19,017 matches
-
o majoritate clară de partea unui partid sau program, iar sistemul electoral complicat de reprezentare proporțională genera parlamente prea divizate ca să poată promulga legi majore sau controversate: Constituția republicană postbelică nu a avut o Curte Constituțională până În 1956, iar mult-discutata autonomie regională nu a fost votată În parlament decât paisprezece ani mai târziu. În consecință, precum Franța celei de-a Patra Republici și În parte din aceleași motive, Italia era condusă În practică de administratori nealeși din structura guvernului sau din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
colonii și a puciurilor de acasă, portughezii au amânat pe cât posibil decolonizarea 1. Statele europene se puteau descurca fără imperiile lor, dar puține Își imaginau coloniile supraviețuind singure, fără sprijinul unei guvernări străine. Chiar liberalii și socialiștii, care Înclinau către autonomia și, eventual, independența supușilor din colonii, estimau că vor trece mulți ani Înainte ca astfel de țeluri să fie atinse. Merită amintit aici că, nu mai departe de 1951, secretarul britanic de Externe, laburistul Herbert Morrison, asemăna independența pentru coloniile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
să facă posibil acest lucru”. Ca de atâtea ori (și probabil În mod intenționat), nu se știe exact ce voia să spună de Gaulle. Dar e sigur că vorbele lui au fost Înțelese ca o referire la emanciparea colonială și autonomia ulterioare. Circumstanțele erau favorabile. Opinia publică franceză nu era Împotriva reformelor coloniale - În Voyage au Congo (1927), André Gide condamnase folosirea muncii forțate, sensibilizând publicul antebelic față de crimele europenilor În Africa Centrală -, iar americanii aveau tendințe Îngrijorător de anticoloniale. Secretarul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de francezi o lună mai târziu. În schimb, francezii au primit În februarie 1946 districtele din nordul Vietnamului, aflate până atunci sub controlul Chinei. În acel moment, cum autoritățile din Paris inițiaseră discuții cu reprezentanții naționaliștilor, se contura perspectiva unei autonomii negociate sau a independenței. Însă, la 1 iunie 1946, amiralul Thierry d’Argenlieu, reprezentantul plenipotențiar francez, a proclamat separarea unilaterală a Cochinchinei (partea de sud a țării) de Nordul dominat de naționaliști, sabotând astfel eforturile propriului guvern de a ajunge
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
să reinventeze arta cinematografică În Franța: mai Întâi În teorie, apoi În practică. Partea teoretică, schițată În noua revistă Cahiers du cinéma, se axa pe ideea regizorului ca „autor”: Alfred Hitchcock, Howard Hawks sau neorealiștii italieni erau de admirat pentru „autonomia” lor, pentru felul În care Își puneau „semnătura” chiar și pe filmele turnate În studiouri. Din același motiv, noul val francez elogia filmele (pe atunci căzute În uitare) ale unei generații mai vechi de regizori francezi, În special Jean Vigo
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a lua În seamă reacțiile angajaților. Managerii puteau să sancționeze, să umilească sau să concedieze personalul după dorință. Salariații nu se bucurau de respect, opiniile lor nu erau ascultate. Din ce În ce mai multe voci solicitau o inițiativă sporită din partea lucrătorilor, mai multă autonomie profesională, chiar autogestiune (self-management). Aceste probleme nu mai fuseseră pe agenda conflictelor de muncă În Europa de pe vremea Frontului Popular, În 1936. Sindicatele și partidele politice le scăpaseră din vedere, ocupate fiind cu revendicări tradiționale și mai ușor de manipulat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
micșorarea normelor li s-a spus să ceară mai bine mărirea salariilor. În aceste circumstanțe, de tensiunile sociale din Italia au profitat nu organizațiile clasice de stânga, ci grupările neoficiale ale stângii „extraparlamentare”. Liderii lor - comuniști disidenți, universitari care teoretizau autonomia muncitorilor, purtători de cuvânt ai organizațiilor studențești - au identificat primii noile surse de nemulțumire În sectorul industrial și le-au inclus În agenda lor. Mai mult, universitățile ofereau chiar ele o analogie irezistibilă. și acolo, o forță de muncă nouă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fierbinte” din acel an, cu greve spontane și lucrători care ocupau fabricile În grupuri mici, cerând să participe la deciziile manageriale, i-a convins pe teoreticienii italieni și pe adepții lor că refuzul radical al „statului burghez” reprezenta strategia corectă. Autonomia lucrătorilor - ca tactică și ca obiectiv - era calea viitorului. Reformele - În școli și uzine deopotrivă - erau nu numai imposibile, dar și indezirabile. Compromisul era un eșec. Rămâne de discutat de ce marxiștii italieni „neoficiali” au preferat această cale. Partidul Comunist Italian
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
colective era cu totul altceva. Economiștii reformiști ca Ota Șik sau ungurul János Kornai au căutat să definească o „a treia cale”: o economie mixtă În care realități incontestabile precum proprietatea comună și planificarea centralizată să fie moderate de o autonomie locală sporită, uzul unor indicatori financiari și relaxarea controalelor. Argumentele economice, la urma urmei, erau incontestabile: fără astfel de reforme, sistemul comunist avea să alunece În stagnare și sărăcie, „potențând penuria”, cum a spus Kornai Într-o lucrare celebră. Numai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și sărăcie, „potențând penuria”, cum a spus Kornai Într-o lucrare celebră. Numai În Ungaria, Kádár a răspuns criticilor Îngăduind un cât de cât o reformă reală: Noul Mecanism Economic inaugurat În 1968. Fermelor colective li s-a acordat o autonomie substanțială; nu numai că li s-a permis, dar au fost Încurajate activ să sprijine În subsidiar activități private. Au fost sparte câteva monopoluri. Anumite prețuri la bunurile de consum au fost corelate cu piața mondială și lăsate să fluctueze
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
un avertisment că animația suspendată a țării lor Între Est și Vest se datora mai mult șansei istorice decât opțiunii ideologice. Dar, În cursul anilor ’50 și ’60, Tito a descentralizat Întrucâtva procesul de decizie, permițând cu titlu de experiment autonomia fabricilor și a muncitorilor. Inovațiile s-au născut din diviziuni etnice și geografice, dar și din necesitate economică. Într-un stat federal, În care locuitorii și republicile constituente nu aveau multe În comun În afară de amintiri nefericite și reciproc antagoniste, instrucțiunile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au adus avantaje reale. Spre deosebire de cehi, ei nu erau deloc nemulțumiți de soarta lor. Atmosfera din regiunea slovacă s-a schimbat subit după 1960. Noua Constituție „socialistă” făcea și mai puține concesii inițiativei sau opiniei locale decât cea dinainte; puțina autonomie acordată Slovaciei În reconstrucția postbelică a țării a fost anulată. și mai palpabilă era pentru slovaci stagnarea economică (În 1964, rata creșterii economice din Cehoslovacia era cea mai mică din blocul sovietic), care a afectat mai ales industria grea din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
afectat mai ales industria grea din centrul Slovaciei. În ianuarie 1967, Novotný trebuia să inițieze implementarea unor reforme economice pe care propriii experți din partid le cereau de mult. Propunerile reformiștilor de a descentraliza procesul decizional și de a mări autonomia locală fuseseră primite favorabil la Bratislava - deși unele reforme, cum ar fi primele proporționale cu profitul, nu-i ajutau cu nimic pe muncitorii necalificați din uzinele ineficiente ale Slovaciei. Dar instinctele Îi spuneau lui Novotný să nu șubrezească deloc controlul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
La 22 martie, Novotný a fost nevoit să demisioneze din funcția de președinte, fiind Înlocuit după o săptămână de generalul Ludvík Svoboda. Cinci zile mai târziu, Comitetul Central a adoptat un Program de Acțiune care cerea un statut egal și autonomie pentru Slovacia, reabilitarea victimelor trecutului și „democratizarea” sistemului economic și politic. Partidul promova acum oficial ceea ce Programul numea „un experiment unic al comunismului democratic”: „socialismul cu față umană”, cum i se spunea În popor. În timp (documentul menționa o perioadă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu a reușit să tempereze activitățile grupului. Instalarea democrației, pe de altă parte, oferea noi oportunități. ETA și suporterii ei doreau independența deplină. Sub Constituția spaniolă de după Franco (vezi capitolul XVI), regiunea bască a obținut Însă doar un statut de autonomie, aprobat prin referendum În 1979. Înfuriată - nu În ultimul rând de faptul că i-ar putea pierde pe simpatizanții moderați, mulțumiți cu autoguvernarea și dreptul la exprimare lingvistică și culturală -, ETA și-a intensificat campania de asasinate și atacuri cu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
o nebuloasă de mișcări semiclandestine și publicații ale căror afirmații „teoretice” sentențioase le ofereau tacticilor teroriste o justificare ideologică. Numele diverselor grupuri, celule, rețele, publicații și mișcări sfidează parodia: pe lângă Brigăzile Roșii existau Lotta Continua, Potere Operaio, Prima Linea și Autonomia Operaia; Avanguardia Operaia, Nuclei Armati Proletari și Nuclei Armati Rivoluzionari; Formazione Comuniste Combattenti, Unione Comunisti Combattenti, Potere Proletario Armato și multe altele. Dacă această listă trădează dorința disperată a câtorva mii de foști studenți, situați la extremitățile obscure ale mișcării
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
spectrului politicii radicale. Erau simpli criminali și trebuiau vânați ca atare. La fel (poate chiar mai mult) și cei care le furnizau un alibi ideologic: În aprilie 1979, Toni Negri, lector la Universitatea din Padova, și alți lideri ai grupului Autonomia Operaia au fost arestați și acuzați că plănuiesc o insurecție armată Împotriva statului. Negri și partizanii lui au susținut (și susțin și astăzi) că „autonomiștii” radicali, care nu erau nici clandestini și nici Înarmați, nu trebuie confundați cu societățile secrete
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Uniunii Sovietice au vărsat 50 de milioane de dolari În conturile comuniștilor francezi și 47 de milioane de dolari italienilor 5. Italienii măcar și-au exprimat public dezacordul față de acțiunile scandaloase ale Uniunii Sovietice - În special față de invadarea Cehoslovaciei. La autonomia (relativă) a comuniștilor italieni s-a adăugat decizia lui Berlinguer din 1973 de a pune partidul În slujba democrației italiene, chiar dacă acest lucru echivala cu renunțarea la opoziția fermă față de creștin-democrați: era așa-zisul „compromis istoric”. Decizie determinată, pe de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
un KKE aservit Moscovei a transmis la radio (din București) un apel pentru independența Macedoniei. Manevra, menită să-l destabilizeze pe Tito prin fragmentarea teritorială a Iugoslaviei, nu a avut efectul scontat. Sugerând că o victorie a comuniștilor ar Însemna autonomia nordului macedonean al țării (cu minoritari slavi și albanezi) și, prin urmare, fărâmițarea statului grec, ea a distrus În schimb, pentru o generație Întreagă, credibilitatea internă a comunismului grec. Acest lucru a fost posibil fiindcă naționalismul grec era de o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
deja - ca și cel al lui János Kádár În Ungaria - nu pe o represiune deschisă și brutală, ci pe un soi de acceptare forțată, pe o depolitizare a culturii veche de zeci de ani. Studenții protestatari care cereau din 1956 autonomia campusurilor și relaxarea codurilor morale au beneficiat de o anumită libertate, putând să se organizeze și să protesteze În limitele prestabilite; puteau chiar conta pe simpatia unor critici din interior ai regimului - catolici reformiști și „falangiști” dezamăgiți, printre alții. Dar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
religie oficială (deși, Într-o concesie calculată făcută Bisericii, catolicismul era considerat „fapt social”); cetățenii dobândeau drept de vot la 18 ani; pedeapsa cu moartea era abolită. În contrast cu trecutul recent, Adunarea a Înscris În legea fundamentală a Spaniei dreptul la autonomie pentru regiunile istorice ale țării, Îndeosebi Catalonia și țara Bascilor. Articolul 2 din Constituție afirmă „unitatea indisolubilă a națiunii spaniole, patria comună și indivizibilă a tuturor spaniolilor”, dar tot el „recunoaște și garantează dreptul la autonomie al naționalităților și regiunilor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a Spaniei dreptul la autonomie pentru regiunile istorice ale țării, Îndeosebi Catalonia și țara Bascilor. Articolul 2 din Constituție afirmă „unitatea indisolubilă a națiunii spaniole, patria comună și indivizibilă a tuturor spaniolilor”, dar tot el „recunoaște și garantează dreptul la autonomie al naționalităților și regiunilor care o alcătuiesc și solidaritatea tuturor”. Statutele de autonomie aferente recunoșteau realitatea străveche a diversității lingvistice și a sentimentului regional În statul spaniol până atunci ultracentralizat: ele menționau importanța demografică disproporționată a Cataloniei În special și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
țara Bascilor. Articolul 2 din Constituție afirmă „unitatea indisolubilă a națiunii spaniole, patria comună și indivizibilă a tuturor spaniolilor”, dar tot el „recunoaște și garantează dreptul la autonomie al naționalităților și regiunilor care o alcătuiesc și solidaritatea tuturor”. Statutele de autonomie aferente recunoșteau realitatea străveche a diversității lingvistice și a sentimentului regional În statul spaniol până atunci ultracentralizat: ele menționau importanța demografică disproporționată a Cataloniei În special și importanța tendinței autonomiste În țara Bascilor și Catalonia deopotrivă. Dar ce le era
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ceea ce, inițial, a dat parlamentului ocazia să taie din bugetul armatei și să voteze În sfârșit legalizarea divorțului. Dar majoritatea democrată de centru era acum prinsă Între o dreaptă naționalistă și clericalistă nemulțumită de ritmul alert al schimbărilor, tulburată de autonomia regională și jignită de moravurile relaxate ale noii Spanii, și o stângă socialistă care prindea curaj, era dispusă la compromis În probleme constituționale, dar afișa o imagine radicală de ochii arțăgoasei mișcări muncitorești și a șomerilor tot mai numeroși. Ca
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
concrete care implicau o acțiune politică pozitivă. Motivul era destul de simplu. Câtă vreme existau suficienți bani, cooperarea economică putea fi prezentată drept un beneficiu net pentru toate părțile, În vreme ce orice mișcare politică În direcția integrării sau coordonării europene periclita implicit autonomia națională și limita inițiativa politică internă. Schimbarea a fost posibilă numai atunci când, din motive proprii, liderii statelor dominante au căzut de acord să conlucreze pentru atingerea unui scop comun. Astfel, Willy Brandt și Georges Pompidou au fost cei care au
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]