19,957 matches
-
ce anume. Obosise, amurgul duminicii placide, căldura puturoasă și grea decoloraseră fiecare clipă. În ce lume trăim, cine a inventat-o, cine, și totuși, iată, zâmbea, cu ochii închiși, sub pleoape pulsa chipul vreunei madone florentine. Lumină, armonie, intensitatea. — Marele gol care se cască în noi îl umple fiecare cum poate. Sport, automobil, cărți, copii, prestigiu... Autoritatea de-a judeca pe altul rămâne o pretenție ridicolă. Plictiseala ne anihilează. Trebuie să ne organizăm singuri compensațiile, spațiul intim. Restul nu contează... așa
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
specializată, n-are vreo importanță, se șterge repede : destul să câștige echipa preferată la fotbal sau să se dea carne la măcelărie sau să se lipească de vreo fustă sau acaparați de neastâmpărul progeniturilor. Se așază pe scaun ; privește în gol, pe fereastră, atentă la zgomotul ușii. Numai Mitu e de vină pentru toate, ar fi trebuit să fugă, să încerce orice. Acceptase, treptat, toate loviturile, murdărită de porcăriile lui, de serviciul în care o aruncase, să se descurce, să câștige
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
asta care... așa repetă colegul celor doi colegi coborând, împreună cu colegii colegilor, treptele sfârșitului de săp tămână. Criză, teren macroporic, infiltrație, surpare, criză de maturizare, nu-mi suport maturitatea, nu suport celula, cerul rotund rotund, vată fierbinte fierbinte, cu mari goluri și ușor ușor, ca puful. E sâmbătă și nu ne mai incomodează nimeni, doar diavolul bufon, surparea din noi, nemulțumirea singurătatea plictisul, neputințele noastre. Nu mai e nimeni, acum e acum, ne aparținem, în sfârșit, descurcă-se cine poate. „Egoism
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
-și suportă maturitatea, așa sugerase, ironic și iritat, colegul Vornicu într-un bâlbâit dialog cu colegul Manole, soțul disputatei doamne. Formulare aparent întâmplătoare, diagnostic însă nu cu totul nepotrivit. Nu cu totul, nu cu totul și somnorosul sare în picioare, gol, în mijlocul patului. Gata să se lovească de tavan, s-ar fi trezit de-a binelea ! Clătinându-se, amețit, somnambulic. Încordează mușchii, pleoapele, genunchii, strânge pumnii jilavi. Discret ciocănit. Pauză. Călăul ezită ? Bătaia în ușă se repetă. Destinul insistă, iată, insistă
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
Lavater, frumusețea neostentativă, șansa perfecțiunii, spirit, demnitate și adevăr ? Crispat, bolborosind, vânturând în aer brațele lungi cu care lovește, ba cu dreapta, ba cu stânga, marginea patului și peretele. ...Ar fi de ascultat, venind de nu se știe unde, prin golurile visului care găzduiește tânărul captiv, vocea liniștită a bătrânului pastor, portretist și poet : „Când denunțul va deveni lizibil, inginerul A.P. nu se va mai afla printre protagoniștii scenariului !“. A plecat, a murit, s-a reîncarnat într-un catâr ? Doamna și
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
vin pe urma ta vor ca oamenii să nu afle nici măcar puterea acestor cuvinte mici? În clipa aceea mi-a Încolțit În minte un gând Într-atât de Îngrozitor Încât am făcut tot ce știam ca să nu mă dau de gol. Dar uscățivul: - De acum ești toiagul lui Moru, măi Krog, așa că lasă-mă să termin. Ești trimisul. Mișcarea ta cea mare a Început. Și dacă ce e acum, nu mai e peste o clipă, cum de crezi tu că nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
am zis. Oamenii lui prinseră să mormăie, În timp ce fața lui Gupal se lățea Într-un zâmbet. E ceva cu zâmbetul ăsta, mi-am spus. Zâmbetul ăsta e greșit, mi-am spus din nou, străduindu-mă să nu mă dau de gol În fața lui Gupal. Drept răspuns, m-am trezit că Îi zâmbesc În același fel: fața mea zâmbea, dar fără gând de zâmbet, ci doar pentru că asta aștepta Gupal. - N-am mai auzit asemenea urare, reluă el, dar tare mult ne-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
goale, de parcă n-ar fi dorit să uite niciodată ce văzuseră În pântecul lui Nunatuk. Apoi, m-am Întins pe pământ și am tras o blană peste mine. I-am mai ascultat pe Marea și pe Omăt cum sugeau În gol, după care m-am gândit la semnul lui Kron. Blestematul de Enkim! Știuse mereu mai mult decât zicea că știe - făcuse nenorocitele alea de semne care nu erau altceva decât semnul lui Kron, adică semnul meu, ca să le arate vrăjmașilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
În timp ce iubita lui șade grațios pe marginea rotunjită a unui scaun capitonat și-i netezește blînd, cu degete delicate și răcoroase, sprîncenele Încruntate, iar servitorul său credincios, Ponsonby sau Kata, Îi „așterne“ cu grijă masa pentru cină, stăpînul privește În gol posomorît și te felicită cu un zîmbet amar pentru șansa fericită ce ți-a oferit prilejul de a trăi singur În cartierul armenesc din sudul Brooklyn-ului. Știți, Îi spui tu, viața de unul singur În sudul Brooklyn-ului are și unele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
ce plutea În lumina tragică și blîndă. S-a mai Întîmplat ceva de cînd am plecat? — Nu, nu s-a-ntîmplat nimic, răspunse celălalt. Cam aceleași lucruri... știi doar, rosti glasul cu o stăpînire dureroasă, parcă așteptînd ca celălalt să umple instinctiv golul dureros al cuvintelor. — Da, știu, răspunse acesta plin de resemnare calmă - și din nou se făcu liniște În Brooklyn. Cred că a murit Moș Grogan de cînd ai plecat, Începu un glas. — Serios? replică celălalt glas plin de interes calm
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
clipă neclintit, chircit, crispat, ca o imagine grotescă, bîjbîind oribil și inutil În aer cu unul din picioare, iar un fir de fum acru i se Înălță de la brîu. Apoi hainele ponosite se aprinseră, omul păși orbește Înainte Într-un gol amețitor și se prăbuși, torță strălucitoare aprinsă de un singur țipăt. Așa căzu țipătul acela arzător, străbătînd aerul viu și strălucitor. Mi s-a părut că strigătul acela a inundat Întreg pămîntul - pentru o clipă am avut senzația că tot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
de aici! Vai de mine! Tremur toată! Vai de mine! Ia te uită cum mai tremur! șopti ea ridicînd mîna care-i tremura În mod vizibil. Hai să plecăm! Văd că nu respiră, nu face nimic, murmură băiatul privind În gol. — Vai de mine! Hai să plecăm! Îl rugă fata iarăși În șoaptă. Vai de mine! Tremur ca varga... tremur toată! Haide! șopti ea. Să mergem! Și toți patru, cele trei fete speriate și băiatul uluit și năucit plecară grăbiți, strînși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
plecat asupra lui, fiecare se rostogolește fără odihnă, pe Întinsul uriaș și sălbatic al pămîntului - o fărîmă de cenușiu murdar și de cafeniu mizer, agățată de barele de frînare ale unui marfar Încărcat. Este acel tăciune uman aruncat prin spațiu, gol, fără nume, fără rădăcini, iar tot ceea ce a fost cîndva particular și individual În voința lui este vărsat În golul uriaș de rugină și fier și gunoi, În spațiul singuratic, de nestrăbătut, În care trăiește, de unde este adesea asaltat cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
și de cafeniu mizer, agățată de barele de frînare ale unui marfar Încărcat. Este acel tăciune uman aruncat prin spațiu, gol, fără nume, fără rădăcini, iar tot ceea ce a fost cîndva particular și individual În voința lui este vărsat În golul uriaș de rugină și fier și gunoi, În spațiul singuratic, de nestrăbătut, În care trăiește, de unde este adesea asaltat cu proiectile. Iar acest atom Își găsește probabil sfîrșitul, În cele din urmă, Într-un colț, neștiut de pe fața sălbatică a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
fel pretutindeni. Oamenii Își vorbeau În limbajul universal al despărțirii, limbaj invariabil pe tot pămîntul - limbaj ce este uneori banal, simplu și chiar inutil, dar tocmai de aceea ciudat de Înduioșător, căci maschează emoțiile mai profunde din sufletele oamenilor, umple golul din inimi În perspectiva despărțirii, joacă rolul unei paveze, unei măști ce ascunde adevăratele sentimente. Din această cauză, pentru tînărul, pentru străinul, necunoscutul care vedea și auzea aceste lucruri, ceremonia plecării trenului avea ceva emoționant și pătrunzător. Văzînd și auzind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
și de margarete arse și uscate de la marginea drumului, albia presărată cu pietre strălucitoare a pîrÎului și umbra plăcută și răcoroasă a copacilor de dincolo de rîu. Apoi s-au oprit la capul podului și au privit apa. Apoi au văzut golul rămas la vechea moară roșie, care semăna Întrucîtva cu amurgul, cu răcoarea, cu tristețea și bucuria, și privind chipurile tinerilor care zăceau În lanul de grîu, chipurile banale și, vai, atît de cunoscute și de străine În moarte ale americanilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
pe care le putem măsura cu palma, cu pasul, cu centimetrul, și care ne despart Într-atît de lumea pe care o vedem, de Încăperea, de ușa prin care vrem să intrăm, de parcă le-am privi de la distanțe astronomice al căror gol nu se poate măsura sau umple. Într-adevăr, această lume pe care o vedem și o dorim este chiar mai depărtată de noi decît Marte, căci este aproape a noastră În fiece clipă, incredibil de apropiată și de caldă și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
Încet pe potecă și peste cîteva clipe urcă cele trei trepte ce duceau În pridvor și bătu la ușă. Auzi imediat pași În casă, ușa se deschise și apăru o femeie În fața lui. Și deodată, cuprins de un sentiment de gol și amărăciune, regretă că venise. Își dădu seama imediat că femeia care-l privea cu ochi neîncrezători era aceeași cu femeia care-i făcuse semn cu mîna de atîtea ori. Dar chipul ei era aspru, slab și colțuros; pielea Îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
zis. „Mă duc după doctor.“ Și s-a dus. Asta a fost În anul cînd au venit lăcustele, parc-a trecut atît de mult timp din anul cînd au venit lăcustele și-au ros tot pămîntul de l-au lăsat gol, parc-a trecut atît de mult timp. Și totuși nu... (mă gîndeam) eram tot nedumerită, Înțelegi... nu se poate, n-a venit sorocul, doar anul trecut În ianuarie... Dumnezeule mare, mă gîndesc adesea la toate cîte mi s-au Întîmplat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
aflat din ziar, la telefonul celular, sau i-au fost aduse la cunoștință cu ajutorul porumbelului sfânt, dar lucru cert este, că Iov a rămas doar cu pielea. însă având un caracter fericit, a îngenuncheat și s-a mărginit să. exclame: "Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce. Domnul a dat, domnul a luat, fie numele domnului binecuvântat!” (v. 21). Până aici, este înduioșător cum a procedat moșneagul cel ferm. Dar Satan credeți să s-a dat
VINUL DE POST by Ioan MITITELU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91683_a_92810]
-
au fost aduse la cunoștință cu ajutorul porumbelului sfânt, dar lucru cert este, că Iov a rămas doar cu pielea. însă având un caracter fericit, a îngenuncheat și s-a mărginit să. exclame: "Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce. Domnul a dat, domnul a luat, fie numele domnului binecuvântat!” (v. 21). Până aici, este înduioșător cum a procedat moșneagul cel ferm. Dar Satan credeți să s-a dat bătut? Unul din atuurile sale, se știe că
VINUL DE POST by Ioan MITITELU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91683_a_92810]
-
cartea recordurilor, cu chestii care în statele din vest nici nu se discută prea mult, în materie comercială la ei se plătește, nu se parlamentează, iar dacă ajungi la justiție, aceasta te lasă rapid falit, adică așa cum spune românul, din gol, cu pielea. La noi, ehei, altă făină se macină, morile noastre mergând chiar mai greu decât morile lui Dumnezeu care sunt renumite că macină foarte încet. Eu deși sunt jurist, ce ceapa ciorii, numai v-am expus, spre omologarea dumneavoastră
VINUL DE POST by Ioan MITITELU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91683_a_92810]
-
abisul metroului zeci de oameni, îi varsă chiar lângă tarabele cu banane și ciuperci, chiar lângă florăria acoperită de coroane funerare împletite din garoafe albe și negre. Urcând disciplinat spre lumină, ochii blânzi, de cerb, ai lui Cosmin privesc în gol. Mintea lui selectează, aranjează și aplică ștampile pe amintirile vagi din ultimii doi de ani. E atât de absorbit de birocrația sa interioară, încât nici nu observă - sau nu-și bate capul să observe -, că un tip smead, la costum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2363_a_3688]
-
trăsnaie care mai apărea pe piață? Nu se contrase el cu gruparea aceea ciufută de poeți juni, cei pe care-i numise într-un cenaclu „lupuleții tineri”? Lupi cu colți de lapte și cu burta ștergând pământul, mușcând mereu în gol din cauza osânzei din sânge. Ce însemna să fii tânăr dacă nu să rămâi liber în gândire, să știi măcar treizeci de sortimente de vin franțuzesc, să poți face cinșpe tracțiuni la bară și să alergi un kilometru în mai puțin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2363_a_3688]
-
sau să-și ia pantofi ieftini, chinezești, să aibă cu ce ieși la Festivalul Berii din seara aceea. Cosmin băgă Sfânta Treime în rucsac. Privi cerul scămoșat, alb ca o limbă încărcată dimineața la trezire. Simți din nou în adâncuri golul acela cleios, elastic ca un vagin. Cât de singur era, cât de puține știa despre el însuși! Trebuia să afle ce era cu acel Leo evaporat, în urma căruia rămăsese doar un jurnal. I-l înmânase doctorul Iolescu la externarea din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2363_a_3688]