19,422 matches
-
sunt, după părerea noastră, foarte importante deoarece, datorită legăturilor foarte apropiate dintre poet și respectivii destinatari, puteau reieși din versuri, dacă nu afirmații mai puțin imprecise decât cele conținute în scrisorile destinate altor personaje, cel puțin câteva expresii capabile să dezvăluie adevărata stare de spirit a lui Ovidiu față de Augustus și față de familia imperială sau, măcar, față de instituția imperială. Trebuie precizat, chiar cu riscul de a ne repeta, că, nici aici, nu ne putem aștepta la formulări categorice și declarații ostile
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
implicit pentru cauza care a dus la acesta), Ovidiu se consideră un adevărat erou, la fel ca Amfiarao, Capaneu, Ulise, Filoctete, făcuți celebri de tragica lor viață sau moarte. E o stare de spirit pe care Ovidiu nu o putea dezvălui decât în scrisorile către prietenii mai apropiați și soției (și din scrisoarea către Perilla, Tristele, III, VII, reies sentimente de acest fel), care trebuie repetăm să fi fost la curent cu adevărata cauză a relegării lui Ovidiu. Dacă, așa cum am
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
ca demnitate (Hercule, față de regi sau nobili), ca vechime (Hercule-Evandru arcadic, înainte ca Enea să ajungă pe acele tărâmuri), ca blazon sau titlu (cognomen Maximus, comun lui Jupiter, față de alte titluri mai mici și parțiale: Magnus, Corvinus, Messalla etc.) ne dezvăluie clar adevăratele sentimente ale Sulmonezului față de Augustus însuși și față de Paulus Fabius Maximus. De drept și, în mod firesc, Paulus Fabius Maximus merită să ocupe locul ocupat acum de Augustus, dar pe baze foarte diferite: nu de autoritate materială, ci
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
să ne facă să credem Ovidiu însuși. În cuvintele citate de poet se pot percepe elementele esențiale ale unui șantaj adevărat, dar a cui? A lui Augustus sau a lui Paulus? A lui Augustus este exclus: Ovidiu ar fi putut dezvălui întreaga măsură a vinii sale, înaintea plecării sale în exil, dacă nu ar fi existat alt motiv care să-l fi împiedicat. Atunci nu rămâne decât posibilitatea că avertizarea i se adresează lui Paulus Fabius Maximus: măsura vinii lui Ovidiu
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
istoria demonstrează că aceasta a fost întărită și de rudenia cu Fabia: prin urmare, relațiile trebuie să fi fost mult mai apropiate decât pot exprima versurile sulmonezului, mult mai rezervate din evidente motive politice. Tocmai asemenea relații apropiate ne sunt dezvăluite în scrisoarea de față. Mai mult, unele elemente sunt atât de "compromițătoare" pentru destinatar, încât ne putem gândi că Ovidiu a adăugat în mod intenționat unele detalii, precum cel semnalat privind denumirea de iuvenis a destinatarului sau alte inadvertențe evidente
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
provocată de prezența lui Paulus. E de înțeles că o asemenea teamă nu îi permite să mărturisească clar adevărul despre cauza propriu-zisă a exilului, nici măcar lui Paulus: Ovidiu recunoaște într-un distih din Tristia (III, VI, 11-12) că nu a dezvăluit secretul relegării nici măcar celui mai bun prieten 392; de altfel, dacă acest "secret" ar fi fost deja cunoscut (Tristele, I, I, 23; IV, X, 99), Ovidiu nu ar fi trebuit să aibă nicio reținere în a-l mărturisi. El însă
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
prim moment acesta s-a supărat pe Ovidiu, dar apoi, încetul cu încetul, a înțeles că, date fiind antecedentele, vina sa avea circumstanțe atenuante. Din perspectiva noastră, cele două momente sunt despărțite în mod intenționat de poet. Altminteri, sentimentele destinatarului dezvăluite în momentul ultimei întâlniri, ar fi arătat adevărata cauză a exilării lui Ovidiu, dar poetul dorea să păstreze cu gelozie acest secret fie pentru că așa i-a impus Augustus, fie din calculele sale personale sau de conveniență față de alte persoane
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
cărei jubilare anticipată derivă numai din triumful lui Tiberiu, dar ar trebui să aibă rădăcini mult mai adânci și mai autentice. Scrisoarea noastră adresată lui Paulus aparține aceleiași perioade de timp, și anume aceleia menționate lui Sextus Pompeius și poate dezvălui, de aceea, aceeași așteptare pentru revenirea la republică după moartea de-acum scontată a lui Augustus care trebuia să se întâmple efectiv în timpul consulatului lui Sextus Pompeius. Pentru a sugera veridicitatea supoziției noastre, Ovidiu pare să-i facă semn cu
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
cel puțin, îl va transfera într-un loc mai puțin sălbatic. Ovidiu acceptă vestea cu emoție și cu bucurie și vrea să-și împărtășească fericirea cu prietenii săi mai intimi. Când se adresează lui Maximus Cotta, de exemplu, poetul îi dezvăluie 410 că imaginile imperiale "Caesar cum Caesare", pe care acesta i le trimisese de puțin timp, i se păreau cu fiecare zi care trecea, mai puțin dure la vedere, ba chiar încurajatoare, de unde Ovidiu trăgea nădejdea "unui exil mai comod
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
dacă se consideră această tradiție drept istorică (așa cum este de părere Gardthausen, Aug., I, 125 și urm.), atunci întâlnirea dintre bunicul imperial și nepot, nu numai că nu poate fi considerată drept un inocent eveniment familial (harmlos), ci pare să dezvăluie că, tocmai atunci, Fabius, din motive dinastico-politice mai profunde (tiefere dynastisch-politische Motive), s-a decis să intervină pentru rechemarea lui Ovidiu". Pentru Groag, însă, întreaga tradiție în jurul morții lui Paulus pare a fi neverosimilă, incredibilă, pentru că a luat naștere pur
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
poet, că nu se încumetau să intervină pentru el pe lângă împărat, prietenii lui Ovidiu demonstrau că nu credeau deloc în blândețea lui Augustus; mai mult, vedeau în el un fel de Creon, Antifate, Falaris, Busiris...433. Câteodată Ovidiu însuși ne dezvăluie adevărata sa opinie despre Augustus: în asemenea momente, figura împăratului nu este defel înconjurată de haloul de blândețe și dreptate. Este evident că Sulmonezul are impresia că a fost condamnat pe nedrept 434. În plus, relegarea sa pentru a respecta
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
era principalul motiv sau așa credea el că îl maschează pentru care îl trimitea în exil, Ovidiu, însă, îl considera un simplu pretext pentru a camufla adevăratul motiv, care pare să afirme poetul lui Augustus nu-i convenea să-l dezvăluie. Ovidiu se simțea oarecum justificat să atace motivarea din edictul imperial, pentru a dezvălui ipocrizia lui Augustus, care se agăța de un pretext, pentru a ascunde motivul adevărat. Cum se știe, sulmonezul ne oferă o dezbatere completă în unica elegia
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
în exil, Ovidiu, însă, îl considera un simplu pretext pentru a camufla adevăratul motiv, care pare să afirme poetul lui Augustus nu-i convenea să-l dezvăluie. Ovidiu se simțea oarecum justificat să atace motivarea din edictul imperial, pentru a dezvălui ipocrizia lui Augustus, care se agăța de un pretext, pentru a ascunde motivul adevărat. Cum se știe, sulmonezul ne oferă o dezbatere completă în unica elegia din cartea a doua din Tristele, pe care nu o vom aminti aici în
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
adevărat. Cum se știe, sulmonezul ne oferă o dezbatere completă în unica elegia din cartea a doua din Tristele, pe care nu o vom aminti aici în întregime, ci vom scoate în evidență numai unele aspecte mai semnificative, care să dezvăluie adevărata opinie a lui Ovidiu cu privire la moralitatea sau lipsa de moralitate a lui Augustus. După ce am demonstrat, pe baza textelor, că literatura greacă și cea latină sunt departe de a prezenta doar aspectul sobru și moral al vieții, Ovidiu trece
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
cunoaște îndeajuns obiceiurile Urbei, în care nu s-au născut fără de vină progeniturile lui Marte, Romulus, fiul Iliei și fiul Iliei, Remus" (v. 37-40). Făcând trimitere la cea care a fondat neamul lui Augustus, vestala Ilia, violată de Marte, Ovidiu dezvăluie adevărata sa țintă, și anume pe cine își propunea să lovească cu elegia sa: însuși Augustus, care se ridica atât de mult în apărarea purității și a castității, era fructul unui... adulter, și nimic mai mult. Să înceteze, așadar, o dată
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
urmează, cfr. A. SCHOLTE, op. cit., p. 164. 177 Cf. E. RIPERT, op. cit., p. 526, nota 645; A. ROSTAGNI, op. cit., II, p. 340-341; V. USSANI, op. cit., p. 199-201. 178 Dacă interpretarea noastră cum suis este corectă, cum suis ar ridica cortina dezvăluindu-ni-i pe acești apropiați ai săi printre care se numără cu siguranță Ovidiu, Rufus Fundanus și Celsus (deocamdată). 179 Ex Ponto, I, IX, 33-40: italicele ne aparțin. 180 Dacă se ține cont de sfaturile date poetului în momentul relegării
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
, Marta (pseudonim al Martei Pop; 31.I.1930, București), prozatoare. A absolvit Facultatea de Matematică-Fizică din București în 1956. A debutat cu volumul de proză scurtă Geamantanul din America, în 1969. Acesta, precum și următorul, Câinele și gramofonul (1973), dezvăluie o autoare extrem de înzestrată pentru genul scurt, amestecul de ironie, duioșie și umor caracterizând majoritatea schițelor, în care evoluează personaje bine conturate, chiar dacă ele se înscriu mai totdeauna în banalul cotidian. Uneori comicul e atenuat de o undă de melancolie
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286461_a_287790]
-
proprii, Împrumută de la alții mai dotați. Toată această umilință (sau mai bine zis: strategie a umilinței) este contrazisă de efortul pentru rafinarea versului. Citite normal, versurile spun deva, de regulă o dorință rușinată de văpăile ei iuți. În acrostih se dezvăluie numele zeității care domină această misterioasă mitologie a durerii: Zoica, Lucsandra etc. Trebuie oarecare știință (și acolo unde există o știință, o tehnică a versului, există și o conștiință a posibilităților lui estetice) de a Împreuna silabele pentru ca, la urmă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
convenție rotită cu abilitate În versuri pentru a marca o sublimitate, o pasiune În grad maxim, incapabilă din pricina propriei ei forțe să se exprime. Refuzul expresiei devine o figură de stil. Văcăreștii abuzează de ea, cultivînd tăcerea, refuzul de a dezvălui un sentiment năucitor. Din această pricină și, negreșit, din altele, se produce o dematerializare a versului, o golire a lui de elemente fizice. Poezia este, de regulă, o alegorie fără atingere prea mare cu universul din jur. Subiectul se Închide
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
că poezia se constituie dintr-o suită de interogații care reprezintă tot atîtea aproximări ale sentimentului: „Spune, inimioară, spune Ce durere te răpune? Arată ce te muncește, Ce boală te chinuiește?...” Într-un loc (Zilele ce oi fi viu), Ienăchiță dezvăluie În acrostih identitatea hrăpărețului canar: Zoica, urmată de Îndată de un cuvînt ce traduce starea psihică a stihuitorului: mor. Poetul se hotărăște, așadar, să dea pe față lucrurile și să privească de aproape ceea ce pînă acum refuzase: obiectul pasiunii. Însă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
mai iau odihnă și gînduri mestecate Mă Îndrepta-n picioare, m-oprea... și iar porneam.” Versurile sînt din Visul, poem contestat de critică pentru didacticismul și incongruența lui, Însă interesant pentru că retoricul Heliade vrea să prindă, aici, fantasmele onirice. El dezvăluie, indirect, și o față mai puțin cunoscută a demersului său. Va să zică, „objectele” sînt În sfadă, Înfățișarea lor, din această pricină sau din alta, este indistinctă (grămadă) și, față În față cu această priveliște, spiritul creatorului e În derută: limbajul Îl
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
al demersului liric. Mai este o referință În acest lung vis moralizator care merită a fi citită și prin ceea ce poate ascunde: În cîntul (să-i spunem astfel) al XVI-lea, poetul vorbește de o taină care nu va fi dezvăluită niciodată, rămînÎnd scrisă cu litere de flăcări În inima zdrobită a poetului (imagine cît se poate de banală), dar: „E scrisă Într-o limbă aici necunoscută Pe inima-mi ce geme și care-n veci e mută, Și singur numai
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
privi și de a asculta. Evidentă este senzualitatea (simțualitatea) lor, clară este tendința poetului de a intimiza obiectele, de a le introduce Într-un spațiu al inocenței și suavității. Tendința de a diminutiva totul, cu efecte atît de rizibile adesea, dezvăluie o mișcare mai gravă a spiritului liric și ea poate fi definită prin Încercarea de a aduce lucrurile la starea de puritate matinală. Încercare bizară, contrară notei de senzualitate, aerului greu de alcov, pastei groase din poemele acestea În care
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Din sin izvorăsc nurii, blindera și dulceața, trei din componentele pasiunii erotice. Aerul ce aburește I Dintr-un sîn... zice În chip tulburător poetul. Mai departe, Conachi, totuși, nu merge. Veșmintele retoricii sale poetice acoperă bine restul corpului. Restul se dezvăluie În iatac, dar poezia n-are acces acolo. Senzualitatea rămîne În anticamera iatacului. Conachi jură, uneori, și pe obrazul femeii. Căutîndu-i un corespondent cosmic, Îi află numaidecît cerul cu stelele: „lai obrazul ce firește Cer cu stele-nchipuiește...” Acest paralelism facil
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
cu sfială.” Răbdarea, pîrjolirea, lacrimile și celelalte semne de supliciu exprimă, În realitate, o imensă poftă de desfătare (cuvînt esențial În terminologia erotică a epocii): „Avînd numai bucurie Că pei În statornicie’’... Am analizat mai Înainte scamatoria acestei suferințe. Conachi dezvăluie el Însuși mecanismul imposturii Într-un poem care grupează toate temele: Ce durere, suflețăle. Durerea este Întoarsă cu frivoliate spre plăcere, pasiunea tristaniană spre donjuanism. Tema reală a poemului este chiar tema mistificării sentimentale: „Ce durere, suflețăle, Îi durerea de
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]