2,688 matches
-
mentale a trimis realitatea în derizoriu, astfel încât diferența dintre ea și reproducerile sale devine problematică. Realitatea este sedusă și depășită de simulare și simulacrele sale, realul prezentându-se ca un fenomen extrem, satelizat, pentru care seducția nu mai reprezintă decât fascinația perfecțiunii tehnice. Informația și mass-media nu creează o scenă, ci doar un ecran lipsit de profunzime și de iluzie, situație care transformă complet seducția în fascinație. În interviurile lui Philipe Petit, Baudrillard remarcă imposibilitatea supraviețuirii stadiului oglinzii în contemporaneitate, stadiu
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
prezentându-se ca un fenomen extrem, satelizat, pentru care seducția nu mai reprezintă decât fascinația perfecțiunii tehnice. Informația și mass-media nu creează o scenă, ci doar un ecran lipsit de profunzime și de iluzie, situație care transformă complet seducția în fascinație. În interviurile lui Philipe Petit, Baudrillard remarcă imposibilitatea supraviețuirii stadiului oglinzii în contemporaneitate, stadiu înlocuit cu etapa "video" și cu omniprezența ecranului. Acum seducția completă este aceea a imaginii și a tehnologiilor avansate care ne creează halucinația realității. În același
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
un simplu nex de informare, un alt ecran "conservat" într-o multitudine de terminale media. Astfel, distincția public privat pare a fi abolită, ambele fiind înlocuite și absorbite de către spațiul media. Seducția, dacă mai există, este doar operațională, transformată în fascinația perpetuă a modei, a publicității sau a televiziunii. Concepția lui Baudrillard privitoare la acest stadiu este foarte apropiată de aceea teoretizată de Gilles Lipovetsky în special în L'ère du vide, unde constată că seducția postmodernă este "hi-fi" și "a
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
devenit un domeniu autonom care se referă la sine, conduce la ideea că orice text conține în sine însuși posibilitatea autoabsorbției sale și a tuturor sensurilor posibile pentru a se livra unui joc al aparențelor pure, deci al seducției. Această fascinație declarată de transformare a limbajului în ritual este, de fapt, dorința de convertire a acestuia în seducție, căci "aceasta este seducția, până la urmă, posibilitatea de a te juca cu semnele, nu cu un sens universal al lor, ci cu semnele
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
sensului și a subiectului în "extazul comunicării". Ideea de sens devine discutabilă, din moment ce nu mai există granițe stabile în care să se situeze, distanța dintre simulare și obiect, reprezentare și realitate fiind inexistentă. În ceea ce privește seducția, ea este doar operațională, creând fascinația și transparența imaginilor media. Subiectul, la rândul său, este redus la statutul de terminal într-o rețea de comunicare (această viziune cibernetică i-a fost, de asemenea, aspru criticată). Cartografierea schimbărilor, viteza pe care o imprimă scrierilor sale, critica asociată
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
despre aceeași problematică a Americii și modernității cu Philippe Petit, Baudrillard mărturisește că intenția lucrării nu a fost aceea de a realiza o comparație istorică sau culturală între Europa și America; dimpotrivă, aceasta s-a născut dintr-un soi de fascinație pentru o altă lume și pentru capacitatea ei de a transfigura banalitatea. Perspectiva americană a reprezentat distanța necesară observării destinului european, dincolo de metafizica sa, destin pe care Baudrillard îl așază sub semnul unei "fatalități a modernității noastre, și căreia noi
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
ține de o antropologie victimară: în afara ei, e greu de înțeles și infinit mai dificil de trăit sau experimentat. Spaima generează cultură în două direcții, radical îndepărtate una de cealaltă, divergente, opozitive. Prima dintre ele vizează regresia, recuperarea "barbarului" sau fascinația pentru irațional și distrugere de sine, care apare în textele de psihanaliză. Individuația este, ca definiție și expectanță, anti-terifiantă prin excelență, însă, în termenii mai vechi ai lui Schopenhauer, ea presupune ruptura cuiva de energia informă pe care o reprezintă
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
psihanaliză. Individuația este, ca definiție și expectanță, anti-terifiantă prin excelență, însă, în termenii mai vechi ai lui Schopenhauer, ea presupune ruptura cuiva de energia informă pe care o reprezintă universul, ceea ce e destul de greu de menținut o vreme mai indelungată, fascinația pentru irațional, pentru dezindividualizare și pentru visceral intrând în joc ca mecanism de compensare și de regăsire a unei "totalități amorfe" din care individul ne desprinde. Chinezul Ling, care scrie unul dintre cele două seturi de scrisori din Ispita Occidentului
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
învinge timpul după moarte sau de a nu intra în memorie pentru a te prelungi în eternitate etc. Într-o carte științifică superbă dedicată motivului Meduzei în arta plastică europeană, Jean Clair a demonstrat că recurența simbolului ascunde mai degrabă fascinație decât oroare sau voință de distanțare: absorbiți de golul visceral, fascinant pe care-l reprezintă Meduza, artiștii plastici europeni recurg la imaginile ei mai puțin din dorința de a raționaliza (parțial falocratic) o teamă de aneantizare, ci mai degrabă ca
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
La rigoare, oricare dintre noi se poate substitui monstrului: spaima provine, așadar, din tulburătoarea omologie virtuală. * * * Nikolai Gogol 30, considerat de Edmund Wilson maestru absolut al povestirii terorii, se înscrie cu destulă fidelitate în descendența ilustră a lui Hoffmann, împărtășind fascinația acestuia pentru diabolic. Nuvela O răzbunare teribilă (din volumul Seri în cătunul de lângă Dikanka, publicat în 1831) are în centru figura unui vrăjitor atât de înspăimântător, inamic neîndurător al cazacilor și ucigaș de copii, încât puține personaje din literatura universală
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
după ce a pășit în Valea Vânturilor, locul secret din inima Tibetului, de unde vijeliile își plănuiesc distrugerile operate în lumea oamenilor. În cele din urmă, eroul primește o vizită, acasă, de la marele său inamic, deopotrivă sursă a terorii implacabile și a fascinației irezistibile. Devine inutil de adăugat că întâlnirea antropicului cu elementele este letală pentru cel dintâi. Prometeismul funciar al personalității autorului este punctat de Mihail Diaconescu: "Copleșit de existență, ridicându-se contra ei și năzuind s-o organizeze, s-o explice
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
în accepțiunea pe care ultimul termen o dobândește la Rudolf Otto. Pornind de la ideea unei alterități radicale, implicate de conceptul de mysterium al teologului german, corelate cu epitetul tremendum, evocând teamă, Beth E. Mc. Donald crede că această "calitate a fascinației ca element al numinosului este, de asemenea, reflectată la vampir ca putere de a-și hipnotiza și seduce victimele" (2004: 36). Mai mult, James B. Twitchell afirmă: În timp ce povestea cu vampiri masculini era una a dominației, versiunea feminină era una
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
de la stat a teatrelor și altor instituții de cultură. Dacă se mențin direcțiile tradiționale de creație culturală românească, atunci capodoperele vor continua să rezulte din folclorul propriu și al vecinilor nemijlociți, cu slabe semne în acest sens, deoarece astăzi primează fascinația sunetelor, cuvintelor și culorilor tari, violente, producătoare de transe psihice. Limbajul și terminologia filosofică sunt aspru ironizate și abandonate. Exprimările directe și spontane ale gândurilor și intuițiilor reflexive de moment le-au luat peste tot locul. Spre deosebire de trecutul apropiat, când
Modernitate și tradiție in Est by TĂNASE SÂRBU [Corola-publishinghouse/Science/1010_a_2518]
-
ca univers fantasmatic, marcat subtil de ade văruri grave și de așteptări mesianice profunde. Funcțio na litatea epidermică a orașului nu-i epuizează ființa, ci o problemati zează, tocmai în acele locuri în care ea își trădează pragurile și penumbrele. Fascinația pentru lumea urbană (citită sau stră bătută) și lectura pasionată a cărților lui Benjamin se întâlnesc în aceste rânduri. Cât privește redactarea prezentului text, câteva chestiuni trebuie, de asemenea, precizate. Am folosit ediția Walter Benjamin, Gesammelte Schriften, Rolf Tiedemann și
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
și, deopotrivă, o critică. Mai exact, se evită transformarea acestuia în ideologie, într-o „mare narațiune“ de felul celei caracteristice idealismului german. Foamea de obiecte a colecționarului îl plasează pe acesta în afara oricărei reprezentări ideale, „metafizice“, suprapuse materialității, precum și în afara fascinației fetișului mărfii. El însuși colecționar, Benjamin preia o serie de gesturi descrise mai sus și le asumă din nou ca gesturi teoretice, având o intenție epistemologică. Passagen-Werk este construită ca o colecție de citate, o experiență a lumii urbane din
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
al marii metropole) este unul al trans formării, al remodelării impuse deopotrivă de legea progresului și de cerința unei mereu fluide noutăți. Șantierul reprezintă originea acestui spațiu, cea care îi conține, deopotrivă, temeiul formei sale prezente și posibilitățile sale neactualizate. Fascinația copilului pentru locurile de construcție reprezintă, în amintirea târzie, o formă paradiziacă de cunoaș tere a acestei origini: „The child participates in neither the self-abasement of human beings (commodity fetishism) nor their domination (instrumentalism), but instead seeks a playful reciprocity
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
a avatariilor raționalismului acestui secol. "Decadența nu constituia o simplă reluare a obsesiei byroniene a "marelui om rău", acest erou pervertit care este totuși superior omologului său lipsit de defecte, și nu reprezenta câtuși de puțin o variantă maladivă a fascinației primilor romantici pentru moarte și suferință. Decadența presupunea abandonul ideii de progres, fie el spiritual sau material, din care se nutreau intelectualii începând cu secolul XVIII. Această idee era în mod special răspândită în perioada în care Huysmans publica cele
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
un accent nietzschean "în această căutare a luminii mediteraneene care corespunde întoarcerii în leagănul civilizației"66, în Viena Fin-de-siècle. Politică și Cultură 67, Carl Schorske descifrează în cazul artei lui Gustav Klimt o prospectare similară celei freudiene a teritoriului de fascinație și teroare al subconștientului, teritoriu scufundat în timp asemeni civilizațiilor apuse, scandând seismologic declinul civilizației contemporane. O astfel de viziune o surprinde pictorul rus, Konstantin Somov, în tabloul său Terror antiqus (1908), care înregistrează scufundarea Atlantidei în urma unui imens cataclism
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
pună amprenta asupra câtorva din picturile sale. Relația se regăsește cuantificată cultural la nivelul paradigmei simbolisto-decadente, unde feminitatea a devenit problematică, virtual punitivă sau supusă unor exacțiuni care ascund adesea sub masca pietății o notă de sadism. Patrick Bade remarcă fascinația lui Burne-Jones pentru "puterea atracției sexuale", considerând-o una din temele majore ale picturii sale. O altă inspirată paralelă între pictura acestuia, Regele Cophetua și cerșetoarea fecioară, și cea a lui William Holman Hunt, Trezirea conștiinței (1853) privitoare la raportul
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
blocul de piatră, un bărbat căzut așteaptă resemnat. Sensul căderii este dat de atingerea inițială a unei culmi, de revelația înălțimii și prin ea, a adâncului. Corpul femeii pare să plonjeze voluntar în abis, căderea pare însoțită de imboldul, de fascinația de a plonja în abis. Ea are loc pe culme, unde se poate contempla tensiunea dintre extreme, dintre culme și abis, înfățișată elocvent în plonjeul mortal. Odată atins apexul urmează inevitabil prăbușirea, ea nelăsând loc turnurii lente a declinului. Frumusețea
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
Mihai Eminescu (1910) și Gigantul (1905), apogeul asimilării lecției rodiniene. Capul poetului era înălțat pe un soclu de trupuri, unul dintre ele având în compoziție definiția Gânditorului rodinian, cu excepția faptului că reflecția detașată, meditația superioară, este aici împinsă spre disperare. Fascinația pentru capetele monumentale nu era singulară în arta românească, avem una dintre sculpturile de început ale lui Corneliu Medrea, probabil lucrarea sa de școală din timpul studenției budapestane, capul uriaș al unei femei încojurat de nuduri masculine subordonate forței de
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
influența prerafaeliților și chiar o posibilă influență directă a picturii lui Edward Burne-Jones cu tabloul, Scările de aur (1876-1880), cum remarcă Edward Lucie-Smith, unde "spațiul este anormal comprimat"464. În treacăt fie spus, aceeași pictură a lui Burne-Jones exercita o fascinație puternică și asupra simboliștilor polonezi, Feliks Jasiński realizând o gravură după ea, marcând astfel "afinitatea între cele două temperamente exprimate printr-un împărtășit rafinament al liniei"465. În opinia criticului, în tabloul lui Burne-Jones se poate decela influența lui William
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
încoronează. Din alegoriile medievale ale Frumuseții și Morții, sau a motivului miroir de la mort, sau a "craniului oglindit", sensibilitatea decadentă reține și cultivă dimensiunea senzual-morbidă și nu lecția morală pe care o oferă contemplatio morosa. Avem pusă în scenă o fascinație rea a artei, în locul adevărului ei avem seducția, și dincolo de ea, vidul. Loghi a ales o adolescentă în care instinctele sexuale sunt abia trezite, asocierea acestei sexualități juvenile cu moartea este în spiritul sensibilității decadente. Capul apare redus la dimensiunea
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
o doză de malițiozitate, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, unde sunt plasați sub semnul atât al anecdoticului care suplinește absența unei opere, cât și al caracterului fondator de climat cultural, în ciuda șovăielilor începuturilor. Există însă și o fascinație în ceea ce-i privește pe "oamenii începutului de drum", cum îi numea Paul Cornea. Mircea Cărtărescu, în Postmodernismul românesc, atribuie fascinația pentru genurile minore, periferice, paraliterare drept o trăsătură a sensibilității postmoderne. Minorii alcătuiesc rama în care se văd cel
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
suplinește absența unei opere, cât și al caracterului fondator de climat cultural, în ciuda șovăielilor începuturilor. Există însă și o fascinație în ceea ce-i privește pe "oamenii începutului de drum", cum îi numea Paul Cornea. Mircea Cărtărescu, în Postmodernismul românesc, atribuie fascinația pentru genurile minore, periferice, paraliterare drept o trăsătură a sensibilității postmoderne. Minorii alcătuiesc rama în care se văd cel mai bine marii artiști, există o întreagă fosforescență crepusculară, o stare de confuzie, de tatonare, de ezitări, o aranjare la linia
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]