19,069 matches
-
aceasta consta într-o opoziție permanentă împotriva voinței lui Augustus de a reintroduce faimosul mos maiorum, care de-acum era demodat. Câteodată, printre confesiunile sulmonezului ies la iveală și aspecte mai grave care lezează grav viziunea augustană: de exemplu, poetul mărturisește despre Corina că a avortat fiul conceput cu Ovidiu. Glumind, sulmonezul pare să condamne gestul Corinei, apelând la un "argument" cel puțin ciudat: "Cezarii nu ar mai fi existat dacă toate mamele ar fi avortat ca și Corina". Și totuși
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
atît la ideea sa și la a obștii”. Absența totală a ambiției și, deci, a conștiinței estetice, ori binecunoscuta prefăcătorie a creatorului care scrie una pentru a sugera contrariu!? Nicolae Văcărescu, fratele celui dinainte, n-are nici măcar asemenea scrupule. El mărturisește că, neavînd „duh născocitor”, adică talent, va folosi stihurile lui Alecu pentru necesitățile sale amoroase, fără a avea sentimentul că Încalcă o lege morală. Poezia nu este Încă un obiect estetic, ci un instrument de persuaziune cu o valoare funcțională
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Alecu, valoarea unei Încercări de filozofie asupra erosului. Impactul cu obiectul fiindu-i din pricini diferite interzis, poetul caută accesul spre el pe calea meditației. El vrea să intre În profunzimea lucrurilor și să descopere relația dintre ele, cum și mărturisește În limba lui Împleticită și savuroasă: „Căci intrăm În adîncime Și dă tîlmăciri mulțime.” Primul element al acestei tîlmăciri este el (care de fapt este un eu), Înamoratul reflexiv, atent la opiniile tuturor („Foarte multă văz plăcere/La a tuturor
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
tinerele”, legiverul (azurul) este fraged. Dumbrava, de asemenea, e fragedă și umbroasă, inima Înamorată este legănată de „tinere plăceri”. În singurătate, poetul melancoliei voluptuoase vede pretutindeni o tânără părere”, frumusețea este la el „jună”, Îndrăgostitul din O noapte de amor mărturisește că a plutit toată viața „prin imagini virginale”. Fericit este acela care răpește amorului „tinerele-i răsfățuri”. Îmbătate, sublime sînt simțurile aceluia ce vede: „Lumina dimineții [ce] se varsă În eter”. În golful Smirnei, grenadul, mirtul, olivierul și laurul se
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Întotdeauna În timpul iernii? Sau poate este o excepție făcută În cinstea noastră? Iată ce ne tot Întrebăm În timp ce supraveghem focul din cămin (În lipsă de soare), dar vai, șuieratul ascuțit al vîntului se Însărcinează să ne răspundă. De aceea vă mărturisesc prostește că, În ce mă privește, cred că mă aflu sub lovitura unei mistificări diavolești. Nu mai cred În climele renumite pentru căldură, nu mai cred În soarele Italiei, și este de ajuns să mi se vorbească despre asta pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
a și-o găsi. Paulina și toți ceilalți i-o pregătesc cu fidelitate. Ca să scape, așadar, de grozăviile iernii („am vrut să scap de plictiselile iernii, și, pentru a izbuti, m-am apucat de o mare dramă istorică În versuri” - mărturisește poetul la 5 februarie 1879 prietenei Lucia Duca), Alecsandri face literatură. Scrisul merge ușor. Întrebarea dacă va izbuti sau nu, din scrisoarea citată, este pur retorică. Va izbuti, În mod sigur, muza este disciplinată, spațiul (căminul) este favorabil. Alecsandri vorbește
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
plăcute sînt lenea, meditația la gura sobei sau voiajul prin Europa. La Paris, cînd este frig, plouă și bate vîntul, cum se Întîmplă la 21 iunie 1885, Alecsandri profită pentru a se deda „la cîteva ore de dulce lenevie”. Căci - mărturisește el prietenului Ghica - „tot ce se aseamănă mai mult sau mai puțin cu lenea - are dinainte stima și aprobarea mea”. CÎnd lenea se prelungește pe timpul unei ierni Întregi, omul comod are remușcări: „Putea-voi, oare, să recîștig timpul pierdut mai
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
fiindcă recurge la "purificarea prin depersonalizare" a discursului confesiv, atribuind criticului atât funcția narativă, cât și rolul de personaj implicat pe scena vieții literare; în cazul celălalt e vorba despre o literatură de atmosferă, paseist-lirică, "subiectivă", "personală" în sens îngust, mărturisind refugiul în mit și atemporalitate, regresiunea panteistică ce dizolvă eul de unde și neputința "diferențierii" estetice în raport cu modelul imuabil (paseist-folclorizant) prescris de psihologia rasei. Prin însuși faptul că ilustrează etapa afirmării conștiinței de sine a literaturii noastre, grație unei personalități exemplare
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
a unui jurnal de idei în care criticul își expune concepția teoretică și "filosofia" de viață. Metoda de lucru e aceea din Viață dublă, cum asemănătoare e și natura (numai în parte autobiografică) a "materialului" epic supus "romanțării". Iată ce mărturisește prozatorul într-un interviu publicat la puțin timp de la apariția cărții: "În Bizu n-am depășit domeniul memorialistic și psihologic, pe care-l cultiv ceva mai de mult, decât prin forma de narațiune epică legată și nicidecum prin fond. Fondul
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
sau pe acela realist- mimetic (Marcel învață să "picteze" invizibilul) într-o sinteză superioară, pe fondul unor experiențe revelatoare, transfigurate în limbajul sugestiilor și temelor muzicale (sonata lui Vinteuil, compoziția contrapunctică) și într-un "stil" aluvionar, ce corporalizează scriitura și mărturisește calitatea esențială a viziunii. Apoi, la Proust, filonul autobiografic nu era transpus literar în manieră memorialistică, ci numai ca document psihologic susceptibil de a furniza materia primă a unei opere de ficțiune, fără legătură cu biografia scriitorului care s-a
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
al cărui mecanism de producere s-ar datora numai "structurii afective" ce călăuzește memoria naratorului, chiar și atunci când "accentul cade esențial pe cunoaștere": astfel, ghidată de sensibilitate, și nu de intelect, narațiunea proustiană ar urma o traiectorie centrifugă și aleatorie, mărturisind autenticitatea "trăirii" (și nicidecum a cunoașterii). Pentru eseistul român, "noua structură" a romanului modern ar fi reductibilă, în ultim resort, doar la mecanismul memoriei involuntare, singura ce "ne poate da realitatea concretă"27. Or, romanul proustian îmbină ambele tipuri de
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
trăirea interioară se obiectivează, aproape expresionist, în orizontul "conștiinței pure", unde nu se aude decât "strigătul nud al sufletului". În concluzie, romanul-melodramă ar trebui să fie nu numai o "artă a îndepărtării" de realitate, ci și una "a strigătului nud", mărturisind "autenticitatea simțirii". Nu-i greu de sesizat că romanul lovinescian își prescrie singur regulile și "metoda de lucru" după o rețetă încercată prealabil și în Viață dublă, cu intenția mărturisită de a exprima în forme concrete, "vizibile", manifestările primare ale
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
a îndepărtării" de realitate, ci și una "a strigătului nud", mărturisind "autenticitatea simțirii". Nu-i greu de sesizat că romanul lovinescian își prescrie singur regulile și "metoda de lucru" după o rețetă încercată prealabil și în Viață dublă, cu intenția mărturisită de a exprima în forme concrete, "vizibile", manifestările primare ale sufletului, mai întâi prin relatarea unor episoade semnificative din copilăria și tinerețea lui Bizu, cu un rol decisiv în conturarea personalității sale psihice. 1.4. Trecutul, un depozit de fapte
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
vestimentație (la școală e nevoit să poarte o "redingotă de cioclu"), cât și prin comportamentul apatic, indiferent, manifestat pe un fond de timiditate și de totală neîncredere în sine. Un anume Contici, repetentul clasei, haimanaua, nu se sfiește să-și mărturisească pornirile belicoase ("Te urăsc, neamțule!"), spre nedumerirea inocentului Bizu, care "nu ajunsese să priceapă inexplicabila putere de atragere sau de repulsie stabilită irațional între oameni". Nenorocit, incapabil să înțeleagă cum de putea fi urât fără ca el să se fi făcut
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
și cronologic, și estetic), (auto)biografia lui Bizu era sortită să eșueze atât ca narațiune mimetic-realistă (mistificarea e vădită), cât și ca operă de ficțiune stricto sensu ("romanțarea" nu reușește decât pe jumătate). De aici vine și insatisfacția agronomului, care mărturisește că intenționa să-și încredințeze povestea propriei vieți ("vasul" sufletului) unui scriitor ideal, plăsmuit pe de-a-ntregul din imaginație un scriitor lucid și stăpân pe sine, meditativ dar angajat într-o crâncenă "luptă cu forma", și tocmai de aceea în
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
un cristal", "siluetă subțire, mlădie, ca la multe alte femei"), și mai ales în "bărbia proeminentă" ce-i degradează chipul, frigiditatea sentimentală, de femeie "cu simț de orientare în toate înțelesurile". Incompatibilitatea dintre cei doi pare totală, iar Bizu îi mărturisește într-un târziu insatisfacția de a n-o fi găsit (în realitate) pe potriva plăsmuirii lui ideale, într-o secvență de o artificialitate greu tolerabilă. Astfel, la neavenitele mărturisiri ale nefericitului amant virtual ("-Te doresc când nu te văd, și nu
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
pe el, cu toate că simte imboldul unor atingeri mai îndrăznețe, Bizu ezită s-o sărute pe Diana, căreia îi explică metodic mobilurile comportamentului său (face teoria amânării necesare). Femeia, în schimb, recunoscătoare, îi mângâie mâna pe care i-o respinsese anterior, mărturisindu-și mai întâi sentimentele prietenești (evident, cumplit de jignitoare pentru un bărbat), iar apoi, fără pic de milă, frigiditatea. Iubita lui Bizu nu e însă cu totul frigidă, de vreme ce "simțea chemarea căreia nu i se rezistă", chiar dacă "amețeala nu mergea
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
Fundațiilor Regale (nr. 12/ 1938 și numerele 1,2,3,4 din 1939), și editat postum peste mai bine de trei decenii de la data elaborării, abia în 1974. Consultând "agendele" din acești ani, remarcăm frecvența notațiilor cu caracter confesiv, care mărturisesc o stare acută de rău existențial, de insatisfacție pe toate planurile. Și tot acum, după despărțirea de soție, criticul se vede efectiv asaltat de femei dar, departe de a fi măgulit, Lovinescu e antrenat cu vădită neplăcere în afacerile de
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
detesta eroul lovinescian tenisul, mai ales dacă era practicat de femeia iubită 66! Numai că pe Silvia n-are cum s-o iubească așa, deodată, chiar dacă întrezărește în strunga dinților ei "o poartă spre necunoscut". Alertată de Rosina, care-i mărturisește intenția lui Bizu de a părăsi țara, Mili încearcă să-l înduplece să rămână și-l caută la hotel, unde agronomul petrecea deja în compania noii sale prietene. Impresionat de gestul femeii, care-și punea în joc onoarea de dragul lui
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
e cea care-l consolează, luându-i capul în mâini, într-o scenă de o crasă vulgaritate. S-a întâmplat ce trebuia să se întâmple; de acum n-o să te mai doară...", glăsuiește fosta fecioară, la finele partidei de sex, mărturisindu-i că se îndrăgostise de el mai de mult, chiar de când venise la minister, ca dactilografă. Deși va fi debutat, poate, ca un coup de foudre, cum recunoaște chiar ea ("te-am iubit de cum te-am văzut"), iubirea Silviei găsește
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
țărani". Asta în conversația cu Bizu, se înțelege. Pentru că amorul, iar nu ideile generoase (sugerează criticul liberal) generează și dragostea pentru locurile copilăriei, și dărnicia boieroaicei. Încurajată de scrisoarea lui Bizu ("Te-am simțit alături cu suflet de soră", îi mărturisea el, prudent), Mili se întoarce în București și-i face o vizită, oferindu-i în dar un serviciu de ceai, de care însă bărbatul nu fu bucuros "din teama unei obligații, a unei servituți". Respinsă discret, femeia speră totuși ca
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
emoționat profund pe criticul-scriitor (ar fi plâns, își amintește el, două ore în șir după ce a citit-o), din cauza unor motive subiective, care l-au făcut mai sensibil ca niciodată la tragedia vieții poetului. "Cea mai puternică emoție resimțită vreodată mărturisește Lovinescu -, nu chiar de ordin estetic, în urma unei lecturi, și într-o ambianță literară, este emoția avută acum câțiva ani (1934), la Brașov, în prima zi de Paști, la citirea unei scrisori a lui T. Maiorescu către Eminescu [...]. Emoția produsă
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
Ecaterina Bălăcioiu, care va muri în pușcăriile comuniste după ce izbutise să salveze, trimițând peste graniță, chiar "agendele" de unde am decupat notațiile de mai sus. În această etapă de criză a vieții lui resimte așadar Lovinescu "cea mai puternică emoție literară", mărturisită și în jurnal: "10 april. 1934. Lectură Eminescu Mite. Scrisoarea lui Maiorescu Em. Extraordinară impresie. Hotărârea de a romanța". Mai mult, criticul citește epistola într-un spațiu străin, la Brașov, în preajma sărbătorilor pascale, departe de biroul și de cărțile lui
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
imaginar. Pe de altă parte, iubirea față de Mite trebuie înțeleasă ca o formă particulară de admirație pentru "modelul german" expresie a dorinței triunghiulare, semnalând resentimentul și, subsecvent, pericolul mimetismului steril -, pe când dragostea pentru Veronica lasă impresia unui sentiment mai firesc, mărturisind o trăire oricum mai "spontană" și mai "specifică", în deplin acord cu înclinațiile "temperamentului moldovenesc". Or, personalitatea poetului oscilează mereu între impulsul afirmării nestingherite (încurajat de șturlubatica Veronică) și tentația contrară, a negației și a inhibiției sexuale (Mite nu rămâne
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
să inițieze pe Mite în "arta amorului" (care, știm asta de la Ovidiu, e totuși altceva decât "amorul" în sine) și-i vorbește despre "ritmica armonioasă" a mișcărilor unui cuplu de îndrăgostiți, zărit de departe: Am avut o senzație de voluptate mărturisește el femeii iubite pe care nu mi-ar fi produs-o împerecherea cea mai pătimașă". Voluptatea aceasta voyeuristă nu mai este însă posibilă în condițiile în care omul contemplativ/ "spectatorul" devine "actor", adică un personaj implicat, gata să subscrie oricând
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]