KorAP: Find »[drukola/base=drag & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...741 742 743 ...804 >

20,085 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854

ochi albaștri de cicoare, cu pletele blonde încercuite de magnifica coroană Mușatină, pare mai 'năltuț și nu-i dai cei patruzeci, patruzeci și doi de ani pe care-i are. Vă mulțămesc! închină el spre adunare. Am împlinit un gând drag nouă: neatârnarea. Am ridicat fruntea. Vă tare mulțămesc! Viteji ai Moldovei! Ați luptat bine! Ați săvârșit la "Podețul" acela, o.... o poznă nemaipomenită! Nici în vis n-am visat. Vă mărturisesc: inima-n mine era cât un purice!... "Marți 10

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
dat din belșug. Ei! Îți plouă-n gură, cumnățele? Nu te-nduri? Fulgerător, Isaia scapără o căutătură să-l îngroape, dar când deschide gura, numai miere curge din ea: Dau, Măria-ta! Se poate să nu dau?! Dau Svorâștea! Cu dragă inimă... Numai două? Mă dezamăgești, cumnățele. Unde mai pui la socoteală că te mai ușurezi de păcate. De multe ori m-am întrebat: "Atunci, la Baia, oare care a fost prețul vânzării Moldovei?" Mateiaș, cu săgeata ceea, nu cred că

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
moldovenii. Nu o dată, ne-am ajutat unii pe alții, la nevoie. Desigur, ajutându-ne, s-au ajutat, că și ei au a bâțâi de frica osmanlâilor, ca și moldovenii. Prea bine! Oamenii vrednici găsesc totdeauna în Moldova o pâine. Cu dragă inimă-i împământenim, slobozi să șadă și să trăiască fiecare după voia și credința sa. Bunicul meu, Alexandru, a căzut sub grea afurisenie din partea papistășimii pentru că oploșea pe toți boemii husiți persecutați ce pribegeau suferind pentru credința lor. Nu voi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
sunt rănită pe viață. De moarte sunt rănită. Ce putem face, Maria? oftează el. Asta ne-a fost viața... Soarta... Destinul... Timpul... Poate timpul... Uitarea... Toate trec... Maria, sfârșită, răvășită, ca țărmul după furtună: Și viața noastră a și trecut. Dragul meu unchi, îl îmbrățișează ea cu căldură, cât îți datorez... Îmi amintesc, într-o noapte neagră cu tunete și fulgere, m-ai luat în spinare; nu știam unde mă duci și nici nu-mi păsa... Fugeam din Stambul. Mituisem străjile

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
bucur de puținul soare ce mi-a mai rămas. "Trăiesc în fiecare zi, ca și cum ar fi ultima." E o șmecherie care te face să vezi cât de minunată poate fi viața. În durere chiar... Maria îl îmbrățișează cu duioșie: Bunul, dragul meu unchi. Mă rog să fim împreună cât mai mult timp. Ascultă-mi sfatul, fetițo: "Fugit irreparabile tempus!" Tinerețea! Doamne! Ce bogăție! Câtă bucurie! N-o risipi! Iubește! "Unde dragoste nu e, nimic nu e!" Cine a spus asta? Trăiască

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
în valoare elegantul trup: înalt, zvelt, musculos; la gât, într-un colan de aur, se leagănă un medalion cu același obsedant vultur bicefal; la șold, se zbuciumă în ritmul pașilor lui agitați, amenințător parcă -, un mic pumnal de argint. Soră dragă! Unchiule! Nu mai pot răbda! răbufnește el mânios. Lâncezesc în Cetatea Sucevei! Nu mai pot răbda! V-am rugat să stăruiți! Stăruiți! Să-mi dea odată oștenii făgăduiți! Cu ce-oi elibera Mangopul din ghearele lui Isac, vândutul turcilor?! Vreau

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
vom nimici!! Din fericire pentru popoare, toți acești descreierați pierd simțul realității, și asta îi pierde mai curând sau mai târziu, ca broscoiul acela ce se umflă, se tot umflă și pleznește într-o zi, când i-e lumea mai dragă. Istoria a dovedit că nici unul n-a sfârșit-o de moarte bună, în patul lui. Din păcate, au provocat atâta suferință, au zăpăcit într-atât lumea târâtă în prăpastia de întuneric, că le-a trebuit decenii și decenii să iasă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
și trei steaguri de oștire așteaptă porunca Principelui Alexandru și vânt prielnic în pânze pentru a pluti victorioase spre Cetatea Mangopului! Dat-a Domnul! își face cruce Alexandru și o îmbrățișează pe Maria. Azi e o zi mare, sora mea dragă! Să crezi în mine, unchiule! spune și îl îmbrățișează și pe Țamblac. Și ție, scumpă Domniță, îți voi pune la picioare, ofrandă, Cetatea Mangopului! i se adresează înflăcărat Voichiței, strângând-o în brațe. Mă bucur, Alexandre, grăiește Țamblac. Cuget că

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
fără ironie. A șaptea spiță de la roată. După Adam și Eva, Mușatinii și Basarabii se înrudesc și cu Mahomed, și cu Alexandru Machedon... și... și nu m-ar mira să fim niscaiva rubedenii și cu neamul Paleologilor... Chiar așa, nepoțică dragă, îi întoarce Ștefan ironia. Ne-am regăsit după 6983 de ani... Voichițo, în privința "slobozeniei", spune apoi întorcându-se spre ea după câteva clipe de gândire, dac-ar fi după mine, ai putea pleca. Dar unde să te duci? Mai ai

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
să te duci? Mai ai casă? Mai ai țară? Și-apoi, odraslele de domn nu o dată au înfundat ca ostatice temnițele celor șapte turnuri Edikulé de la Stambul. Să treacă zurba aiasta și-om mai vorbi. Până atunci sunteți "oaspeții noștri dragi"... Da! Sunteți "o singură țară", trei ramuri ale aceluiași trunchi, afirmă Țamblac. Știi când am înțeles eu asta? Când am venit întâia oară în Transilvania, apoi în Moldova și, mai târziu, în Muntenia. Mult m-am mirat: vorbeam latinește, vorbeam

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
turc, aruncat ancora la Cetate Albă, cerut oblăduir la Măria Ta. Ce facut cu ei? Câți 'talieni, neamțule? Mai mult una sută cinci zeci 'talieni. Ce poruncit facem Măria Ta? Ștefan se gândește câteva momente. Măria mea poruncit: 'talieni oaspete drag la Moldova este. Dus la Suceava. Slobozit la Italia. Care rămas, dat fata frumos la el, moldovean făcut. Aista poruncit Măria mea! Jawohl! răcnește el pocnind din cărâmbi. Da' cu boambele celea cum fu, neamțule? îl scormonește Ștefan. Numa' doi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
bucurie. "Acolo Sus, cineva ne iubește!" Îl știu eu! spune Ștefan. Și repede îl îmbrățișează pe Gherasim, care tocmai avea nevoie de o proptea să-și restabilească echilibrul pierdut: Frate să-mi fi fost și nu mi-ai fi mai drag... Și zi așa, râde el, chiar trei?! Al patrulea tot ce se poate -, de n-o fi crăpat, jos, în vale... Râd toți, râd cu lacrimi, un râs nervos, nestăpânit, un râs de ușurare, de eliberare... Gherasim pentru orice eventualitate

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
un coif mâncat de rugină, cu arc și tolbă la spinare, toporișcă la brâu, ghioagă ghintuită pe care mai mult o târăște prin pulbere. Dumnezeule!!! țipă Savastița. Iar?!... Nu te vezi?! Hodorogule!! Bătrânul se înfoaie și grăiește cu mândrie: Savastiță, draga me, Vodă Ștefan mă cheamă! Vin turcii! Am plecat! Ești nebun, moșule?!?! sare Savastița ca opărită. Iar te-or apucat pandaliile?!?! Cine are nevoie de un hodorog ca tine?!?! "Vodă Ștefan mă cheamă!" îl maimuțărește ea. Niculaie, cârciumarul, lasă ciocanul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Petrică o zbughește prin spatele casei, cu coiful în cap și buzduganul la spinare. Dumitru o rupe la sănătoasa după el, cu o sprinteneală de flăcău. Mitrică!! strigă Savastița. Nu mă lăsa, Mitrică!! se milogește ea. Întoarce-te Mitrică!!!... Savastiță, draga me!! Nu poci!! strigă moș Dumitru, țanțoș, cu coiful în cap și buzduganul la spinare. Mă cheamă Vodă-Ștefan!! Ai grijă de tine!! Să ne vedem sănătoși!! Și cu Petrică alături, pornesc la luptă cântând: "Hai frați! Hai frați! La năvală

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
cum rămâne? întreabă Tăutu. Ștefan pare foarte mirat de întrebare: Păi... am spus doar! Nu! Nu se poate!... Un vuiet ca un mormăit disperat, străbate țărănimea... Ștefan tușește, își șterge cu palma fruntea brobonită de sudoare, vorbește rar, cu patimă: Dragii mei!... Copiii mei! Nu mă părăsiți! Am împărțit împreună și pâinea, și apa; și râsul și lacrima; și viața și moartea... Eu... voi... noi suntem trecători... Moldova e veșnică! Voi... voi sunteți ultima mea nădejde... De plecați și voi... Se

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
arme, zornăit ritmic de pinteni... Alaiul îl deschid copiii de casă cu făclii. După ei, intră vitejii boieri, înzăuați, legați pe ici, pe colo cu feși însângerate, osteniți-osteniți, somnoroși, dar veseli, gălăgioși... Vodă Ștefan, intră șchiopătând, înghesuit, sufocat de cei dragi, în cămeșoaie cum au sărit din pat: Doamna Maria lipită de el; Olena înghiontindu-se cu Petru pentru a cuceri o bucată cât mai mare din tăicuță; Sora, suflându-și nasul într-o pestelcă; și Țamblac, cu restul. Lacrimi, suspine

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Satu-i scrum... Am săpat o groapă lungă: bătrân lângă nepot, nepot lângă bătrân, alături, împreună... Și... și bătrânul?... Toader?... Taica Toader a căzut în prag apărându-și casa. Cinci săgeți i-au străpuns inima... Ștefan tace, apoi, îngână: Mi-era drag bătrânul. Avea soare în inima aceea. Dumnezeu să-l ierte! Și... și soața? Mălina, pare-mi-se... Bârsan întoarce capul să nu i se vadă ochiul, dar vocea tremurată, înăbușită, se aude: Mălina... Mălina era printre fetele robite, legate cu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-și pumnii, despletită, umflată de plâns, se prăbușește la picioarele Doamnei Maria, care o ridică și o îmbrățișează. În genunchi, netrebnicilor!! îi brutalizează Duma. Lasă-i... și Ștefan îi contemplă, așa cum stau îngenuncheați, înfricoșați, cu capetele plecate. Cât p-aci, dragilor, să mă strămutați în gropniță, la Putna, le spune apoi cu o voce surprinzător de calmă, fără patimă, cu ironie, zâmbind chiar. Va să zică, pohtiți alt domn... mai bun, mai vrednic... Să închinăm dar, în sănătatea Măriei sale Alexandru Aron Domn și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
mi s-a cam acrit de Ștefan aista, "Călău al neamului moldovenesc". Ce v-ați spus: "Ștefan e la pământ! A sosit clipa!"... E o zicere: În leul doborât, lovesc cu copita toți măgarii". V-ați grăbit să-l prohodiți, dragilor... "Soarele" n-a apus încă... Dacă aveați puțintică răbdare, cădea și singur... N-a lipsit mult să mă trimiteți la Putna cu picioarele-nainte. Și ce-ați mai fi spălat lespedea cu lacrimi de crocodil... De mă gândesc bine, poate

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Isaia. Ooo! Mă onorează. De-am avea și noi, oamenii, inima credincioasă a câinelui, nici "domnia ta" n-ai fi trădat de două ori: și Moldova, și pe domnul ei. Te-ai putea gândi totuși că, de mă osândești, zdrobești inima dragei tale surioare și... și urgisești niște prunci ce-ți sunt ție nepoței, cerșește Isaia. Ștefan se întoarce către Sora ce plânge în brațele Mariei. Mă doare durerea ta, Sora... Te rog să mă ierți... Spune! Pot să fac altfel? Sora

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Mi-o sfârtecă! Și mi-o batjocoresc! Și mi-o scaldă în sânge! Și... și n-are cine le sta împotrivă cu sabia!... Pe turnul cel mai înalt al Sucevei, poate flutură steagul verde al Profetului!... De ai mei, cei dragi, n-am nici o știre; sunt, poate, descăpățânați au, mai rău, sunt robi, în lanțuri, pe drumul Stambulului... Și... și, poate, în Scaunul Moldovei se lăfăie "omul turcilor" Alexandru Aron, stirpea ucigașului meu tată!... Pentru câte sacrificii am făcut, parcă n-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199

s-a mutat o pereche de tineri, având un băiețel de vreo doi ani, pe care îl chema Romeo. Nume frumos, desigur, nume ilustru, riscant însă în anumite situații inevitabile în cazul copiilor foarte mici. „Ce diaree a făcut Romeo, dragă”, o puteai auzi pe tânăra mamă, care desigur că nu îl citise încă pe Shakespeare, informând-o pe vreo prietenă sau vecină grijulie. Într-un alt mic apartament, cu intrarea prin curtea interioară, locuia un cizmar, cu soția și fiica

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
intră rareori cineva, faptul mai curând mă amuză decât mă deranjează (e întotdeauna amuzant să vezi pe cineva care nu te vede). La fereastră e așezat biroul, la care cândva își făcea socotelile sale de contabil tatăl Doinei, un om drag mie deși nu l-am văzut decât în fotografii. Pe vremuri, tăblia biroului fusese acoperită cu o frumoasă placă de marmură cenușie stropită cu alb, dar în perioada în care eu am început să folosesc biroul această placă era deja

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
se alergau tupăind prin odaie, luptându-se frățește și bufnind de podea spre desfătarea noastră, a privitorilor înveseliți, de fapt, fericiți, fericiți... cu toții! Eram atât de fericiți în acele clipe...”. „Și ei sunt aici”. „Cel mai bine te țin minte, dragă Țiți, cum stăteai la picioarele mele, pe plapumă, cuminte, când eram mic și răceam (răceam mereu pe atunci) și eram obligat să rămân toată ziua în pat... Stăteai cu mine, nu vroiai să mă lași singur... Țiți, Țiți, ce bine

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
Corola-publishinghouse/Memoirs/91813_a_92382

zic!? Am puțină credință, recunosc. E cât un fir de ață de paianjen, dar de ea mă agat. E mâna Milostivului Dumnezeu în ea. Slavă Lui! Din toate m-a scos. El e ajutorul meu, nimeni altul. Și Maica Domnului. Dragii mei frați și surori intru Domnul, să știți că nimic nu mi-a venit de-a gata. Mult efort și osteneală am pus în toate. Și poate puțină rugăciune care ieșea din amarata mea inima. Ochii spuneau ce trăia inima

Pelerinaj la Sfintele Locuri by Maria Moşneagu (2005) [Corola-publishinghouse/Memoirs/91813_a_92382]