19,809 matches
-
cu o clasă suprapusă învățată. Alți istorici afirmă (presupun) că românii, neavând episcopi, trimiteau preoții lor pentru hirotonie la vlădicii sud-dunăreni de la Vidin sau Dârstor, și în acest fel au învățat slavonește. Dar nici această explicație nu are temei, erau episcopi de limbă latină la Oradea și Alba Iulia, dar preoții români din Maramureș, Bihor și Apuseni preferau liturghia slavonă. În același timp, primirea liturghiei slave de către români nu înseamnă că ei și-ar fi însușit creștinismul de la slavi, deoarece ei
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
ei creștini și misionari ai noii religii. Fenomenul acesta al creștinării din secolele III-IV d. H. a fost amplu și a evoluat rapid, dovadă apariția lui Wulfila, misionar renumit al religiei creștine printre goții de la nordul Dunării de Jos, ajuns episcop, în 341. Wulfila se stabilește, în 348, cu un grup de creștini în sudul Dunării, dar nu abandonează propovăduirea noii religii printre populațiile din nordul fluviului. Astfel, Sava Gotul este martirizat, ca misionar creștin, în 372, fiind înecat în râul
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
și romani deschide o perioadă de liniște și prosperitate la Dunărea de Jos, este și perioada când civilizația (cultura) de tip Sântana de Mureș atinge maxima înflorire, iar misiunea creștină se intensifică și ea. Din această perioadă cunoaștem numele unor episcopi, precum Teophil, episcop al goților. Relațiile dintre goți și romani, după 332, au fost pașnice, dar, sub împăratul Valens, au fost ciocniri înfrânt în teritoriile din nordul Dunării, el încheie pace cu Athanaric, regele goților, în 369. După câțiva ani
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
o perioadă de liniște și prosperitate la Dunărea de Jos, este și perioada când civilizația (cultura) de tip Sântana de Mureș atinge maxima înflorire, iar misiunea creștină se intensifică și ea. Din această perioadă cunoaștem numele unor episcopi, precum Teophil, episcop al goților. Relațiile dintre goți și romani, după 332, au fost pașnice, dar, sub împăratul Valens, au fost ciocniri înfrânt în teritoriile din nordul Dunării, el încheie pace cu Athanaric, regele goților, în 369. După câțiva ani, în 375, se
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
de civilizație, credința creștină și legăturile cu Imperiul, monede, obiecte de podoabă și arme, ci o lume gepidă contaminată de influențe nomade. Care a fost soarta gepizilor, după 567? După înfrângerea lor, nepotul regelui se refugiază cu tezaurul tribului, împreună cu episcopul arian, la Constantinopol. Un număr mic de familii gepide îi însoțesc pe longobarzi, în Italia, în 568, dar majoritatea lor neavând unde să se refugieze, au rămas pe loc (nord-vestul Daciei) și cu timpul vor fi asimilați de populația autohtonă
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
fi documentată pe parcursul secolelor IV-VI. Era firesc ca numărul tot mai mare de creștini din Scythia Minor să impună instituirea unei episcopii proprii în această provincie-ea este atestată documentar în secolul al IV-lea (369). Cunoaștem apoi numele unor episcopi care au ocupat scaunul de la Tomis, timp de mai multe secole (vezi cap. II). Episcopia Tomisului și-a încetat activitatea în a doua jumătate a secolului al VI-lea, în urma atacurilor distrugătoare ale avarilor și slavilor-în 587, aceștia au distrus
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
alte triburi slave, ale sârbilor și croaților, pătrund în sudul Dunării, pe la apus de Dacia, pornind din Panonia, care în înaintarea lor ajung până la Marea Adriatică. După luptele intense de la începutul secolului, viața pur romanică continuă în cetățile de la Dunăre, cu episcopi care recunosc pe împăratul, pe care-l respectă, dar nu îngăduie dregători și ofițeri, adică administrația și armata. Oricum, pe la începutul secolului al VII-lea, armata romană este unul din temeiurile din această zonă alcătuită mai ales din provinciali, ea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
după două secole, într-un stat slav. În cuprinsul lui trăiau și vechii traci romanizați, ca agricultori și păstori. Populația locală continuă pe vechii locuitori din perioada romană, sărăcită și semibarbarizată, sub stăpânirea slavo-bulgară. Populația creștină trăia fără meșteri, fără episcopi, fără știință, prinzându-se cu toate puterile de credință și de biserică. Noul stat era condus de aristocrația bulgară și slavă, dar, în 763, un Sabinus, ginere al hanului bulgar, ajunge el însuși han. Jiricek notează: "Numele Sabin sau Savin
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
început, ungurii au primit printre ei în vederea convertirii, misionari greci (bizantini). În a doua jumătate a secolului al X-lea, ducele (principele) Gyula mergea la Constantinopol, unde se boteza în ritul bisericii răsăritene și, la înapoiere, aducea cu sine ca episcop al ungurilor pe călugărul Ierotei, apoi se înființa o mănăstire cu monahi aduși de la Bizanț. Însă, în ciuda acestei creștinări inițiale, adevărata convertire (creștinare), durabilă și masivă, de sus până jos, s-a făcut sub tutela bisericii romane și a papalității
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
slavonește și bulgărește. În acest mod, sub formă de legendă, avem în acest text amintirea păstorilor aromâni (sud-dunăreni) luați în robie, care își păstrează limba și credința, și vin să se așeze împreună cu slavii (bulgarii) în Macedonia. Preotul din Dioclea (episcop din Muntenegru) înfățișează realitățile din apusul peninsulei într-o cronică din secolul al XII-lea, în limba latină, venirea slavilor în Macedonia și Illyricum: "După ce au cuprins întreaga Macedonie, ei au pătruns în țările (teritoriile) locuite de latini, care se
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
nu se afla sub dominația Arpadienilor, în secolele X-XI. Astfel, Gyla sau Gyula I a primit titlul de patriciu și devine foederat (aliat) sau vasal al Bizanțului, iar împăratul Constantin VII Porfirogenetul îl trimite la Alba Iulia pe Hierotheus, ca episcop, și probabil a trimis și meșteri care să construiască biserici și cetăți. În urma repetatelor conflicte pe care regele catolic Ștefan al Ungariei le-a avut cu Gyula III sau Gyula cel Mic (minor Gyula) ori "rex Iulus", știrile pe care
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
el "n-a încetat să atace pe unguri".21 Un alt motiv al discordiei între ducele Gyula și regele Ștefan era faptul că el "nu s-a întors la legea creștină" (catolică). Ducele Gyula III, împreună cu tot poporul și cu episcopul său, care depindea de patriarhul de Constantinopol, s-au opus repetatelor presiuni ale regelui Ștefan și papei de la Roma. Legenda Sf. Gerard relatează că i-a strămutat în alt loc pe călugării "greci" (ortodocși) din mănăstirea voievodului Ahtum, aflată în
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Serbia), după cum între cele două sfere politice și culturale a existat o unitate de cultură și civilizație. Stăpânul feudal local Gyula, din sudul Transilvaniei, cu reședința la Alba Iulia, botezat la Constantinopol (vezi mai sus), avea pe lângă sine pe Ierotheus, episcop "al Turciei" (deducem că ducele Gyula era peceneg). Acesta stăpânea peste o populație eterogenă, sub aspect etnic, alcătuită din romanici, slavi și turanici (pecenegi). La Dăbâca, o altă reședință a stăpânului feudal menționat, întâlnim același amestec etnic și bisericesc, ce
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
prima jumătate a secolului al XI-lea, în "urbs Morisena", unde mai înainte era o biserică (poate și episcopie) ortodoxă! În Banat, înfrângerea și moartea lui Ahtum, exponent al lumii ortodoxe sud-dunărene, a avut ca rezultat intensificarea activității bisericii apusene-misionarismul episcopului venețian Gerardus, conducătorul diocezei catolice de la Cenad (cf. Vita Sancti Gerardi). În acest mod, împrejurările istorice au determinat ca părțile apusene ale Dunării, în speță Banatul, să fie controlate, confesional și cultural, de biserica romano-catolică, aflată în plină ofensivă odată cu
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
și la împlantarea unei întregi ierarhii ecleziastice, bine organizateîn 1001, întemeierea arhiepiscopiei de Strigoniu (Esztergom) și, în 1008, a arhiepiscopiei de Kalocsa. De acestea depindeau episcopiile de pe teritoriul Transilvaniei, înființate în secolul al XI-lea, la Alba Iulia, Oradea, Cenadprimul episcop aici a fost Gerardus, martirizat în 1046 și canonizat în 1083. Prin instituțiile bisericii catolice au pătruns, în secolul al XI-lea, forme apusene de cultură și artă, în Banat și Transilvania, prin misionari benedictini, iar în secolele XII-XIII, prin
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
simțit nevoia" întemeierii unei episcopii proprii pe seama lor. Conform unei liste din secolul al XI-lea a eparhiilor supuse Ohridei, ultima dintre ele (XXIV) era "Episcopia vlahilor". Dintr-o altă listă din secolul al XIII-lea, Notitia episcopatum, rezultă că episcopul vlahilor rezida în "Vreanoti", dar fără delimitarea teritoriului de jurisdicție (listele au fost publicate de bizantinologul H. Gelzer, în 1892). Istoricii au identificat această localitate cu orașul Vranje, situat pe Morava de sud (Serbia), iar alții cu Vranovici (Macedonia). Nu
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
dar fără delimitarea teritoriului de jurisdicție (listele au fost publicate de bizantinologul H. Gelzer, în 1892). Istoricii au identificat această localitate cu orașul Vranje, situat pe Morava de sud (Serbia), iar alții cu Vranovici (Macedonia). Nu cunoaștem până acum nici un episcop al vlahilor, doar numele unui preot pe un manuscris din secolul al XI-lea (păstrat în biblioteca bisericii Sf. Climent din Ohrida): "Ioan, preotul preasfintei episcopii a vlahilor". Despre episcopia vlahilor nu se mai știe apoi nimic până în 1335. În
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
a vlahilor". Despre episcopia vlahilor nu se mai știe apoi nimic până în 1335. În acest an, după cucerirea orașului Prilep, țarul Serbiei, Ștefan Dușan, donează mânăstirii Treskavac din Prilep biserica Sf. Nicolae din Levin (Bitolia), "pe care a vândut-o episcopul vlah". Deducem că episcopul își avea reședința în Prilep sau Levin. Vlahii din statul sârbesc au fost puși sub jurisdicția Arhiepiscopiei autocefale sârbe, cu reședința în mânăstirea Jica, înființată în 1219, de Ștefan II Nemania, cu 12 eparhii. Dar vlahii
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
vlahilor nu se mai știe apoi nimic până în 1335. În acest an, după cucerirea orașului Prilep, țarul Serbiei, Ștefan Dușan, donează mânăstirii Treskavac din Prilep biserica Sf. Nicolae din Levin (Bitolia), "pe care a vândut-o episcopul vlah". Deducem că episcopul își avea reședința în Prilep sau Levin. Vlahii din statul sârbesc au fost puși sub jurisdicția Arhiepiscopiei autocefale sârbe, cu reședința în mânăstirea Jica, înființată în 1219, de Ștefan II Nemania, cu 12 eparhii. Dar vlahii din Serbia n-au
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
fost puși sub jurisdicția Arhiepiscopiei autocefale sârbe, cu reședința în mânăstirea Jica, înființată în 1219, de Ștefan II Nemania, cu 12 eparhii. Dar vlahii din Serbia n-au reprezentat un factor politic, precum cei din Bulgaria. Scoaterea vlahilor de sub jurisdicția episcopilor locali și subordonarea lor directă față de arhiepiscopiile de Ohrida (Bulgaria) și Jica (Serbia), ca și înființarea unei episcopii fără un teritoriu propriu, delimitat, erau o abatere de la rânduielile canonice ale Bisericii Ortodoxe. În același timp, aceste măsuri reprezentau adevărate privilegii
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Asăneștilor, în 1185-1186, arhiepiscopia de Ohrida decade, în urma înființării noii Arhiepiscopii de Târnovo, capitala noului țarat vlaho-bulgar. În fruntea ei a fost numit pr. Vasile, cel care a dat binecuvântarea pentru revoltă, înălțat la treapta de arhiepiscop și hirotonit de episcopul grec de Vidin. Patriarhia de Constantinopol și Arhiepiscopia de Ohrida, amândouă aflate în mâinile grecilor, n-au recunoscut noua Biserică ortodoxă vlaho-bulgară, cu centrul la Târnovo. Noul arhiepiscop Vasile a organizat sistematic noua instituiție, a hirotonit episcopi vlahi și bulgari
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
și hirotonit de episcopul grec de Vidin. Patriarhia de Constantinopol și Arhiepiscopia de Ohrida, amândouă aflate în mâinile grecilor, n-au recunoscut noua Biserică ortodoxă vlaho-bulgară, cu centrul la Târnovo. Noul arhiepiscop Vasile a organizat sistematic noua instituiție, a hirotonit episcopi vlahi și bulgari, în locul celor greci, a rânduit preoți în parohii, a înființat mânăstiri. În acest mod, Târnovo devine singurul centru politic și bisericesc al vlahilor și bulgarilor din sudul Dunării. Pentru a ridica prestigiul capitalei lor, Asăneștii au adus
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Transilvania și începuturile creștinării lor. În timpul regelui Ștefan cel Sfânt (997-1038), conform tradiției, în Ungaria, au fost înființate două arhiepiscopii, una la Esztergom (Strigonium) și alta la Kalocsa, opt episcopii și cinci abații, punându-se bazele regatului catolic ("apostolic") ungar. Episcopii românești în Transilvania Cf. Pr. Păcurariu, de la începutul secolului al IV-lea până la sfârșitul secolului al IX-lea, în teritoriile locuite de români au activat așa-numiții "horepiscopi" (episcopi de țară). Ei erau trimiși aici de patriarhia de Constantinopol, de
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
episcopii și cinci abații, punându-se bazele regatului catolic ("apostolic") ungar. Episcopii românești în Transilvania Cf. Pr. Păcurariu, de la începutul secolului al IV-lea până la sfârșitul secolului al IX-lea, în teritoriile locuite de români au activat așa-numiții "horepiscopi" (episcopi de țară). Ei erau trimiși aici de patriarhia de Constantinopol, de arhiepiscopia de Justiniana Prima (sec. VI), de episcopiile din Scythia Minor (sec. IV-VI)) sau de episcopiile sud-dunărene de la Dârstor și Vidin (după 864). În aceeași perioadă, au putut
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
și Vidin (după 864). În aceeași perioadă, au putut activa aici episcopii "misionari" (periodeuți), trimiși de aceiași ierarhi bisericești din afara teritoriilor românești. Însă, odată cu secolul al X-lea, după cristalizarea formațiunilor politice românești (voievodate), locul "horepiscopilor" este luat treptat de episcopi. Putem presupune că în noua situație politică din jurul Anului 1000, când apar voievodate puternice cu reședințe permanente, instituția horepiscopilor nu mai corespundea noii etape istorice. Astfel, susține Pr. Păcurariu, conducătorii politici ai acestor formațiuni urmăreau să aibă în reședințele (cetățile
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]