KorAP: Find »[drukola/base=autonomie & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...745 746 747 ...761 >

19,017 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

Singura excepție o reprezenta noua Constituție italiană din 1948, care recunoștea necesitatea unor autorități regionale; chiar și așa, guvernarea locală limitată pe care o permitea a rămas literă moartă timp de un sfert de secol. Dar, când cererile locale de autonomie au devenit, peste tot În Europa, un factor important În calculele politice interne, CE a inaugurat, din motive proprii, un sistem de fonduri regionale - Începând cu Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR), Înființat În 1975. Din punctul de vedere al

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
scoțieni și flamanzi, separatiștii din nordul Italiei și mulți alții: toți aveau resentimente față de „proasta guvernare” de la Madrid, Paris, Londra sau Roma. Noua politică regionalistă avea mai multe variante parțial suprapuse: după criterii istorice, lingvistice ori religioase, căutând să obțină autonomia, autoguvernarea sau chiar independența națională deplină. Dar existau două mari tipuri. Provinciile bogate erau nemulțumite că sunt obligate să subvenționeze regiuni mai sărace din propriile țări, iar zonele istoric dezavantajate sau recent dezindustrializate erau Înfuriate de indiferența cu care le

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
noului regim; să confirme că alegerile din 1981 au schimbat și altceva decât componența guvernului. În realitate, era clar Încă de la Început pentru cei implicați că băncile aflate În proprietatea statului, de exemplu, puteau funcționa doar dacă li se conferea „autonomie totală de decizie și acțiune”, eliminându-se astfel exact acele obiective de reglementare și redistribuție socială invocate pentru a justifica preluarea lor de către stat. Această concesie pragmatică ilustrează genul de obstacole care stăteau În calea „revoluției” mitterrandiene. Timp de un

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
civile active”, stabilind legături cu Biserica Catolică (foarte important pentru Adam Michnik, care voia să depășească anticlericalismul tradițional al stângii poloneze și să creeze o alianță alături de conducerea catolică recent revitalizată), formând sindicate locale și consilii muncitorești În uzine, promovând autonomia la locul de muncă și drepturile sociale (acestea din urmă preluate ad litteram din convențiile Organizației Internaționale a Muncii cu sediul la Geneva). Dar, În comunism, până și aceste tactici prudent „apolitice” s-au lovit de refuzul partidului de a

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
sociale (acestea din urmă preluate ad litteram din convențiile Organizației Internaționale a Muncii cu sediul la Geneva). Dar, În comunism, până și aceste tactici prudent „apolitice” s-au lovit de refuzul partidului de a ceda vreun dram de autoritate sau autonomie reală. Între timp, economia continua să se surpe din interior. Productivitatea industrială s-a prăbușit În decursul anului 1981, deoarece muncitorii polonezi recent sindicalizați organizau Întâlniri, greve și proteste pentru a-și susține revendicările. Văzută din Varșovia, și mai ales

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
existau doar 300.000 de oameni de afaceri la o populație de 290 de milioane. În plus, orice potențial reformator al economiei era pus În fața unei dileme. Dacă reforma economică Începea cu descentralizarea procesului de decizie sau prin acordarea de autonomie afacerilor locale și renunțarea la directivele emise de la centru, cum puteau producătorii, directorii sau oamenii de afaceri să lucreze corespunzător În lipsa unei piețe de desfacere? Pe termen scurt aveau apară mai multe lipsuri și deficiențe În aprovizionare, Întrucât toată lumea s-

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
peste o sută de grupuri etnice presărate de la Marea Baltică la Marea Ohotsk, majoritatea având vechi doleanțe pe care glasnost le Încuraja să iasă la lumină, acest calcul se va dovedi profund greșit. Răspunsul inadecvat al lui Gorbaciov la cererile de autonomie care răzbăteau de la periferia imperiului nu ar trebui să ne surprindă. După cum am văzut, Gorbaciov fusese de la bun Început un „comunist reformist”, deși unul cu totul neobișnuit: el susținea nevoia de schimbare și reînnoire, dar ezita să atace premisele fundamentale

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
lor - și nomenclatura neobișnuit de subversivă. Dar puterea sovietică a fost Înfruntată cel mai fățiș În Lituania, unde prezența rusă era mai puțin apăsătoare. Pe 9 iulie 1988, o demonstrație din Vilnius pentru protejarea mediului, democrație și o mai mare autonomie a atras 100.000 de oameni În sprijinul Sajüdis, Mișcarea de Reorganizare Lituaniană recent constituită, care a criticat deschis Partidul Comunist Lituanian pentru obediența față de Moscova, arborând pancarte cu inscripția „Armata Roșie să plece acasă”. În februarie 1989, Sajüdis devenise

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În care mai toate republicile sovietice importante și-au afirmat „suveranitatea”, dacă nu independența deplină, poziția lui Gorbaciov devenise intenabilă. Eforturile de a reprima inițiativele baltice i-au afectat imaginea de „reformator”, În timp ce incapacitatea de a pune capăt discuțiilor despre autonomie, suveranitate și independență a stârnit nemulțumiri printre colegi și - semn rău - În rândurile armatei și securității. Pe 20 decembrie 1990, ministrul Afacerilor Externe, Eduard șevarnadze, a demisionat, avertizând public asupra riscului unei lovituri de stat. Pe 10 ianuarie 1991, În timp ce

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
o parte, majoritatea locuitorilor, mai ales cei din capitala Chișinău, vorbeau bine rusa și se considerau cetățeni sovietici; pe de altă parte, legătura cu românii (prin istorie și limbă) era o punte către Europa și constituia baza cererilor repetate de autonomie. Când a apărut un „Front Popular”, În 1989, principalul său obiectiv a fost ca româna să devină limba oficială a republicii, concesie acordată chiar În acel an de autoritățile comuniste locale. Nu au lipsit discuțiile incendiare (mai mult speculative și

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În iunie, s-a declarat stat suveran. Aceste schimbări mai mult simbolice au cauzat neliniște și speculații despre un separatism profilactic atât În rândul vorbitorilor de rusă, cât și În cadrul comunității găgăuze. În urma unui referendum din toamna anului 1990 privind autonomia, conducerea comunistă din Tiraspol (principalul oraș din estul Moldovei, dincolo de Nistru, unde rușii și ucrainenii formau majoritatea locală) a proclamat o Republică Socialistă Sovietică Transnistreană Autonomă; În prealabil, În sud-est se formase o Republică Socialistă Sovietică Găgăuză. Dat fiind faptul

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
care formează Cehia - se mândresc nu numai cu un trecut medieval și renascentist În sânul Sfântului Imperiu Roman, ci și cu un rol important În industrializarea Europei Centrale. În jumătatea austriacă a Imperiului Habsburgic, cehii s-au bucurat de o autonomie crescândă și de o prosperitate aparte. Praga, una dintre gloriile continentului, a fost până În 1914 un centru major al modernismului În literatură și În artele vizuale. Slovacii, În schimb, nu prea aveau motive de mândrie. Guvernați de secole de la Budapesta

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Același impuls ce i-a Împins pe mulți dintre locuitorii germanofoni (aproximativ trei milioane În total) să plece urechea la separatiștii pronaziști i-a făcut și pe unii slovaci (dintre cei două milioane și jumătate) să simpatizeze populiștii lor care cereau autonomia și chiar independența. În martie 1939, când Hitler a absorbit regiunile cehe Într-un „Protectorat al Boemiei și Moraviei”, În Slovacia a fost creat un stat-marionetă clerical și autoritar, condus de prelatul Jozef Tiso. Slovacia ca stat independent a apărut

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
că majoritatea cehilor și slovacilor favorizau o formă sau alta de stat cehoslovac comun. Nici clasa politică nu era divizată: și la Praga, și la Bratislava s-a convenit dintru Început ca noua Cehoslovacie să fie o federație, cu o autonomie considerabilă pentru fiecare din părți. Iar noul președinte, Václav Havel, susținea ferm statul unic. Că problema „națională” era inițial neimportantă se poate constata din rezultatul primelor alegeri libere, În iunie 1990. În Boemia și Moravia, Forumul Cetățenesc al lui Havel

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
pe această temă. De fapt, Klaus Îl Împingea pe liderul slovac spre sciziune, și nu invers. Prin urmare, deși majoritatea deputaților slovaci din Consiliul Național Slovac și din Adunarea Federală erau dispuși să aprobe un tratat care acorda fiecărei jumătăți autonomie deplină și un statut egal În cadrul unui stat federal, ei au fost puși În fața unui fait accompli. Negocierile au fost suspendate, iar Klaus le-a spus interlocutorilor slovaci: „Cum se pare că nu putem ajunge la un acord, mai bine

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
le-a fost afectat de reguli aspre de menținere a ordinii și, din martie 1989, de instituirea stării de asediu. Amendamentele constituționale impuse de sârbi i-au deposedat pe albanezi (deja o subclasă dezmoștenită și deprimată) de orice fărâmă de autonomie sau reprezentare politică - iar tendința a fost accentuată de vizita lui Miloševiæ În regiune În iunie 1989, cu ocazia comemorării a 600 de ani de la bătălia de la Kosovopolje. Adresându-se unei mulțimi de un milion de oameni, Miloševiæ i-a

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
luiMiloševiæ; ei au votat Întocmai la referendumul de la sfârșitul lui februarie 1992. Dar sârbii din Bosnia, expuși de luni Întregi aluziilor Belgradului la masacrele ustașilor și la un viitor jihad musulman, preferau, se Înțelege, unirea cu Serbia (sau, cel puțin, autonomia locală) unui statut minoritar În cadrul statului musulmano-croat condus de la Sarajevo. Când Bosnia (adică liderii croați și musulmani; sârbii au boicotat referendumul și votul În parlament) și-a declarat independența În martie 1992, soarta republicii a fost pecetluită. Luna următoare, liderii

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
ar fi echivalat cu o acceptare internațională a epurării etnice ca procedeu de formare a statelor. A fost elaborat așadar un complicat sistem de guvernare tripartită, prin care sârbii, croații și musulmanii din Bosnia beneficiau toți de un grad de autonomie administrativă și teritorială, Însă În cadrul unui stat bosniac unic ale cărui granițe au rămas neschimbate. În principiu, Bosnia supraviețuise așadar războiului civil. Dar efectele terorii și ale expulzărilor nu puteau fi șterse. Majoritatea celor alungați din casele lor (cu precădere

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Belgrad Îi reproșau compromisul cu „dușmanii”Serbiei, Miloševiæ a revenit la Kosovo. În primăvara anului 1997, raportorul ONU pentru drepturile omului din regiune, Elisabeth Rehn, semnala un dezastru iminent În provincia Kosovo: Belgradul persecuta majoritatea albaneză, respingând toate solicitările de autonomie teritorială și refuzând populației locale până și minima reprezentare instituțională. Dincolo de conducerea batjocorităși neputincioasă a moderatului Ibrahim Rugova, tinerii albanezi (sprijiniți moral și militar de Albania) renunțau treptat la rezistența nonviolentă, orientându-se spre UÇK (Armata de Eliberare din Kosovo

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
o descentralizare administrativă considerabilă, deși toate au păstrat În linii mari forma unui stat național convențional. În anumite locuri, această tendință centrifugă apăruse deja cu decenii În urmă, după cum am văzut În capitolul XVI. În Spania, unde vechea dorință de autonomie a Cataloniei sau a țării Bascilor fusese recunoscută de noua Constituție, Catalonia a devenit În decursul unei singure generații un adevărat stat În stat, cu limbă, instituții și autorități guvernamentale proprii. Grație unei Legi a normalizării lingvistice (sic) din 1983

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
simțeau deloc În largul lor când vorbeau despre „națiune”. Apartenența regională sau provincială, În schimb, nu avea conotații autoritariste; dimpotrivă, cum fusese o țintă predilectă a vechiului regim, ea părea o componentă esențială a tranziției spre democrație. Această asociere Între autonomie, separatism și democrație era mai puțin limpede În cazul basc: ETA și-a văzut de planurile sale criminale (organizând chiar, În 1995, atentate Împotriva regelui și a prim-ministrului). Mai mult, În vreme ce șase milioane de catalani prosperau, vechile zone industriale

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
recent stabiliți În regiune - deja, În 1998, numai o persoană din patru mai vorbea euskera, limba bascilor. Cum era de așteptat, ei nu erau deloc interesați de mișcarea separatistă: numai 18% dintre basci s-au pronunțat pentru independență, restul preferând autonomia regională deja obținută. Chiar printre suporterii Partidului Naționalist Basc, majoritatea erau de aceeași părere. Cât despre Herri Batasuna, aripa politică a ETA, ea a pierdut voturi În favoarea autonomiștilor moderați și chiar a partidelor spaniole obișnuite. La sfârșitul deceniului, nu mai

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
insula ar Înflori. Dar, ca și ETA, naționaliștii corsicani, cu apetitul lor pentru violență (și răfuieli Între clanuri), nu au atras decât puțini adepți. Specificul Franței este că, În vreme ce politicienii și comentatorii din toată Europa exaltau acum, cel puțin formal, autonomia și guvernarea locală, la Paris orice zvâcnire de separatism regional provoca pe tot spectrul politic un val de dispreț neoiacobin. În plus, provinciile franceze cu cel mai pronunțat caracter distinct - Bretania, de pildă, sau munții depopulați din nordul regiunii Languedoc

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
era deja o republică federală veritabilă. Replici fidele ale statelor din vechime (ca În cazul Bavariei) sau combinații teritoriale recente de principate și republici cândva independente (Baden-Württemburg sau Renania de Nord - Westfalia), landurile Germaniei moderne aveau un grad considerabil de autonomie financiară și administrativă exact În acele privințe care afectează direct viața cotidiană a cetățenilor: educația, cultura, mediul, turismul, posturile publice locale de radio și televiziune. Dacă nemții ar fi avut vreo aplecare către politica identitară pe bază teritorială - dar aici

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
politice și culturale. Naționaliștii flamanzi și-au asumat consecvent un rol comparabil cu cel al slovacilor din fosta Cehoslovacie - mergând până la colaborarea cu ocupantul În al doilea război mondial, În speranța că de la masa nazistă vor pica oarece firimituri de autonomie separatistă. Dar În anii ’60 rolurile s-au inversat: Flandra era prezentată acum de politicienii naționaliști nu după imaginea Slovaciei Înapoiate și defavorizate, ci mai degrabă ca Slovenia (sau, cum poate le-ar fi plăcut, Lombardia) - o națiune modernă și

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]