături de el lângă foc. Mai întâi se concentrase doar pe bucățile de carne ce i se dădeau; apoi însă, după ce-și potolise foamea incredibilă, începuse să privească în jur mai întâi pe sub sprâncene, apoi fără nici o teamă, trecând în revistă chipurile războinicilor hiung-nu cu ochii săi întunecoși și arzători, cărora o ciudată febră interioară le transmitea o lumină tulburătoare. Cu toate că, firește, nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
care urmau armata se găseau, însă, afară din tabără. Pe toată lungimea frontului, de fapt, mii de scutieri și servitori așteptau neliniștiți, îngrijindu-se de arme și cai de schimb pentru stăpânii lor, de rezerve de apă pentru a le potoli setea când lăsau pentru un moment lupta și bandaje pentru rănile lor. Vacarmul imens al bătăliei umplea cerul de deasupra câmpiei, dar, de unde se afla, Balamber nu reușea să-și facă o idee despre cursul ei și se întreba dacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
și nu trecu mult până ce bucata de câmpie care îl despărțea pe Balamber de frontul unde se dădea lupta fu populată de cai fără călăreți și de răniți duși pe brațe de scutieri ori de tovarășii lor, care, după ce își potoleau setea și luau alte legături de săgeți, se întorceau la locurile lor, printre combatanți; în drumul lor se încrucișau cu războinicii rămași fără cai, care alergau să-și ia caii de rezervă, de la servitorii lor. Un du-te-vino neîncetat și frenetic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
nu aveau să mai ucidă. Din cauza înclinației terenului, sângele se scurgea de pe acele trupuri pe pantă în jos, atât de mult încât tulburase apa unui mic pârâiaș ce curgea mai la vale: soldații cu gura uscată ce coborau să-și potolească setea urcau scuipând și curățându-și gura, înăcrită de gustul ei stricat. Ultimul asalt fusese cumplit, iar el se întreba prin ce plan binevoitor al Providenței divine i se îngăduise să rămână în viață, în timp ce ații căzuseră. Cum era, de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
înainte, la sosirea gepizilor, țăranii își părăsiseră gospodăriile fără să încheie recoltatul, astfel că o mare parte din grâne se afla încă pe câmp, uscându-se sub soarele arzător de iulie. Era foarte cald, iar oamenii mergeau goi până la brâu, potolindu-și setea și adăpându-și caii din numeroasele pârâiașe ce tăiau câmpul. Ca întotdeauna, acolo unde terenul le-o îngăduia, grosul armatei rămânea pe drumul pavat, însă unitățile ce nu erau încetinite de care preferau să se deplaseze pe câmp
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
a confirmat identitatea celuilalt. Recunoscuse deja chipul ce apărea atât de des în fotografiile ziarelor, dar nu-i venea să-și creadă ochilor. Nu mai era loc de îndoială. Se afla în fața lui Jefferson Dayles, Președintele Statelor Unite. Furia i se potoli și Craig privi către marele om. Observă că femeile care-l escortaseră au ieșit din cameră. Plecarea lor sublinia insolitul acestei întâlniri forțate. Văzu că celălalt îl studiază de aproape. În afara ochilor care luceau ca niște perle cenușii, Președintele Dayles
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85100_a_85887]
-
Bătrânul îi cumpără toate "planetele", cu lădiță și papagal cu tot. îl fascina posesia unui astfel de obiect în care stăteau înghesuite ca ntr-o stranie arhivă, destine de un ban bucata. Când bătrânul ieși din bodegă, vânzoleala târgului se mai potolise. Majoritatea tranzacțiilor se făcuseră, banii se mutaseră dintr-un buzunar într-altul și acum doar amatorii de chilipiruri mai cumpărau, la spartul târgului, marfa mai proastă, rămasă nevândută. Unii își aruncau claie peste grămadă catrafusele și copiii în căruțe cu
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1748]
-
împotriva nimănui. — Vorbesc serios, a reluat doamna de onoare. Doar două minute - asta-i tot ce cer, fraților! Ah, dac-aș putea să-mi înfig mânuțele astea ale meleă — În ordine, ia-o mai ușor, ia-o mai ușor, a potolit-o soțul încă animat, pare-se, de inepuizabile resurse de umor conjugal. Nu pune lucrurile la inimă. Ai să trăiești mai mult. Doamna Silsburn s-a răsucit din nou spre spatele mașinii și a sanctificat zelul doamnei de onoare printr-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2217_a_3542]
-
punct, m-a apucat un acces de tuse. Un acces autentic, dar trebuie să mărturisesc că n-am făcut nimic ca să-l opresc sau să-l scurtez. — Ți-ai controlat tusea asta, soldat? m-a întrebat locotenentul după ce m-am potolit. În chip ciudat, în clipa aceea m-a podidit un nou acces de tuse, tot autentic. Eram încă întors pe trei sferturi către ceilalți și un sfert spre fața mașinii, ca să pot tuși cu întreaga cuviință igienică necesară. Deși pare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2217_a_3542]
-
umblând cu mâinile prin cratițe și prin oale, de scula În picioare toată casa. Diavolul Îi fierbea stomacul la un foc atât de cumplit, Încât fosta soacră a Tatianei ar fi fost În stare să roadă și pietrele, ca să-și potolească vâlvătaia ce-i bântuia măruntaiele. Ospățul lua sfârșit În cămară, unde, ascunzându-se după o perdea, Stepanida se despuia de haine și, mâncând mierea cu degetele, Începea să-și facă semnul crucii, pornindu-se pe bocit. Chiar și oarbă fiind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
că faci cine știe ce. - Și ce fac eu? - Pe mine unul nu mă interesează astfel de intimități, dar ar fi bine să luați În considerație sfatul meu... - Am să-l chem pe frizer să mi-o repare și poate vă veți potoli. - Dar ce, pe aici frizerii repară canapele? zâmbi oaspetele. - Da, spuse Mașa, la noi frizerul e un om priceput În toate, el știe să dreagă și o ușă care a ieșit din balama, știe să repare și reșoul electric, știe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
sită nu e de glumit. În plus, el Îi vorbise despre nu știu ce cochilii. Ea mai degrabă și-l Închipuia ca pe-un păianjen ce-și avea sălaș Într-o gaură neagră a vreunei galaxii Îndepărtate, de unde ieșea noaptea ca să-și potolească foamea ancestrală cu sufletele pierdute ale muritorilor, nu ca pe o făptură gingașă și nevinovată cum e melcul, care-și târăște căsuța dintr-un loc În altul. Bănuiala ei se-adeverea, Însuși oaspetele mărturisise că prin venele lui nu curge
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
În lumina lunii. Toaca tăcu și Începură să bată și clopotele. Pe drum, bătrânele Își făcură cruce, aplecându-și mânecile lungi ale hainelor cernite până la pământ. În mâinile lor, mătăniile părea niște cădelnițe aprinse. Brusc, mesteacănul de lângă fereastra ei se potoli din fierbere. Nu se mai mișca nici o frunză. Și la fel de brusc, Întreaga lui coroană vui, transformându-se Într-o pâlnie arămie, care atunci când bătăile clopotului se stinseră se umplu de ciripit de păsări. Abia În acel moment Întregul sat se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
Înțeles?“. Mulțimea murmură la unison: „Am Înțeles...“. „Ar fi trebui, zice soldatul, ca pe lângă «am Înțeles» să adăugați și «să trăiți». Dar, hai, treacă de la mine. Mai aveți timp să Învățați. Deci veți primi acum câte doi pești ca să vă potoliți foamea pe moment. Iar la fiecare popas al trenului, vă vom da atâta pește cât poftiți.“ „Dar apă?“, strigă câteva guri. „Veți primi și apă, le răspunde soldățelul vesel. Vă dăm și apă, cum să nu vă dăm!? Tătucului Iosif
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
disperarea. Prizonierii bat cu picioarele, cu pumnii În scânduri, zgârie cu unghiile În tablă, strigând din răsputeri să li se aducă apă. După scrumbiile Înfulecate În grabă, cerul gurii și gâtlejul li se transformă Într-un râu secat. Ca să-și potolească setea, Își beau propria urină și culeg cu limba boabele de transpirație de pe vagon. Trenul oprește În câte o stație, paznici amețiți de băutură trec pe lângă șine, inspectează vagoanele, controlează osiile, discută Între ei, aruncând unii altora fel de fel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
fi și câine, de ce nu, o tot lălăia vizitatorul. Tot n-are cine să-ți păzească curtea... Am să fiu câinele tău de pază și am să dorm la picioarele casei tale...“ „Bine, bine, vorbim mâine dimineață“, căuta să-l potolească Mașa. Dar Extraterestrul nu se lăsa bătut: „Mâine dimineață e acum, rosti el cu limba Împleticită.“ „V-ar trebui o oră de somn, ca să vă puteți reveni... Sunteți, totuși, obosit...“, Încerca să-l Îmbuneze gospodina. „Mie-mi spui, făcea Extraterestrul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]