1,925 matches
-
actul părtinirii, ceea ce înseamnă că actul propriu-zis al timporizării lor, adică al în-ființării (constituirii) lor, presupune intervenția părtinirii. Dar aceasta nu este altceva, în exercițiul acestei funcții, decât timp care timporizează, care trece în condiția de ființare, dar chiar în ființarea care acum este timporizată, în-ființată, prin urmare, și privilegiată sau neprivilegiată. Odată produsă însăși părtinirea, cu rostul său de a privilegia o parte, ordonarea este și ea în act: consemnează ivirea privilegiului și are așezată deja ierarhia părților. Dar ea
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
chemării trecutului, ci mai degrabă unul dat de prezentuirea ca atare (dacă nu ar fi vorba de o expresie "barbară", aș spune "prezentuirea prezentuirii"). Ordonarea este timpul care se prezentuiește pe sine, care se adună pe sine "acum" într-o ființare pe care chiar el o în-ființează și pe care, de la bun început, o așează la locul potrivit. Toate acestea nu ar avea nici un sens fără funcția de bază a întregului complex judicativ, așadar a formei ideologie, cu cele trei acte
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
la pragmatic Cum știm, timporizarea are rosturi logice și ontologice. Ceea ce înseamnă că, dincolo de preeminența uneia dintre cele două timporizări, amândouă au astfel de rosturi: logice și ontologice. Actele dependente de cea de-a două timporizare, acte fiind și nu ființări sau constituiri obiectuale, cum apar elementele judecății, mai întâi, apoi alte elemente ale judicativului, nu pot fi limitate la aceste două rânduri de rosturi. De fapt, sensul principal al celor trei acte este pragmatic, așa cum s-a precizat mai sus
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
fiind, timporizează, adică în-ființează, constituie. Există, totuși, chiar în acest orizont convențional, putința de a scăpa destul de ușor de cota maximă de exigență ontologică nu însă de tot -, mizând pe diferența firească, din punct de vedere judicativ, dintre ființă și ființare. Iubirea poate fi fără ființă, într-un sens slab, dacă iubirea este "coborâtă" la rangul ființării. Astfel, ea ar putea avea un sens ontic, nu și unul ontologic și, la limită, timporizată fiind, și-ar putea însuși doar ceea ce decurge
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
destul de ușor de cota maximă de exigență ontologică nu însă de tot -, mizând pe diferența firească, din punct de vedere judicativ, dintre ființă și ființare. Iubirea poate fi fără ființă, într-un sens slab, dacă iubirea este "coborâtă" la rangul ființării. Astfel, ea ar putea avea un sens ontic, nu și unul ontologic și, la limită, timporizată fiind, și-ar putea însuși doar ceea ce decurge din timporizare, nu și originaritatea acesteia. Sensul ontologic este, de fapt, mai greu de obținut, pentru că
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
un sens ontic, nu și unul ontologic și, la limită, timporizată fiind, și-ar putea însuși doar ceea ce decurge din timporizare, nu și originaritatea acesteia. Sensul ontologic este, de fapt, mai greu de obținut, pentru că, în afară de reconstrucția ființei, trebuie reconstruită ființarea care de la bun început deține privilegiul relației directe cu ființa: și așa se întâmplă nu doar la teoreticianul "diferenței ontologice", Heidegger, ci la toți gânditorii care au deschis "problema ontologică". Am început cu această problemă din două motive: întâi, fiindcă
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
ontologică evocată mai devreme ne ajută, într-o oarecare măsură, în a lămuri astfel de expresii, sau cel puțin în a înțelege cum sunt ele posibile ca formule "bine formate" ale rostirii judicative. Ea propune o distincție între ființă și ființare, dar ființa exprimă un maximum de constituire obiectuală care nu poate fi depășit, ceea ce înseamnă că ființa stabilește și o anumită modalitate de a fi gândită (ea însăși) și de a gândi mai departe ființarea precum și diferența sa față de aceasta
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
o distincție între ființă și ființare, dar ființa exprimă un maximum de constituire obiectuală care nu poate fi depășit, ceea ce înseamnă că ființa stabilește și o anumită modalitate de a fi gândită (ea însăși) și de a gândi mai departe ființarea precum și diferența sa față de aceasta. Prin urmare, dacă acceptăm regula diferenței ontologice, putem da un sens unor expresii precum cele de mai sus, unul contextual, potrivit căruia este cu putință un fenomen de ierarhizare a timporizării ființei în ființări și
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
departe ființarea precum și diferența sa față de aceasta. Prin urmare, dacă acceptăm regula diferenței ontologice, putem da un sens unor expresii precum cele de mai sus, unul contextual, potrivit căruia este cu putință un fenomen de ierarhizare a timporizării ființei în ființări și, apoi, a diferenței acestora față de ființa însăși. La final, am putea accepta un gând despre o diferență în sine, cu toate că, în privința constiturii acesteia, regula judicativă este aceea de a fi deja constituite cele ce se află în diferență, anume
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
a diferenței acestora față de ființa însăși. La final, am putea accepta un gând despre o diferență în sine, cu toate că, în privința constiturii acesteia, regula judicativă este aceea de a fi deja constituite cele ce se află în diferență, anume ființa și ființarea. Într-un fel, cu acest gând al unei diferențe pure (cu putința de a fi judicativ, la limită), suspendăm valabilitatea unor angajamente ontologice. În aceeași măsură, însă, procedând invers, nerespectând modalitatea de a gândi stabilită prin cota de constitutivitate obiectuală
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
Acum, însă, ea vizează doar autorizarea ca act propriu de autorizare, așadar ca act de timporizare, de în-ființare (constituire) a autorizării înseși. Admițând ceea ce s-a stabilit mai devreme, relativ la în-ființare și la operația de instituire, în genere, a unei ființări, anume faptul că aceasta, prin timporizare, se arată deja ca fiind părtinită, ordonată și autorizată aceste "calități" fiindu-i necesare pentru propriul său fapt de a fi -, autorizarea însăși trebuie să fie astfel, dacă este timporizată (și trebuie să fie
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
astfel, dacă este timporizată (și trebuie să fie). Luată astfel, autorizarea autorizării, ca timp, este părtinire: împărțire și favorizare a ceva; pare că acest ceva nu este autorizarea însăși; dar trebuie să fie aceasta deși ies în evidență "determinările" unei ființări, în genere pentru că ea, autorizarea, ca timp ce timporizează, este condiția de posibilitate a oricărui fapt în orizontul judicativului; apărând astfel, autorizarea este părtinire (ca un act complex, care are deja în structura sa și ordonarea și autorizarea însăși). Într-
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
un "domeniu de aplicație" pentru un gând, o rostire sau o făptuire. În acest al doilea mod de intervenție, judicativul nu mai este constitutiv nu constituie el însuși "obiectul", în sensul că timpul, timporizând, în-ființează "ceva" devenind el însuși acea ființare ci este doar regulativ, orientând "obiectul" către o bună constituire, în care nu se mai poate afla judicativul însuși ca structură și "substanță" a acelui ceva. De fapt, timpul trebuie să intervină, însă numai în sensul supra-temporal prin care se
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
sale ipostaze, nu este "ceva" decât în exercițiul funcțiilor sale formale și alethice; el nu ține de o facultate anume, deși se exprimă prin "facultăți sufletești" diverse, prin habitualități etc. Am putea spune că cele dintâi (formele raționale) au o ființare netimporizată, ceea ce este paradoxal din perspectiva reducției judicative, în vreme ce ipostazele judicativului sunt, înainte de orice, evenimente (constitutive, cum este firesc pentru un eveniment, sau regulative, cum s-ar putea întâmpla atunci când timpul ar fi concentrat doar în funcția sa modelatoare, adică
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
de lumina vreunui eveniment. Pe de altă parte, condiția de eveniment nu poate fi retrasă nici faptelor netimporizate (constitutiv direct), fiindcă tocmai acestea, în măsura în care ele intervin pentru donarea de sens acelui "ceva" ce este timporizat cum se întâmplă pentru orice ființare, pentru care intervine ființa, care ne-a apărut, la un moment dat, ca fiind timpul însuși constituie verbul timporizat originar. Oricum, din perspectiva reducției judicative, evenimentul care ne-a atras atenția în privința judicativului regulativ este acela al retragerii constitutivității timpului
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
însăși un eveniment de timporizare, în primul rând, pentru că altfel din rațiuni judicative el nu ar reprezenta nimic. Dar timporizării de acest fel îi lipsește ceva, totuși, pentru a fi ceea ce timporizarea în genere este: în-ființare sau (constituire) a unei ființări (a unui "obiect"), coborâre a timpului în "firea" ființării timporizate. Ce anume îi lipsește? Dacă este timporizare propriu-zisă și este, după cum stau lucrurile acum atunci prin aceasta se poate asigura statutul de ființare pentru însăși retragerea timpului. Dar să spunem
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
altfel din rațiuni judicative el nu ar reprezenta nimic. Dar timporizării de acest fel îi lipsește ceva, totuși, pentru a fi ceea ce timporizarea în genere este: în-ființare sau (constituire) a unei ființări (a unui "obiect"), coborâre a timpului în "firea" ființării timporizate. Ce anume îi lipsește? Dacă este timporizare propriu-zisă și este, după cum stau lucrurile acum atunci prin aceasta se poate asigura statutul de ființare pentru însăși retragerea timpului. Dar să spunem așa: este asigurat statutul de ființare pentru evenimentul retragerii
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
genere este: în-ființare sau (constituire) a unei ființări (a unui "obiect"), coborâre a timpului în "firea" ființării timporizate. Ce anume îi lipsește? Dacă este timporizare propriu-zisă și este, după cum stau lucrurile acum atunci prin aceasta se poate asigura statutul de ființare pentru însăși retragerea timpului. Dar să spunem așa: este asigurat statutul de ființare pentru evenimentul retragerii timpului; ceea ce înseamnă că se petrece un eveniment care nu este asemenea celorlalte evenimente, anume, pe de o parte, nu este timp pur și
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
timpului în "firea" ființării timporizate. Ce anume îi lipsește? Dacă este timporizare propriu-zisă și este, după cum stau lucrurile acum atunci prin aceasta se poate asigura statutul de ființare pentru însăși retragerea timpului. Dar să spunem așa: este asigurat statutul de ființare pentru evenimentul retragerii timpului; ceea ce înseamnă că se petrece un eveniment care nu este asemenea celorlalte evenimente, anume, pe de o parte, nu este timp pur și simplu, care "se face" (constituie) ființarea în-ființată, dar care, totuși, pe de altă
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
să spunem așa: este asigurat statutul de ființare pentru evenimentul retragerii timpului; ceea ce înseamnă că se petrece un eveniment care nu este asemenea celorlalte evenimente, anume, pe de o parte, nu este timp pur și simplu, care "se face" (constituie) ființarea în-ființată, dar care, totuși, pe de altă parte, este timp, care "se face" (constituie) timp pur și simplu, așa cum se întâmplă și în cea de-a doua timporizare. Nu este cazul, totuși, să gândim a doua timporizare ca fiind o
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
prin în-ființare (în sarcina timpului care timporizează), regulativul, prin "măsurarea" a ceva, adică prin punerea sa într-o măsură care trebuie să i se potrivească (în sarcina timpului care se retrage). Într-un fel, punerea în măsură a ceva presupune ființarea acestui "ceva", ceea ce înseamnă că el a fost în-ființat, că el este deja ființare timporizată; pe de altă parte, timpul nu și-ar fi deschis lucrarea sa în-ființătoare fără a fi în potență tocmai punerea-în-măsură-a-"ceva". Reducția judicativă scoate la
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
punerea sa într-o măsură care trebuie să i se potrivească (în sarcina timpului care se retrage). Într-un fel, punerea în măsură a ceva presupune ființarea acestui "ceva", ceea ce înseamnă că el a fost în-ființat, că el este deja ființare timporizată; pe de altă parte, timpul nu și-ar fi deschis lucrarea sa în-ființătoare fără a fi în potență tocmai punerea-în-măsură-a-"ceva". Reducția judicativă scoate la iveală, înainte de toate, sensuri ființiale, obiectuale; de aici și imaginea unei preeminențe a judicativului
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
suntem interesați de sfera publică, chiar dacă știm că înlăuntrul acesteia evenimentul nu mai este eveniment, autorizarea este inflație de autorizare, ordonarea este înșiruire, iar părtinirea este simplă împărțire de "lucruri", adică de "bunuri". Acestea din urmă sunt, de fapt, lucruri (ființări simple prezente) care sunt "evaluate" din perspectiva administrării nevoilor (act legat, firesc, de cel al gospodăririi lucrurilor); ceea ce înseamnă că tocmai "abstracțiile" (ființările simplu prezente) au preeminență, nu "ustensilele". Desigur, de aici urmează o mulțime de consecințe, care nu reprezintă
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
iar părtinirea este simplă împărțire de "lucruri", adică de "bunuri". Acestea din urmă sunt, de fapt, lucruri (ființări simple prezente) care sunt "evaluate" din perspectiva administrării nevoilor (act legat, firesc, de cel al gospodăririi lucrurilor); ceea ce înseamnă că tocmai "abstracțiile" (ființările simplu prezente) au preeminență, nu "ustensilele". Desigur, de aici urmează o mulțime de consecințe, care nu reprezintă nici domeniul problemelor de interes pentru discursul de față, nici domeniu de aplicație esențială pentru validarea rezultatelor reducției judicative a dictaturii judicativului. De
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
filosofia poate fi temeiul veritabil al științei, în ordinea constituirii obiectului acesteia. Tocmai pe o asemenea cale poate fi împlinit un scop esențial pentru înțelegerea de sine și a "lumii": depășirea atitudinii naturale, potrivit căreia eul și lumea sunt două "ființări" transcendente reciproc, evitând, cum susține M. Merleau-Ponty, atât "analiza reflexivă", potențial solipsistă, cât și "dogmatismul științific" (și chiar cel al simțului comun), potențial obiectivist, ambele unilaterale și departe de adevăr, în scopul atingerii veritabilului "început" al tuturor celor care au
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]