3,003 matches
-
cerea iertare cu lacrimi de rugină 08 iunie 2011 Sub genele tale, o lume... Din ochii tăi verzi îmi extrag poezia, Acolo mă pierd când doresc liniștiri, Când nu am nevoie de crize sau știri, Când vreau să-mi trăiesc, solitar, frenezia. Din ochii tăi mari vin povești nerostite, Miroase a dor și a dragoste-n ei, Zeițe se lasă seduse de zei, În noul Olimp, strâns sub gene uimite. Din ochii tăi scot apă vie și hrană, Reneg toți Sisifii
Ca o femeie despletită, neliniştea... by Cristian Lisandru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/478_a_1364]
-
să discut cu cineva, cineva de aici. O să lipsesc doar câteva minute. Mi-a zâmbit și mi-a zis: — Să ai grijă, te rog. M-am aplecat și am sărutat-o pe obraz: — Ca și cum aș merge pe o frânghie. Ocupantul solitar din fundul separeului avea oarecum aerul lui Arbuckle Grăsanu’. Gâtul lui gros se sprijinea pe două șervete rulate, cât două gogoși, strâns lipite de gulerul de la cămașa lui de seară. Fața Îi era la fel de roșie precum un jambon fiert și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2260_a_3585]
-
arheologii. După un mileniu de existență, se zice, ea a agonizat inexplicabil cam prin secolul al Vll-lea al erei noastre, fiind treptat acoperită de valuri de pământ peste care a crescut iarba; numai Piramida Soarelui și Piramida Lunei au rămas solitare deasupra, înfruntînd timpul. A fost, oare, Teotihuacanul capitala unui imperiu necunoscut? Și ce s-a întîmplat cu populația sa? Orașul nu mai era decât o imensă ruină când au sosit, din nord, aztecii care știau despre constructorii acestor piramide chiar
Caminante by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295603_a_296932]
-
face să mă răzgândesc. M-am ridicat. Borcanele cu organe mi-au atras atenția: lucruri moarte, frumos înșirate, atât de ordonate, atât de perfecte. Mă întrebam dacă Georgie mai ucisese vreodată până atunci, când am observat un borcan care stătea solitar pe pervaz, deasupra saltelei. În el era o bucată triunghiulară de piele tatuată cu o inimă și cu însemnele Aviației Militare în interiorul ei, iar dedesubt cuvintele „Betty & maiorul Matt“. Am închis ochii și m-am cutremurat din cap până-n picioare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1945_a_3270]
-
a lungul coastei asiatice, și zăriră la un moment dat o insulă mică, muntoasă, pe care marinarii strânși la bord o priviră în tăcere. Insula avea coaste inaccesibile, păduri cu frunze întunecate, un singur munte, foarte înalt, ce se ridica solitar din mare. Căpitanul îi înștiință: — E Samothracia. Se apropiau de ea dispre miazănoapte, pe o mare pe care vântul își schimba mereu direcția; valurile verzi aveau margini de spumă când se loveau de stânci. — Samothracia nu are armată, spuse Zaleucos
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
o închinase în semn de mulțumire pentru o victorie pe care o repurtase. De fapt, toate acestea erau un slab antidot împotriva spaimei. Gajus îl privea neliniștit și se gândea că nu putea să existe o legătură între insula aceea solitară în asfințit și soarta tatălui său. Dar vântul - care se stârnise după ce căpitanul izbucnise în râs - îi împingea în altă parte, spre colțurile de stâncă ce se iveau din mare, și marinarii nu i se puteau opune. La un moment
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
imperiului, sentimentele, ambițiile și dorințele erau ascunse de bariera disimulării, imposibil de depășit. Dar dincolo de acea neîncredere acționa o inteligență ascuțită, limpede și rece, care detecta capcanele. Când nu existau ranchiune sau răzbunări personale, lua hotărâri încet, în urma unor reflecții solitare. Se dedica tot timpul conducerii imperiului, ceea ce făcea ca provinciile să aibă parte de o guvernare dură, atentă la detalii, obsedant de economică, însă, în ansamblu, dreaptă și bună, deoarece se baza nu pe intuiții strălucite, ci pe o sârguință
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
taie răsuflarea. Era o elegie intitulată Pontica, iar copia aceea îi fusese dedicată tatălui său, Germanicus. Ce anume se ascundea în spatele exilului de neînțeles al lui Ovidius, dulcele poet, al implorărilor sale inutile către Augustus, al morții sale disperate și solitare pe melancolicul țărm al Pontus-ului? De ce copia aceea a cărții se afla în biblioteca imperială? Ce anume se întâmplase și ei nu aveau să afle niciodată? Neliniștit, începu să-l răsfoiască; simți o umbră în spatele său. Astfel, scrisese un poet
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
zile, la Alexandria, Marcus Antonius, strămoșul tău, a hotărât să moară, îi șopti Helikon. Amintirea bărbatului care, agonizând, poruncise să fie dus lângă regina lui și se prăbușise în brațele ei reveni, ca o lamă de cuțit. Împăratul revăzu palatul solitar din marea Alexandriei, cu zidurile înnegrite de foc și poarta distrusă, chipul puternic, bărbătesc sculptat în granit care zăcea sub un văl de apă. Marcus Antonius era un nume pe care Roma încă îl cenzura; puținii care îndrăzneau să-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
să ni se aducă mai apoi obiecții în legătură cu alte probleme. Îl priviră, și cei mai iscusiți dintre optimates înțeleseră că puteau conta pe el. Proiectelor tânărului Împărat le lipseau niște colaboratori puternici, „consilerii principelui“. În timp ce-și lua deciziile solitare, începea să simtă în jurul lui locurile goale ale celor pe care Tiberius îi ucisese. Păruseră procesele nevrotice ale unui tiran, însă reprezentaseră decapitarea precisă a unui segment politic. Tiberius, „așa cum arunci bucăți de carne dulăului ca să prădezi casa“, își câștigase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
aceea îi zâmbi lui Saturninus și declară: — Sufletul tău e nobil. E un lucru rar în ziua de azi... Puțin mai încolo, Împăratul râdea cu râsul lui tânăr. Zilele grele și pline de primejdii ale adolescenței îl transformaseră într-un solitar cu scurte momente de socializare. Persecuțiile și spionii îi creaseră o mare capacitate de disimulare și de îndurare a vicisitudinilor. Nevoia lui de afecțiune nu depășea pragul neîncrederii și, prin urmare, se limita la gesturi materiale. Sentimentele lui aveau ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
ușor, fragmentat. Ferestrele erau orientate spre răsărit, către cea dintâi licărire a zorilor. Când se trezea, știa imediat ce oră din noapte era. Curând, insomniile, căutarea liniștii, trezirea în întuneric și îndepărtarea printr-un gest a servitorilor și a paznicilor, plimbarea solitară prin galeria palatului imperial, așteptând ca Roma să se ivească din beznă, deveniră coșmarul micii armate care forma familia Caesaris. Însă bogăția nemăsurată pe care i-o oferise puterea nu punea stavilă fanteziilor înăbușite și represiunea îndurată de-a lungul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
reprezentau vraja dorinței, de care dansatorul nu reușea să se elibereze, și aveau un efect hipnotic asupra publicului. Ritmul muzicii devenea tot mai alert, zbaterile erau din ce în ce mai dese și mai explicite, iar trupul lui Mnester se contorsiona cu o plăcere solitară, chinuitoare. În cele din urmă, pe când frumoasele lui mâini se agățau nervoase de perizom, mimul căzu cu fața în jos, tresărind. Cortina subțire de mătase, pe care erau pictate figuri de nimfe, se ridică în fața lui, după obiceiul vremii, și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
nu ești singur, se mai formează și un soi de siguranță, chiar dacă doar la nivel inconștient, că partenerul tău va găsi ceea ce tu nu vei reuși. Însă, Lincoln Rhyme mai avea un motiv, neștiut de toți, pentru care prefera investigațiile solitare: singurătatea creează premisele pentru o intimitate macabră cu făptașul și cu victima. Această relație pur mentală era de mare ajutor în găsirea dovezilor relevante și în imaginarea unui posibil scenariu al crimei. Aceasta era și starea pe care Amelia Sachs
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2103_a_3428]
-
vreo două croissante proaspete și-o baghetă. Îmi amintea de ultima vacanță în care fusesem cu Judy și cu copiii, cu vreo doi ani înainte, într-o casă închiriată din Provence, când partea mea preferată din fiecare zi era plimbarea solitară prin sat. Niciodată n-am fost cel mai plăcut tovarăș de vacanță, dar zilele acelea parcă scoseseră în evidență și mai acut decât de obicei cât de mult se schimbase mica noastră unitate familială și cât de mult s-au
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2259_a_3584]
-
lor sclipind În iarbă, În timp ce ele pălăvrăgeau fără Întrerupere. În urma lor, pajiștea doctorului Lockwood se Întindea ca un șantung verde. — Bună, Jamie. Iar meditezi? zise domnul Maxted, tatăl celui mai bun prieten al lui, ieșind pe verandă. Era o figură solitară dar plăcută, purtînd un costum din piele de șagrin, care Înfunta realitatea printr-un pahar mare de whisky cu sifon; privi dincolo de țigara de foi, spre femeile care curățau buruienile. Dacă toți oamenii din China s-ar așeza Într-un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2010_a_3335]
-
și părea bucuros că fusese silit să viziteze vechiul aerodrom. Dar Jim se simțea vag vinovat și supărat pe sine. Își pierduse avionul din lemn de plută și Îl atrăsese pe tatăl său Într-o Întîlnire periculoasă cu japonezii. Europenii solitari, care se rătăceau În calea japonezilor, erau de obicei lăsați morți pe drum. CÎnd se Întoarseră În casa doctorului Lockwood, oaspeții Începuseră să plece. Adunîndu-și copiii și dădacele, se urcară grăbiți În mașinile lor și porniră În convoi, Înapoi la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2010_a_3335]
-
Într-un ghiveci, o mușcată Își ridica tulpinile crăcănate spre nori. În vârful lor, florile sângerii aproape veștejite. Privirea băiețelului, clară, pătrunzătoare, tristă. În clipa În care aparatul de fotografiat Își deschise obturatorul, el, aflat În pădurea străbătută de tramvaiul solitar, Întoarse privirea Înapoi. Așa au rămas lucrurile, el cu privirea aruncată peste umăr, dincolo de obiectivul aparatului de fotografiat și dincolo de lucruri. Nu știa nimic despre taina acestei clipe. Că cineva Îi smulgea din carne fotonii odată cu particulele infime de suflet
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345]
-
asigurarea pe vechitura lui plutitoare. Dar pentru Petru Evanghelia nu era o epavă, pentru el era o corabie, Întruchiparea unei posibile plecări spre țărmuri necunoscute. Era ca un soi de crăiasă a mărilor, venită să se odihnească lângă un țărm solitar. Nu, nu fusese niciodată fericit la mare, marea Îl Întrista cu desăvârșire. Singura bucurie era nemărginirea care i se deschidea În fața ochilor și neputința de a descifra dacă În fumuriul zării orizontul desprinde Într-adevăr apele de cer. Așa se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345]
-
chien et loup. E ca și cum aș fi un poet, care cumpără În loc să-și vândă timidele, frumoasele, nemăsuratele cuvinte. E ca și cum aș fi mereu de vânzare. O, Doamne, ce bine ar fi să fiu o biată eclipsă parțială de soare, penumbră solitară În zidurile unui burg neștiut! În tot acest timp tot bei la nechezol până se face noapte. Aștepți să se usuce bine acuarela. Înfățișând un amurg peste acoperișuri, la Sibiu. Un amurg gri, cenușiu, cum Îți place să spui, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345]
-
volum, cu mișcarea nervoasă și amplă a unei cravașe vii, venind din alte lumi, lovind când În dreapta când În stânga, când deasupra când dedesubt, loviturile nemiloase ne pun În evidență părțile componente, statice și În mișcare ale unei locomotive ce străbate solitară imensa, nemărginita, necuprinsa câmpie Înfășurată În aburi și fum. Alergătura stihinică a monstrului de oțel pe șine e Însoțită de un strigăt turbat. La orizont, cu privirea dementă, turma cu ochii injectați de ură ca un taur furios, așteaptă cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345]
-
s-o împing eu să ia hotărârea aceea. Am lăsat-o să aleagă singură, să fie vina ei, și i-am oferit în schimb un taxi. Mama ta s-a întors în oraș. Nu mai există urmă de bivuacul meu solitar, măsuța pe care îmi puneam picoarele când citeam este din nou la locul ei, departe de fotoliul meu, în mijlocul covorului, înconjurată de divanuri. Pe măsuța aceea joasă din lemn intarsiat sunt așezate paharele cu picior trandafiriu, un bol cu crudități
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
Doar în singurătate se simțea el însuși; doar în singurătate își putea spune, pesemne ca să se convingă: „Eu sunt eu!“; în fața celorlalți, cufundat în mulțimea agitată sau distrată, nu se simțea el însuși. Ajunse astfel în părculețul modest din piața solitară a cartierului izolat unde locuia. Piața era o oază indolentă de liniște unde totdeauna se jucau câțiva copii, căci pe-acolo nu circulau tramvaie și arareori automobile, câțiva bătrâni veneau să se însorească în după-amiezile fragile și blânde de toamnă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
dorul pădurii îndepărtate, îl atrăgeau cu o forță misterioasă. În coroanele lor cântau câteva păsări, urbane și ele, învățate să fugă de copii și să se apropie uneori de bătrânii ce le oferă firimituri de pâine. De câte ori, șezând retras și solitar pe una dintre băncile verzi din piețișoara aceea, nu văzuse incendiul asfințitului pe un acoperiș, iar uneori, reliefându-se pe aurul învăpăiat al superbei împurpurări, conturul unei pisici negre pe hornul unei case! Și între timp, toamna, ploua cu frunze
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
livrești despre femei, modul cel mai puțin expus când e vorba de ele, și despre femei din veacurile trecute, mult mai puțin riscante și ele pentru cine le studiază decât femeile din ziua de azi. Pe acest Antolín, erudit și solitar, care, din pricina timidității de a li se adresa femeilor în viață și pentru a-și răzbuna timiditatea, le studia în cărți, se duse Agusto să-l vadă spre a-i cere sfatul. Nici nu apucă să-i expună intenția sa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]