2,990 matches
-
poate fi foarte variat și în spațiul aceleiași limbi, și, de aceea, ea cunoaște dialecte cu deosebiri pronunțate. Pentru unele dintre limbile romanice, substratul este relativ unitar (pentru franceză celtic, pentru română traco-dacic), dar pentru altele este foarte variat (pentru italiană celtic, liguric, etrusc, paleovenet, umbric, osc, grecesc). În principiu, stratul (limba-bază) reprezintă elementul care favorizează și explică congruențele la nivel gramatical și lexical între limbile din cadrul aceleiași familii, în vreme ce substratul, fiind diferit de la o limbă la alta, favorizează diversificările. Uneori
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
ajuns vorbitori ai unor dialecte germane cu trăsături specifice pronunțate. Pe de altă parte, substratul a putut fi uneori element unificator, inițiator de fenomene similare, căci substrat celtic, de exemplu, se întîlnește în cazul limbii franceze, al limbii provensale, al italienei de nord și, zonal, al portughezei și spaniolei. Tot substrat celtic se întîlnește apoi și în cazul unor limbi germanice, precum engleza (britonica, într-o zonă franceză bretona), neerlandeza (deopotrivă în zonele flamandă și olandeză). Acțiunea substratului în particularizarea zonală
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
denumit latina savantă, a înrîurit și înrîurește în mare măsură limbile literare europene, indiferent de originea lor. În sfîrșit, limba latină literară este folosită uneori și acum ca limbă de comunicare, iar, pentru statul eclesiastic Vatican, este limbă oficială (alături de italiană). Latina arhaică reprezintă prima fază a latinei, de pînă la formarea unui aspect literar al ei, fază din care s-au păstrat totuși unele inscripții, cele mai vechi dintre acestea fiind din secolul al VI-lea î.Hr. După aceea, în
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
de la una la alta, încît nu se mai păstrează nici identitatea și nici unitatea limbii latine. Limbile romanice au apărut în zona de sud și centrală a continentului European și sînt în număr de zece: româna, dal-mata (astăzi dispărută), retoromana, italiana, sarda, provensala (occitana), franceza, catalana, spaniola și portugheza. Ele au fost clasificate în mai multe moduri, mai întîi de însuși întemeietorul lingvisticii romanice (sau romanisticii 39) Friedrich Diez, care avea în vedere modul de formare al pluralului. După acest criteriu
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
occitana), franceza, catalana, spaniola și portugheza. Ele au fost clasificate în mai multe moduri, mai întîi de însuși întemeietorul lingvisticii romanice (sau romanisticii 39) Friedrich Diez, care avea în vedere modul de formare al pluralului. După acest criteriu, româna și italiana sînt limbi asigmatice deoarece formează pluralul în vocală, iar celelalte sînt sigmatice pentru că formează pluralul cu desinența -s. O altă clasificare, care are în vedere mai multe criterii, distinge trei grupuri de limbi romanice: iberoromanic (spaniola, portugheza, catalana), galoromanic (franceza
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
deoarece formează pluralul în vocală, iar celelalte sînt sigmatice pentru că formează pluralul cu desinența -s. O altă clasificare, care are în vedere mai multe criterii, distinge trei grupuri de limbi romanice: iberoromanic (spaniola, portugheza, catalana), galoromanic (franceza, provensala) și italo-ro-manic (italiana, româna, dalmata, sarda, retoromana). Indiferent de modul în care pot fi clasificate, limbile romanice au trăsătura definitorie că moștenesc elementele lor de bază din latina populară și, prin aceasta, sînt înrudite între ele. Nu întotdeauna însă limbile romanice au moștenit
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
are un număr redus de vorbitori (în jur de 830000 de vorbitori în cantonul elvețian Graubünden și în nord-estul Italiei) este lipsită de unitate, dialectele ei occidentale marcînd pluralul cu desinența -s, iar cele orientale uzînd și de -i (ca italiana și româna). Cu toate acestea, această limbă a beneficiat de o anumită cultivare, deși nici aspectul literar nu este unitar, în dialectul engadinez realizîndu-se, prima traducere a Bibliei într-o limbă romanică, în anul 1560. De asemenea, deși cu redare
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
se remarcă printr-un caracter mai arhaic, în raport cu celelalte limbi romanice, deoarece păstrează în mai mare măsură unele ele-mente latinești originare. Sub aspect fonetic, se constată o mai accentuată conservare a scheletului consonantic latinesc, fiind apropiată în acest sens de italiană. Pe lîngă menținerea genului neutru la substantive, în declinarea acestei părți de vorbire în română, se mențin încă la feminin singular două forme cazuale. La fel ca spaniola, româna folosește o prepoziție specială pentru complementul direct, dacă acesta se referă
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
de vorbire în română, se mențin încă la feminin singular două forme cazuale. La fel ca spaniola, româna folosește o prepoziție specială pentru complementul direct, dacă acesta se referă la o persoană (pe în română și a în spaniolă). Împreună cu italiana, limba română păstrează ca desinențe de plural mărcile caracteristice ale nominativului de declinarea întîi și a doua plural din latină. Între limbile romanice, româna are particularitatea că prezintă, la forma tip a infinitivului (forma scurtă) a verbului și cînd verbul
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
în sensul modernizării, proces care a însemnat, printre altele, adoptarea alfabetului latin și reorientarea în ceea ce privește sursele împrumuturilor. S-au introdus astfel numeroase elemente lexicale din latina savantă și din unele limbi romanice occidentale, în special din franceză, dar și din italiană. S-au făcut, de asemenea, împrumuturi din germană, iar, din a doua jumătate a secolului al XX-lea, și din engleză. Limba italiană are în jur de 56 milioane de vorbitori în Peninsula Italică, insulele Sicilia, Sardinia și Corsica, Elveția
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
Sardinia și Corsica, Elveția (cantonul Ticino), Monaco, San Marino, Vatican, sudul Franței (zona orașului Nisa, Alpi), Malta. Emigrația italiană este semnificativă în S.U.A., Canada, Argentina și Brazilia, iar în foste colonii africane limba italiană este încă uzuală: Somalia, Etiopia, Libia. Italiana este foarte fărîmițată din punct de vedere dialectal (are 14 dialecte distincte), pentru că, înainte de cucerirea romană, au existat în spațiul ei popoare foarte diferite care au fost romanizate (în zona sudică și în Sicilia existînd numeroase și înfloritoare cetăți grecești
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
În plus, în perioada medievală, au existat foarte multe orașe-stat, cu granițe închise, ceea ce nu a permis circulația oamenilor și a favorizat diferențierile locale. Dintre influențele germanice de adstrat, mai importante au fost cea ostrogotă, cea lombardă și cea francă. Italiana are trei grupe mari de dialecte: nordice (din care un subgrup îl reprezintă dialectele galo-italice, apropiate sub unele aspecte de limbile provensală și franceză), centrale (din care face parte și dialectul toscan) și meridionale (acestea avînd multe asemănări cu limba
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
face parte și dialectul toscan) și meridionale (acestea avînd multe asemănări cu limba română). Limba italiană este, alături de română, mai conservatoare decît alte idiomuri romanice, fiindcă păstrează, în mai mare măsură, elementul latin, aproape de forma lui originară. În același timp, italiana se distinge însă printr-o trăsătură proprie, aceea că aproape toate cuvintele se termină în vocală și numai unele împrumuturi (puține la număr) admit terminații consonantice. Un număr restrîns de substantive au păstrat plurale neutre în -a, alături de cele în
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
conjugarea verbală, la perfect compus și la mai mult ca perfect se întrebuințează două auxiliare (avere și essere), ca în franceză, iar imperativul negativ de persoana a doua singular preia infinitivul (non andare !), ca în limba română. În domeniul lexicului, italiana se caracterizează, la fel ca toate limbile romanice sudice, printr-o mare productivitate a sufixelor diminutivale, augmentative și peiorative. Unele cuvinte latinești au fost moștenite numai de italiană, iar, la nivelul adstratului, există elemente de origine germanică, pătrunse în epoci
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
singular preia infinitivul (non andare !), ca în limba română. În domeniul lexicului, italiana se caracterizează, la fel ca toate limbile romanice sudice, printr-o mare productivitate a sufixelor diminutivale, augmentative și peiorative. Unele cuvinte latinești au fost moștenite numai de italiană, iar, la nivelul adstratului, există elemente de origine germanică, pătrunse în epoci diferite (bando, fiasco, rocca etc.), de origine arabă (ammiraglio, azzuro, dogana, limone etc.) și de origine greacă bizantină (ancona, gondola). Primele texte în italiană datează din secolul al
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
fost moștenite numai de italiană, iar, la nivelul adstratului, există elemente de origine germanică, pătrunse în epoci diferite (bando, fiasco, rocca etc.), de origine arabă (ammiraglio, azzuro, dogana, limone etc.) și de origine greacă bizantină (ancona, gondola). Primele texte în italiană datează din secolul al X-lea, ulterior folosindu-se în scris diferite dialecte, care au realizat dialecte literare de prestigiu, unele menținîndu-se în uz pînă în epoca modernă. Limba literară italiană comună s-a format pe baza subdialectului florentin al
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
la formele feminine ale adjectivelor nu se pronunță, peste 50 % dintre adjective cunosc sincretism de gen. Din aceste motive, numărul și genul sînt marcate în marea majoritate a cazurilor numai prin acord. În sectorul articolului, franceza are, la fel ca italiana, categoria articolului partitiv, care, cu substantive nume de materie, la singular, indică o cantitate nedeterminată, iar cu nume de obiecte delimitate, la plural, indică un număr nedeterminat, oarecare. Tot împreună cu italiana, franceza are în comun folosirea formelor pronominale accentuate de
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
acord. În sectorul articolului, franceza are, la fel ca italiana, categoria articolului partitiv, care, cu substantive nume de materie, la singular, indică o cantitate nedeterminată, iar cu nume de obiecte delimitate, la plural, indică un număr nedeterminat, oarecare. Tot împreună cu italiana, franceza are în comun folosirea formelor pronominale accentuate de caz oblic (de acuzativ-dativ) la cazul nominativ, dar aici situația se datorează faptului că formele de nominativ ale pronumelui personal au devenit unelte gramaticale pentru marcarea persoanei. Fenomenul se poate explica
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
impus francezei obligativitatea întrebuințării pronumelor, marcarea prin desinență a persoanei devenind pleonastică și, de aceea, dispărînd în pronunție 40. Pentru exprimarea reverențioasă s-a specializat pronumele de plural vous, care a ajuns la o întrebuințare foarte frecventă. La fel ca italiana și ca spaniola, franceza a păstrat o relicvă a pronumelui neutru: le < lat. illum. La fel ca în spaniolă și ca în engleză, în franceză există forme deosebite ale pronumelui posesiv de cele ale adjectivului posesiv. Din substantivul latin homo
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
der Mann "om" și, pe de altă parte, pronumele nehotărît man. Verbele franceze se clasifică în trei conjugări și au, în general o flexiune neregulată. La perfect compus și la mai mult ca perfect se folosesc, la fel ca în italiană, două verbe auxiliare (avoir și être). În secolul al XVI-lea s-a fixat negația dublă ne...pas (Je ne sais pas), care nu are echivalent în celelalte limbi romanice (rom. Nu văd, it. Non vedo, sp. No veo, pg
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
căci prezența lui tener într-o structură asemănătoare are valoare emfatică. Spaniola, la fel ca portugheza, a păstrat mai mult ca perfectul indicativ latin, pe care româna l-a refăcut prin preluarea paradigmei de la mai mult ca perfectul conjunctiv, iar italiana și franceza l-au reconstruit după modelul perfectului compus. Întrucît Peninsula Iberică a fost timp de aproape 800 de ani sub ocupație arabă, lexicul limbii spaniole este impregnat de cuvinte arabe. De altfel, în lupta pentru eliberarea de sub arabi (Reconquista
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
facă." sau, cu o altă valoare modală, sfatul, opinia: You should not speak so loud. "Nu vorbi așa tare". Întemeietorul lingvisticii romanice, Friedrich Diez, a propus o clasificare a idiomurilor neolatine în două grupe, una estică (care cuprindea româna și italiana) și alta vestică (franceza, provensala, spaniola și portugheza). Criteriul acestei clasificări este reprezentat de mărcile pluralului, în grupa estică acestea fiind vocalice, iar în cea vestică consonantice (desinența -s). În ambele situații însă originea acestor mărci este în latină, dar
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
portugheza). Criteriul acestei clasificări este reprezentat de mărcile pluralului, în grupa estică acestea fiind vocalice, iar în cea vestică consonantice (desinența -s). În ambele situații însă originea acestor mărci este în latină, dar au fost continuate de aici fenomene diferite. Italiana și româna cunosc, în mod obișnuit, două desinențe de plural, -e și -i, dintre care prima este specifică substantivelor feminine, iar cealaltă substantivelor masculine. Desinența -e continuă pluralul substantivelor latine de la declinarea întîi (sg. casa pl. casae), care erau de
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
blănuri, iarbă -ierburi, mătase mătăsuri etc. Se observă, așadar, la genul feminin din limba română o receptare a mărcilor de plural de la alte genuri, ceea ce produce o scădere a specificului inițial pentru -i de la masculin și pentru -uri de la neutru. Italiana are, în afară de cele două desinențe comune cu româna (-e și -i) și o desinență folosită rar, -a: dito "deget", dita "degete", ginocchio "genunchi" ginocchia, legno "lemn" legna, osso "os" ossa etc. Această desinență continuă marca de neutru plural din latină
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
cu româna (-e și -i) și o desinență folosită rar, -a: dito "deget", dita "degete", ginocchio "genunchi" ginocchia, legno "lemn" legna, osso "os" ossa etc. Această desinență continuă marca de neutru plural din latină, dar substantivele care o conțin în italiană, trecute la genul masculin, au și plurale cu -i, uneori cu altă semnificație: legna "lemne pentru ars", legni "lemne de diferite specii". În principiu, formele în -a au sens colectiv, aplicîndu-se la un grup de elemente de același fel, dita
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]