2,169 matches
-
descriu În tușe aproape caricaturale lumea monden rafinată a Parisului, după ce o mai portretizase la fel de acid câțiva ani Înainte. Bărbații care se Înghesuie cu lornioanele lor În balcoanele și avanscena teatrelor, care mișună pe bulevarde seamănă cu niște spectre, efeminați, jalnici androgini, fluturând evantaie și degete Împovărate de inele, Îmbălsămați Într-un parfum Îndoielnic („de bideu”, scrie fără cruțare Edmond). Între toți, câteva figuri: Gramont-Caderousse, Adonisul sportiv („elegant, englez și distins”, concede memorialistul), a cărui primă calitate este de a se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
pierdut se lasă urmărit de Tadié cu voluptate de detectiv, ca o aventură.) Pe de altă parte, nu toți tinerii care se străduiesc să fie Brummelli sunt aristocrați autentici. Comportamentul lor excesiv, aberant, le uzurpă grandoarea și Îi transformă În jalnice simulacre, compromițând dandysm și efebism deopotrivă. Celebrul Boni de Castellane, marchizul apropiat până la moarte de Marcel Proust și mai apoi iubitul narcomanului Jean Lorrain (Paul Duval), relatează, de pildă, modul cu totul deplorabil În care este imitat de un tânăr
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
de suferințe: o soră, Augusta, din prima căsătorie (iubită multă vreme cu pasiune incestuoasă, spun unii biografi), o mamă prea tiranică (pe care o detestă nu doar pentru că l-a născut cu piciorul chircit), o ereditate destul de grea, o sărăcie jalnică În clipa când Îl lasă orfan la trei ani. Și totuși, la numai 10 ani, moștenind titlul de la un unchi al tatălui, George Gordon Byron e lord. Slabă alinare Însă pentru un copil și apoi un adolescent mult prea sensibil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
Fingall O’Flahertie Wilde (1854-1900). Un irlandez cu destin ciudat, tragic - după unii, grotesc - după alții. Descinde dintr-o familie burgheză, al cărei prestigiu e, la Început, mai presus de orice Îndoială. Tatăl - un oculist celebru - sfârșește din cauza unui proces jalnic, defăimător, care Îl ruinează fizic și psihic. Mama, poetă plină de patos (publicând sub pseudonimul Speranza), intrată În vârtejul naționalismului irlandez, e militantă, incită la emancipare. Iată-l deci pe micul Oscar, cu o ereditate grea, prins Între un „Don
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
modul În care mulți dandy Își compun chipul, tot ca pe o operă de artă, Începând cu machiajul. Unor privitori mai plini de necruțare aceștia li s-ar vădi, atunci, ca și acum, drept niște „păpuși sulemenite”, iar figurile lor - jalnice măști de clovni, așa cum apar pudrați În alb sau roz, cu obrajii ușor pârguiți, cu ochii puternic conturați, cu buzele rujate, cu părul de cele mai multe ori vopsit, cu câte o aluniță pictată, pomădați, parfumați, cu unghiile delicat tăiate și uneori
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
și fardul sunt, cum s-a văzut, alte arme de preț, mereu la Îndemâna unui dandy, oricât de ridicole și excentrice le-am considera astăzi. Cu câteva infime excepții, puțini sunt dandy-i care ies triumfători din bătălia cu decrepitudinea. Despre jalnicul sfârșit al lui Brummell s-au scris zeci de pagini, Între care, cele mai subtile și patetice - ale Virginiei Woolf. Nebun, uitat, părăsit, internat Într-un fel de azil, sfidătorul Frumos de odinioară, pol absolut al eleganței londoneze, râvnit de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
Câțiva dintre ei simt cât de adânc este răul lor, ravagiile pe care le face În mintea și În faptele lor, dar nu se pot schimba, tocmai pentru că pentru aceasta ar trebui să vrea. Dacă nu ar fi cea mai jalnică dintre nefericiri, ar fi cea mai dezgustătoare dintre banalități. Or, ceea ce te frapează din primul moment la domnul de Montesquiou este tocmai voința, Îndemânatică, tenace, imperioasă, atotputernică. Conversația lui este după chipul și asemănarea acestei voințe. Gloria de care se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
pe ziua aceea, atât de absorbită încât abia dacă le aruncai o privire mobilelor strâns îngrămădite sub tavan. Duș, cafea, sală - cu sala, era și cazul; dacă munca mea n-ar presupune și efort fizic, aș fi într-o stare jalnică. Cel puțin de două ori pe săptămână de acum încolo. Sala de sport era în Chalk Farm, cum o iei în jos de la aula bisericească din Belsize Park. Poate după ce fac mișcare și beau ceva, dau o raită pe la repetiție
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2065_a_3390]
-
nimeni să intre. —Bravo. Unde e Margery? zise Sophie din nou, cu și mai mare insistență. Ridicai din sprâncene. Probabil că a aplecat de mult acasă. E aproape opt. Uite, voiam să vii aici pentru că Violet e într-o stare jalnică și tu ești prietenă cu ea. —Dumnezeule, aproape opt? spuse Sophie îngrozită. Și mai avem atâta treabă de făcut. Adică... Se opri, rușinată. —N-am vrut să spun asta, sunt așa de încurcate lucrurile. Ce s-a întâmplat cu Violet
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2065_a_3390]
-
plină de scepticism, judecând după umerii lor pleoștiți. Ar fi trebuit să aibă tatuat pe frunte: „Asta e tot?“. Nici măcar nu m-a consolat ideea că cel puțin nu mă sâcâie. Într-un fel, aproape aș fi preferat sâcâiala în locul jalnicului priveghi de zombi. Am sunat la interfonul apartamentul cincizeci și opt, fără să știu dacă e cineva acasă sau, chiar în caz că e, dacă va vrea să-mi vorbească. Mi s-a răspuns aproape imediat cu un bârâit slab - sunetul unei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2065_a_3390]
-
fără să mai apelez în vreun fel la procesele raționale. Sună telefonul. Mi-am ținut mâna care se repezise spre receptor și am lăsat telefonul să sune de câteva ori înainte să răspund. Nu voiam să par genul de persoană jalnică și disperată care stă lângă telefon, pândindu-l să sune. — Alo? am zis eu, încercând să par complet dezinteresată de persoana care s-ar fi putut afla la celălalt capăt al firului. —Modesty dragă, spuse Hugo lungind sunetele, sunt eu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2065_a_3390]
-
în stagiunea următoarea, pe scena principală, la Stratford. —Cât de repede ți-ai dat seama că Philip o omorâse pe Shirley? întrebă Hugo. —Păi, practic imediat ce ea a dispărut. Shirley mă suna în fiecare zi și era într-o stare jalnică. Îi era teamă să-l părăsească. El îi tot promitea c-o să-i dea roluri dacă rămânea cu el și suporta situația, după care spunea că, dacă l-ar fi părăsit ea, n-ar mai fi lucrat niciodată. I-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2065_a_3390]
-
îmbrăcat în straiele pe care le purta în zi de vineri, și a-i cere solemn mâna lui Mariam. În alte împrejurări, Mohamed măsurătorul ar fi considerat că un hamal, fără alt avut decât buna reputație a breslei, era o jalnică partidă. Însă Mariam intrase deja în al nouăsprezecelea an de viață, vârstă până la care, dintre toate locuitoarele din Fès, doar câteva roabe și prostituate nu și-au serbat încă nunta. Harun era un neașteptat salvator și, dacă n-ar fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
clinchet de oale, primul ospăț de nuntă trebuind să fie pregătit în timp ce se consuma căsătoria. Înveșmântată în roșu și auriu, Fatima se afla în fața mea, lividă în pofida sulimanurilor, nemișcată, înlemnită, surprinzătoare, străduindu-se să surâdă, cu niște ochi atât de jalnici încât, cu un gest spontan, am tras-o spre mine, mai puțin în chip de îmbrățișare cât mai curând ca să încerc s-o liniștesc. Și-a vârât capul la pieptul meu și a izbucnit în plâns. Am strâns-o în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
nunții până a doua zi. Dar aveam oare să știu cum să îmbib țesătura albă în felul în care trebuia să fie îmbibată, fără ca vecina, martoră a nenumărate deflorări, să descopere înșelătoria? Mi-am plimbat pe deasupra Fatimei priviri disperate, imploratoare, jalnice. Părul ei roșcat se împrăștiase peste perna sul de la căpătâiul patului. Mi-am trecut mâna prin pletele ei, am strâns o buclă în palmă, i-am dat drumul oftând, bătând-o apoi cu palma peste obraji, tot mai iute, tot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
în mare grabă, unii spre Tor, la miazăzi de Sinai, unde aerul este sănătos, alții în direcția oazelor, alții de asemenea spre Egiptul de Sus, dacă aveau acolo o reședință. Nenumărate ambarcațiuni s-au încrucișat curând cu noi, ca niște jalnici ciorchini de fugari. Ar fi fost o nesăbuință să merg mai departe înainte de a cunoaște întinderea răului. Am acostat așadar la malul dispre răsărit, într-un loc pustiu, hotărâți să stăm acolo cât va fi nevoie, luându-ne hrana din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
locuri ascunse. Tânjea după o baie lungă, într-o cadă fierbinte, și un somn adânc. Dar nu era pregătită pentru asta acum: gândurile nu o lăsau să se odihnească. Dădu peste un parc, aproape pustiu și cu o înfățișare destul de jalnică. Spațiile verzi erau neîngrijite pe margini, iar picioarele de metal care susțineau foișorul umbrit din mijloc fuseseră lăsate să ruginească. Maggie observă că până și pietrele de pavaj, și băncile erau făcute din aceeași piatră galbenă de Ierusalim; era frumoasă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2274_a_3599]
-
capul mirat al GARDIANULUI. Imediat apare și capul întrebător al lui ARTUR. ARTUR: Cum?!... Aici? GARDIANUL (Rușinat): Da...( Își scarpină barba) Da... ARTUR: Ești sigur? GARDIANUL (La fel de stânjenit.): Cred că da... (Se hotărăște să intre; e vizibil stânjenit de interiorul jalnic; în același timp, conștient de îndatoririle sale, încearcă să salveze aparențele; înlătură câteva obiecte care baricadează trecerea, strivește un păianjen, scutură câteva fire de praf; apoi renunță, copleșit.) ARTUR (Urmărește cu silă operațiunile GARDIANULUI; mai mult neîncrezător decât indignat.): Nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
Victorios.): Va sta ploaia! Vom salva orașul! ARTUR: Va sta ploaia! Va sta ploaia! (Entuziasmați și înduioșați, cei doi se îmbrățișează.) (Pe aceste replici CĂLĂUL își strecoară capul în încăpere; și el, ca și celelalte personaje, se prezintă într-o jalnică stare fizică; e vizibil speriat de manifestările celor doi; ezită.) GARDIANUL și ARTUR (În dans grotesc): Va sta ploaia! Vom salva orașul! Vom salva onoarea! CĂLĂUL (Ascuns după ușă, încercând să le atragă atenția.): Pst! Pst! GARDIANUL: Trompeți! Baldachin! ARTUR
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
E vina mea. De aceea am venit aici. Ca să îndrept totul. ARTUR: Fiți binevenit. GUFI: Știu că ați suferit... Dar n-o să vă pară rău... Îi vedeți pe mocofani, pe maimuțoi? ARTUR: Uah! GUFI: Nu vi se pare că sunt jalnici, că sunt subumani? ARTUR: Ba da. GUFI: Nn vi se pare că au câte un rânjet perfid pe figură? Îți vine să-i iei la palme. ARTUR: Sunt respingători și înfumurați. E o rușine că există asemenea oameni. GUFI: Uitați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
stați? N-ați auzit? ARTUR: Toboșar, covor, trompeți! GUVERNATORUL: Toboșar, covor, trompeți! (Se trece la o improvizație grosolană; fiecare aduce câte ceva; un simulacru de covor, un simulacru de trompetă, un simulacru de toboșar; se improvizează un eșafod, se agață ornamentații jalnice din batistele celor prezenți; toate obiectele dorite de ARTUR au apărut, dar la limita de jos a valorii lor.) GUVERNATORUL (Către ARTUR.): Spune-ți ultima dorință! (ARTUR tace; se apropie de GUVERNATOR și-l privește lung; îl cercetează cu atenție
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
ȘEFUL GĂRII: Am să vă aduc o pătură... Dacă o să vi se facă frig, am să vă aduc o pătură... (Pauză; ȘEFUL GĂRII își aprinde o țigară; CĂLĂTORUL își ridică ușor capul; are ochii obosiți și toată înfățișarea sa e jalnică.) CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE (Ridicând, crispat, privirile.): Domnule... ȘEFUL GĂRII (Entuziasmat, ca în fața unei mâini întinse.): Kapunta! Mă numesc Kapunta! Spuneți-mi, vă rog, pe nume. CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE (Cu un tremur ușor în glas.): Domnule... Dumneavoastră chiar sunteți... șeful gării
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
Dacă n-ar trebui să dorm cred că le-aș lustrui continuu... CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE (Aruncându-și unealta.): Nu-mi place. HAMALUL: Nu-i nimic. Poate, cu timpul... CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE: Nu, nu, mi se pare o treabă inutilă... și jalnică... Arăți jalnic, zău așa. HAMALUL: Nu e chiar atât de inutilă. CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE: Nu? HAMALUL: Nu. CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE: Simt că-mi pierd mințile. HAMALUL (Impasibil.): Știți, o dată la trei, patru ani... se întâmplă să mai treacă și câte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
pentru a mai Însemna și altceva decât o relație interesată și cuantificabilă În unități monetare; pe lângă ea, replica celebră a unui personaj dintr-un film american, care Îi spune unei femei „ești frumoasă ca un milion de dolari” - cea mai jalnică propoziție pe care a formulat-o vreodată o ființă umană -, ne poate suna În urechi ca o muzică celestă sau ca o poezie de dragoste... și astfel de manuscrise - folosesc termenul În sens larg, unele texte erau dactilografiate, altele printate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1884_a_3209]
-
simplă loțiune Diana la picior de pirat șchiop... Cugetare: pe cât de lung e drumul de la agonie la extaz, pe atât de scurtă e ruta inversă. Revenit cu coada Între picioare și cu picioarele pe pământ, mă uitam a pagubă la jalnicele hârtii de pe masă. Deșertăciunea are multe fețe, Într-adevăr. Las’ că nici Eveline nu deborda de entuziasm. Pentru o poză cu mutrele noastre, Charles Redford ar fi semnat probabil fără rețineri un cec În alb. - Domnule, dar de ce e obligatoriu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1884_a_3209]