19,809 matches
-
urmat de papa Vigilius, în 548. În această dispută a fost implicat și episcopul Valentinian din Tomis, care a scris papei aflat la Constantinopol, cerându-i explicații referitor la problema în dispută. La 18 martie 550, papa Vigilius îi răspundea episcopului Tomisului, asigurându-l că nu s-a abătut cu nimic de la dreapta credință. În același timp, episcopul Valentinian n-a participat la Sinodul V ecumenic, ținut la Constantinopol, în 553. După acest an, nu mai avem știri despre episcopia Tomisului
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
care a scris papei aflat la Constantinopol, cerându-i explicații referitor la problema în dispută. La 18 martie 550, papa Vigilius îi răspundea episcopului Tomisului, asigurându-l că nu s-a abătut cu nimic de la dreapta credință. În același timp, episcopul Valentinian n-a participat la Sinodul V ecumenic, ținut la Constantinopol, în 553. După acest an, nu mai avem știri despre episcopia Tomisului.40 Informațiile despre această episcopie încetează în 553, dar ea și-a continuat existența până spre sfârșitul
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
credință a părinților de la Chalcedon (451), apoi Petru (470-496), în 520, Paternus, "episcopus provinciae Scythiae metropolitanus". După el, pe la 550, a urmat Valentinian, care coresponda cu papa Vigilius, iar în 553, este citat în actele conciliului V de la Constantinopol, ultimul episcop de Tomis cunoscut. Conform informațiilor dintr-o Listă a mitropoliilor, arhiepiscopiilor și episcopiilor din cuprinsul Patriarhiei ecumenice, Notitia Episcopatuum, la începutul secolului al VI-lea, în Scythia Minor erau menționate alte 14 scaune episcopale. Acestea erau următoarele: Axiopolis, Capidava, Carsium
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
rezultă din actul martiric al Sf. Sava. Din înșirarea acestei liste, rezultă că, în secolului al VI-lea, Tomisul era mitropolie: avea mai multe (14 !) episcopii, numeroase basilici și o poziție deosebită.41 Teologi și cărturari din Scythia Minor Alături de episcopii prezentați mai sus, în Scythia Minor și-au desfășurat activitatea și alți cărturari și teologi, care, prin operele lor, și-au adus o contribuție substanțială la îmbogățirea tezaurului creștin patristic. Vom aminti pe cei mai însemnați dintre ei. Ioan Cassian
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
și prietenul său Cassiodor îl prezintă ca fiind "de neam scit, dar de maniere întru totul romane". Dionisie însuși, în prefața unei traduceri, scria că Sciția este patria sa, iar într-o altă prefață își arăta recunoștința pentru binefacerile unui episcop Petru în copilăria sa. Dionisie Născut în jurul lui 470, el a intrat de tânăr într-o mânăstire din Scythia, și curând ajunge în Orient și Constantinopol. În 496, a fost chemat la Roma, viețuind o vreme în mânăstirea Sfânta Anastasia
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
de Bizanț, Ioan Maxențiu, Petru Diaconul ș. a. În secolele V-VI, în Scythia Minor, s-a constituit o adevărată rețea episcopală, ceea ce nu putea decât să impulsioneze creștinismul. Episcopia Scythia Minor, sub aspect canonic, depindea de Patriarhia de Constantinopol, iar episcopii tomitani aveau drept de jurisdicție (control) asupra creștinilor din stânga (nordul) Dunării, episcopia fiind înzestrată cu un apartat bisericesc numeros. Încă de la sfârșitul secolului al IV-lea, în Scythia Minor, era atestată viața monastică, în mediul acesta s-au afirmat o
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
s-au afirmat o serie de personalități: Ioan Cassian (360-435), Dionisie Exiguu (470-527), Leonțiu Monahul (†543), Ioan Maxențiu (sec. VI). Monahii din Scythia Minor erau elemente incomode pentru autoritățile ecleziastice și civile, prin rigorismul lor dogmatic, ei au sfidat puterea episcopilor. Astfel, ei au susținut formula teophasită: unul din Sfânta Treime s-a întrupat pentru noi "fără a fi antiortodoxă, nu era totuși ireproșabil niceeană și chalcedoniană" (I. G. Coman), formulă afirmată pe fondul disputelor din jurul naturii lui Hristos, adică "doctrina
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
cetăți" în stânga Dunării, aspect confirmat și de investigația arheologiocă. Extinderea puterii bizantine pe malul stâng a dus și la extinderea jurisdicției bisericești a arhiepiscopiei Justiniana Prima. Trebuie să precizăm că jurisdicția canonică a titularului acesteia presupunea hirotonia de mitropoliți și episcopi pentru scaunele vacante, controlul întregii vieți și administrații bisericești în aria sa de competență. Același arhiepiscop judeca orice abatere de la disciplina și rânduiala bisericească. Noua arhiepiscopie era autocefală, dar păstra legăturile dogmatice, canonice și de cult cu Patriarhia de Constantinopol
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
în strânse legături cu malul drept al Dunării. În aceste condiții, era inevitabil ca arhiepiscopia de Justiniana Prima să-și extindă jurisdicția asupra teritoriilor de malul stâng, iar unele orașe riverane Dunării au fost probabil reședințe episcopale sau ale unor episcopi periodeuți.48 Reactrivarea vieți creștine pe linia Dunării Construirea de biserici în orașele dunărene a dus la îmbogățirea vieții creștine pe linia Dunării, ceea ce a făcut din regiunea ponto-dunăreană un focar de creștinare, a conservat comunitățile existente și valorile lor
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
creștinii din nordul Dunării. Creștinismul românesc nu poate fi asociat cu numele unui mare misionar sau predicator, care să fi contribuit la convertirea generală a locuitorilor din zona Dunării de Jos. Unii istorici au susținut că Niceta din Remesiana (367-420), episcop din Dacia Mediteranea, a fost un "apostol" al daco-romanilor, cu activitate misionară și păstorească la sud și nord de Dunăre, însă aceasta s-a limitat la sudul Dunării, la romanii și goții din zonă. Creștinismul românesc nu avea structuri organizatorice
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Illyricum. Predicatorii creștinismului ne-au venit din Illyricul latin și din Moesia Superioară cu multele ei episcopate plantate la Dunăre. Organizarea bisericii creștine latine din nordul Dunării este în directă dependență de biserica-mamă, misionară, din Dacia sud-dunăreană și Moesia superioară, episcopii din dreapta fluviului și-au extins jurisdicția și în stânga acestuia. Concluzia fundamentală este că romanitatea și creștinismul sunt născute și crescute în chip firesc, încet și tainic în Dacia nord-dunăreană și nu aduse mai târziu din alte părți. Aceasta a fost
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
constată peste tot: depopularea provinciilor, dispersarea comunităților, distrugerea bisericilor, abandonarea parohiilor de preoți, aneantizarea episcopatelor. În sensul acesta, situația a fost mult mai dramatică decât pe vremea stăpânirii hunilor (375-454): arhiepiscopia Justiniana Prima a fost abandonată, pierzându-și complet identitatea, episcopii din Noricum (4) și Pannonia (3) s-au refugiat în Italia, soarta celor din Dacia Ripensis și Moesia Prima nu se cunoaște, episcopul din Durostorum s-a retras la Odessos (Varna), în Moesia Secunda. În fapt, cele mai multe sedii episcopale din
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
dramatică decât pe vremea stăpânirii hunilor (375-454): arhiepiscopia Justiniana Prima a fost abandonată, pierzându-și complet identitatea, episcopii din Noricum (4) și Pannonia (3) s-au refugiat în Italia, soarta celor din Dacia Ripensis și Moesia Prima nu se cunoaște, episcopul din Durostorum s-a retras la Odessos (Varna), în Moesia Secunda. În fapt, cele mai multe sedii episcopale din sudul Dunării își încetaseră, în cursul secolului VII, existența după secole de activitate. Astfel, tăvălugul slav, după 602-614, a provocat o bulversare de
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
era cadrul general, în secolele VII-X, nu alta era situația în plan religios-comparativ cu viața creștină intensă și organizată, în aceste secole, peisajul este dezolant. Discontinuitatea este și aici nota dominantă, sistemul episcopal practic dispăruse-în secolele VII-X, nu cunoaștem nici un episcop tomitan, însăși mitropolia Tomisului încetase de fapt să mai existe. Până la recuperarea Dobrogei de către Ioan Tzimiskes (969976), în anul 971, nu avem nici o știre certă despre organizarea bisericească a populației din Dobrogea. O continuitate a comunităților creștine autohtone și a
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
așa cum arătam mai sus. În nordul Dunării, ea a fost introdusă inclusiv în biserica românească din Transilvania, înainte de cucerirea maghiară din secolul al XI-lea. O introducere a ei după cucerirea ungurească ar fi fost cu neputință, deoarece regii și episcopii catolici n-ar fi îngăduit aceasta. Concluzia indubitabilă este că liturghia bizantină n-a putut fi introdusă decât în epoca în care ținuturile românești erau dominate de slavi, care înțelegeau vechea limbă slavă, fiind vorbită îndeosebi de clasa conducătoare. Introducerea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
română. Prin acești ucenici moravi, ritul bizantino-slav a reușit să pătrundă în regiunile noastre de nord și nord-vest. Pr. Păcurariu presupune că lipsa cărților de slujbă traduse în limba română a fost un alt motiv care a determinat pe acei episcopi, horepiscopi și preoți să adopte limba slavă în care se traduceau cărțile sfinte. Apoi este interesant de subliniat că desființarea statului bulgar de către bizantini, între 971-1018, ca și "grecizarea" bisericii bulgare prin numirea arhiepiscopilor bizantini de Ohrida și sufraganii lor
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
păgână a curmat înfloritoarea organizare bisericească antică la Dunăre și în Pont. Astfel, la sinodul VI, trulan, de la Constantinopol, din 680-681, la sinodul din 691-692, quinisext, ca și la sinodul VII de la Niceea, din 787, nu a participat nici un ierarh (episcop) din regiunile dunărene. Absența unor informații certe despre episcopi sau horepiscopi în teritoriile românești, în secolele VII-X, nu înseamnă că erau inexistenți. Creștinarea treptată a slavilor așezați aici denotă că exista nu doar masa credincioșilor, ci și o ierarhie alcătuită
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
și în Pont. Astfel, la sinodul VI, trulan, de la Constantinopol, din 680-681, la sinodul din 691-692, quinisext, ca și la sinodul VII de la Niceea, din 787, nu a participat nici un ierarh (episcop) din regiunile dunărene. Absența unor informații certe despre episcopi sau horepiscopi în teritoriile românești, în secolele VII-X, nu înseamnă că erau inexistenți. Creștinarea treptată a slavilor așezați aici denotă că exista nu doar masa credincioșilor, ci și o ierarhie alcătuită din episcopi (horepiscopi și periodeuți) și preoți, cei ce
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
regiunile dunărene. Absența unor informații certe despre episcopi sau horepiscopi în teritoriile românești, în secolele VII-X, nu înseamnă că erau inexistenți. Creștinarea treptată a slavilor așezați aici denotă că exista nu doar masa credincioșilor, ci și o ierarhie alcătuită din episcopi (horepiscopi și periodeuți) și preoți, cei ce săvârșeau predica și botezul. Comunitățile creștine din nordul Dunării puteau rămâne izolate, după secolul al VII-lea, rupte de viața bisericească generală? Schimbările ivite pe plan general impuneau adaptarea comunităților locale, iar aceasta
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
de viața bisericească generală? Schimbările ivite pe plan general impuneau adaptarea comunităților locale, iar aceasta n-o putea face decât ierarhia din fruntea lor, oricât de simplă sau sumară af fi fost aceasta. Se pune întrebarea: dacă n-au existat episcopi (horepiscopi), cine săvârșea hirotonia preoților? Chiar dacă ar fi supraviețuit numai scaunul de la Tomis, mutat ulterior undeva în nordul provinciei, la Dinogetia sau Noviodunum, candidații la hirotonie din ținuturile îndepărtate unde s-ar fi preoțit?! Întrebarea, de fapt, rămâne fără răspuns
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
undeva în nordul provinciei, la Dinogetia sau Noviodunum, candidații la hirotonie din ținuturile îndepărtate unde s-ar fi preoțit?! Întrebarea, de fapt, rămâne fără răspuns. Ne este greu să admitem astăzi că, pentru două sau trei secole, n-au existat episcopi pe linia Dunării sau în Dobrogea, datorită migrației slavo-bulgarilor păgâni, necreștinați încă. Ar trebui să acceptăm că un candidat la hirotonie din Transilvania sau Maramureș era nevoit să meargă, în condițiile de atunci, până la Thesalonic sau Constantinopol? Repetăm, asemenea întrebări
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
era nevoit să meargă, în condițiile de atunci, până la Thesalonic sau Constantinopol? Repetăm, asemenea întrebări sunt retorice sau inutile, atâta vreme cât nu avem date certe despre existența unor episcopii în această zonă. Autorul concluzionează astfel: "Toate acestea duc la presupunerea că episcopii aflători în teritoriile dintre Dunăre și Mare sau cei rămași în sudul fluviului după migrațiile avaro-slavo-bulgare (?) hirotoneau un preot de mir văduv (!) sau călugăr din nordul Dunării ca episcop sau horepiscop. Acesta era împuternicit să hirotonească preoți, să sfințească biserici
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
această zonă. Autorul concluzionează astfel: "Toate acestea duc la presupunerea că episcopii aflători în teritoriile dintre Dunăre și Mare sau cei rămași în sudul fluviului după migrațiile avaro-slavo-bulgare (?) hirotoneau un preot de mir văduv (!) sau călugăr din nordul Dunării ca episcop sau horepiscop. Acesta era împuternicit să hirotonească preoți, să sfințească biserici ș. a.". Din păcate, istoria nu se poate clădi pe presupuneri, iar enunțuri ca cele de mai sus sunt în afara spiritului ei. Același autor afirmă că Bizanțul a trimis misiuni
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
și nici o invocare a logicii istorice nu poate schimba o realitate dată. Cu toate acestea, autorul afirmă că înființarea de episcopii slave în sudul Dunării, mai ales la Vidin (Bononia) și Dârstor (Durostorum), "ne face să credem că unii din episcopii care vor activa de acum înainte pe pământ românesc au putut primi hirotonia și în aceste centre, mai ales între anii 681-971, când Dobrogea a ajuns sub stăpânire bulgară". Autorul știe prea bine că acele episcopii slave din sudul Dunării
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
venirii lor din sudul Dunării, stăpânit de slavi. Dimpotrivă, liturghia slavă prezentă la noi (în nordul Dunării) denotă că românii erau, în momentul primirii ei, un popor așezat, cu o clasă suprapusă învățată. Alți istorici afirmă (presupun) că românii, neavând episcopi, trimiteau preoții lor pentru hirotonie la vlădicii sud-dunăreni de la Vidin sau Dârstor, și în acest fel au învățat slavonește. Dar nici această explicație nu are temei, erau episcopi de limbă latină la Oradea și Alba Iulia, dar preoții români din
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]