2,404 matches
-
apăsat melancolică, ușor bucolică, prin care se valorizează tocmai tradiția poetică de cea mai bună calitate. Atât imaginarul poetic, cât și formula prozodică par a ilustra o racordare decisă la tradiția literară. Textele se sprijină, cu fermitate, pe o structură livrescă ale cărei nervuri nu pot fi nicicum ignorate. La tot pasul ele invocă personaje mitologice, provincii imaginare și simboluri livrești dintre cele mai cunoscute, care se bucură totuși de un tratament fabulatoriu sau cel puțin de o tentativă vizibilă de
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
și formula prozodică par a ilustra o racordare decisă la tradiția literară. Textele se sprijină, cu fermitate, pe o structură livrescă ale cărei nervuri nu pot fi nicicum ignorate. La tot pasul ele invocă personaje mitologice, provincii imaginare și simboluri livrești dintre cele mai cunoscute, care se bucură totuși de un tratament fabulatoriu sau cel puțin de o tentativă vizibilă de individualizare. Astfel, unele dintre viziunile ce se nutresc din Nopțile cu chirie (Editura Cronica, Iași, 2004) sunt jucate pe o
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
face totuși cu o poezie saturată de influențe, "încărcată până la refuz de reflexul textelor străine", așa cum îi apărea, bunăoară, lui Gheorghe Grigurcu. Indiscutabil, poezia lui Mihai Ursachi se dovedește de o mare originalitate. Mai întâi, datorită intensității extreme a trăirii livrescului, a raportării la însăși istoria lirismului pe bună dreptate, Mircea Iorgulescu amintea că, în cazul poeziei scrise de magistru, "reluarea, împrumutul, dezvoltarea de procedee, de teme și de motive cunoscute înseamnă participare", așadar "beatitudinea" situării într-un poetic foarte intens
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
o mare încărcătură tensională, pe care chiar autorul ei tinde uneori a o reduce prin subterfugii ca ironia sau intertextualitatea savantă. De multe ori, poetul erudit apelează la o operație inedită, pe care aș numi-o de permutare a referenților livrești, în așa fel încât cititorului să îi fie aproape imposibil să decodifice sursa ironiei plurietajate a discursului liric. Aș cita, spre edificare, câteva versuri incluse în Meditația din Golful Francezului: "Visez la strălucita logodnă/ a Cancerului cu Nebunia/ în zilele
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
cu histrionicii frați în ale poeziei, ce trebuie văzută cu mult mai mult decât un (altfel firesc) elogiu adus, în descendență platoniciană, prieteniei, fundamentală alteritate ce rotunjește ființa. Și anume, un ceremonial ezoteric colportând, peste timpuri și spații, reale ori livrești, simboluri ezoterice, parțial decodificate cu subtilitatea obișnuită: "Miercuri am hotărât să petrecem în cortul/ amicului nostru hindus Gebarau./ Au fost invitați/ saxonul Um și slavul Nidalov./ Pe rând, schimbam pieile între noi:/ una de guzgan una de șopârlă/ una de
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
pribegie noțională" la care o condamnase nerecunoașterea academică inițială. Dacă structuralismul izolase puțin textul de context, încurajând demersul introspectiv care să scoată la lumină modele ascunse în structura de adâncime, semioticieni precum Roland Barthes au cultivat deschiderea textului către "lumea" livrescă, într-o socializare reciproc constructivă. Textul este privit ca un aparat translingvistic, ce redistribuie limba și prin aceasta se și construiește pe sine: enunțurile anterioare ori sincronice se întâlnesc în pagină și fortifică semantica textului. Intertextualitatea favorizează o înțelegere nouă
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
primordial. 2.3.1. Model exemplar Operele pe care le apropie reeditarea intertextuală conțin modele exemplare. Elocventă este, în acest sens, abordarea acelor capodopere care au instituit, în timp, mituri literare. Prin fiecare repetare are loc o esențializare a substanței livrești 5. Intertextualitatea ilustrează regressum ad originem: prin ea are loc repetarea ceremoniei cosmogonice instaurate in illo tempore de către Ființe nemuritoare. De altfel, literatura prezintă propriile ei mituri: "textele pe care caracterul lor simbolic și fondator le-a transformat în mituri
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
aceastei ipotetice entități (inter)textuale are legătură cu suprapunerea hipo/hipertext prin care se degajă timp sacru. Repetarea comportă, în mit și în intertext, instaurarea unei consistențe speciale a timpului. Care este, așadar, unitatea de măsură a sacrului din spațiul livresc? Retorica poeziei (Grupul :1997, pp.121-125) operează cu analogia dintre organizarea mitică și organizarea poetică a Timpului și diferențiază proto-ritmul de cvasi-ritm: în tabloul "A-interval-A // A-interval-A-interval-A", atenția este reținută de interval. Pentru interesele prezentei cercetări, accentul se mută pe "A
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
măsură aproximativă a dezordinii din sistem, tinde să crească în timp. Un ou întreg are o entropie mai mică decât a unui ou spart. În acest mod deosebim stări anterioare de stări ulterioare, atât în natură, cât și în realitatea livrescă. Entropia primelor stări este mai mică. Sub aspect inter textual, sistemul care are entropia cea mai redusă, grad minim al dezordinii, este hipotextul primor dial. Iar în mitologie, entropia minimă s-a înre gistrat in illo tempore. Noi nu percepem
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
a tipului scriitoricesc ori către un spațiu meta fizic comun. La rândul ei, opera eminesciană cuprinde în paginile de o proaspătă clasicitate un Paradis al culturii românești, illud tempus la care gândul se întoarce când istoria erodează prea mult condiția livrescă. Rolul arhetipal [al lui Eminescu] poate fi urmărit pe diverse linii de gândire și de sensibilitate. Re parcurgând în sens invers aceste linii, se deschide o cale către înțelegerea esenței aflate la punctul originar de unde pornesc. Esența eminesciană poate fi
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
eu din parte-mi gândesc așa: orice-a gândi un om singur, fără s-o fi citit sau s-o fi auzit de la alții, cuprinde o sămânță de adevăr" ([Archaeus] Eminescu: 2011, II, 206). La acest illud tempus al omenirii livrești ar trebui să conducă studiul intertextului. Trebuie subliniat faptul că dialogul hipertextului cu hipotextul poate constitui "punctul de plecare în înțelegerea relațiilor dintre izvorul intern al operei eminesciene și izvoarele sale externe, ceea ce istoriografia eminesciană numește cultura poetului. Indiferent de
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
fiind deja referențialitate de gradul doi, ca realitate prezentată simbolic. Despre realitate secundă putem vorbi și în cazul intertextualității, unde termenul corespunzător determinatului (hipotextul) este el însuși, deja, rezultatul unei ecuații de obținere a semnificației (expresie literară a unei referențialități livrești etc.). Și în intertextualitate se produce un tip de "hierofanie", când lectorul sesizează faptul că hipertextul actualizează un hipotext (clasicizat). O formă simbolică poate deveni hierofanică fiindcă ea este, în același timp, punct de plecare pentru o căutare a semnificațiilor
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
de revelații convergente și sincrone ale divinului"6. Principiul analogiei se verifică inclusiv pentru mecanismul intertextual, însă dificultatea rezidă din a stabili măcar aproximativ corespondentul, în configurația acestui mecanism, pentru divin. Există un pattern care suferă un fel de metempsihoză livrescă, de la o reeditare intertextuală la alta, luând forme diferite, în spatele cărora lectorul îl decriptează, cu mai mare sau mai mică dificultate. Termenul hipertext are dublu înțeles, acoperind și pattern-ul și variantele lui. Va trebui evitată confuzia conceptuală, prin termeni
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
Astfel se explică și falsa recunoaștere (schimbarea statutului, revenirea la viață) din finalul nuvelei. Efortul inițiatic și întreaga călătorie sfârșesc într-un registru prozaic deoarece inițiatul a greșit, la un moment dat. Intratextualitatea prozastică: "Sărmanul Dionis" Intertextualitatea ilustrează în registrul livresc relativitatea timpului, problematizarea succesiunii trecut-prezent-viitor. Intratextualitatea ipostaziază și confirmă admisibilitatea blocului temporal. Nuvela Sărmanul Dionis își susține desfășurarea heterodiegetică, biplană (cu al doilea plan bi-plan, la rândul lui), pe același adevăr consacrat ca einsteinian. Relativitatea spațiului, deși la început este
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
Pentru această finalitate, diferențele ar putea ajuta foarte mult. Cât despre cărțile "grecești, pline de învățătură bizantină" ale lui Dionis, există în paginile din [Archaeus] confirmări ale ideii în virtutea căreia acestea ascund adevărul și, mai mult, sunt interpretabile ca model livresc arhetipal, mobil al întoarcerii in illo tempore. Ne exprimăm convingerea că proza despre "singura realitate pe lume, celelalte fiind fleacuri" va deschide o ușă neaccesată de hermeneutică, dacă o vom citi în termenii unei alegorii extinse a intertextului (Vezi infra
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
exemplare ale intratextului prozei studiate: "Nu e adevărat că esistă un trecut consecutivitatea e în cugetarea noastră cauzele fenomenelor, consecutive pentru noi, aceleași întotdeauna, esistă și lucrează simultan" (ibidem). Suprapunerea hipotext/hipertext, percepută ca un efleuraj, poate ascunde esențializarea substanței livrești. "Căci unificarea prin anamnesis a fragmentelor de istorie fără vreo legătură între ele înseamnă a lega începutul de sfârșit" (Eliade: 1978, 117). Sunt luminate astfel aspecte noi ale meca nismului intertextual: ruptura duratei profane și reintegrarea într-un timp primordial
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
realități originare"40. Intertextul nu acționează doar Memoria primordială, ci și pe cea istorică (în virtutea disocierii trecut primordial-trecut istoric). Pentru studiul nostru, interesează Eterna Reîntoarcere, deci mai ales Memoria primordială. Eminescu însuși oferă indicii asupra trecutului primordial și produselor lui livrești, adică despre obiectul căutării autorilor care intertextualizează: Iar eu din parte-mi gândesc așa: orice-a gândit un om singur, fără s-o fi citit sau s-o fi auzit de la alții, cuprinde o sămânță de adevăr. De-aceea cărțile
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
neinteligibilă iconicitatea timbrului de pe o carte poștală] realitatea nemijlocită. Și noi nu mai ieșim din "Biblioteca lui Babel" (Compagnon: 1998, 112). Semnul devine suveran, indiferent de sistemul semiotic abordat, fie că suntem între hipotext și hipertext literar sau în afara spațiului livresc. Intertextul ipostaziază de o manieră aparte succesiunea semnificărilor pe care ne-a deslușit-o fondatorul semioticii (Pierce), pentru care legătura originară dintre semn și obiectul său este destrămată (în timp) sau (dramatic) ruptă, cert rămâne faptul că seria interpretanților merge
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
în semn, la nesfârșit, fără a putea zări, măcar, punctul originar, într-un semiosis ilimitat. Modelul lingvistic este transferat mecanismului literar, într-o îndepărtare ireversibilă de illud tempus al rostirii/scrierii 46. Marina Mureșanu Ionescu relaționează realitatea lingvistică la cea livrescă și descrie releele mediante obținute în Galeria de viță sălbatică, romanul lui Constantin Țoiu. Caracterul mediat și mediant al literaturii opinează reputatul comparatist decurge în primul rând din esența sa lingvistică (Mureșanu Ionescu: 1996, 38). Limbajul curent, apoi cel din
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
fost chiar identificate patru planuri în care cititorul conlucrează cu textul prin intertextualitate: memoria, cultura, inventivitatea interpretativă și spiritul ludic (Samoyault: 2001, 68). Acestea sunt acționate în general împreună (nu neapărat toate odată), iar rezultanta lor determină nu cumu-i lumea livrescă, ci cum o vedem noi. Reprezentarea eckprastică 58 a potențialului arheic de eternitate, trans-orice ordine de lucruri, oferă posibilități de vizualizare, ca să nu spunem audiție, a conceptului. Eminescu știe că orice idee esențială sau imagine vitală este garantat receptată, dacă
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
dacă ar fi să ia zece cărți cu el pe o insulă pustie, printre ele s-ar număra, cu siguranță, clasicele Eneida (Virgil), Middlemarch (George Eliot) sau Anna Karenina (Tolstoi), dar și (post)modernele Lolita (Nabokov) ori Herzog (Bellow). Opțiunile livrești ale autorului reflectă, fidel, natura duală a scrisului său. Atît The Virgin Suicides, cît și Middlesex oscilează, inteligent, între tradiție și modernitate, mergînd către formula romanului complet. The Virgin Suicides a fost inspirat, se pare, de o confesiune pe care
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
fragmentele culturale cu sens, potrivit sensibilității sale. El respinge mimesis-ul, preferând jocul cu limbajul și colajul de sintagme, de teme sau de motive din epocile literare apuse. Citatul ironic, jocul cu modelele prestigioase, parodierea modelelor, diagul intertextual, parafraza, indică presiunea livrescului asupra existenței. Granițele culturale, limitele genurilor și ale speciilor literare se anulează, literatura fiind înscenată, în mod ludic, fără tragism și fără inocență. Fragmentele, sintagmele, laitmotivele, atitudinile din texte venerate sunt, reasamblate și puse într-o noua lume"77. Alături de
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
fragmentele culturale cu sens, potrivit sensibilității sale. El respinge mimesis-ul, preferând jocul cu limbajul și colajul de sintagme, de teme sau de motive din epocile literare apuse. Citatul ironic, jocul cu modelele prestigioase, parodierea modelelor, dialogul intertextual, parafraza, indică presiunea livrescului asupra existenței. Granițele culturale, limitele genurilor și ale speciilor literare se anulează, literatura fiind înscenată, în mod ludic, fără tragism și fără inocență. Fragmentele, sintagmele, laitmotivele, atitudinile din texte venerate sunt reasamblate și puse într-o nouă lume"18. Și
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
Iar intransigența polemică, radicalismul, definesc un tip de autoritate."29 Literatura evazionistă este indiferentă la problemele politice, tatonează căile estetismului, dintre reprezentanți, amintindu-i pe Ștefan Augustin Doinaș, Ștefan Bănulescu, pe oniriștii Leonid Dimov, Dumitru Țepeneag, pe intelectualiștii ironici și livrești, precum Mircea Horia Simionescu, sau pe textualiștii generației '8030. Ultimele trei tipuri de literaturi marchează ceea ce numim perioada neomodernistă și postmodernistă de început, adică Generațiile '60 '80. Implicarea intelectualității românești, în războiul contra revoluției culturale, are să reprezinte unul dintre momentele
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
la acest fapt al cenzurii, Alex Ștefănescu lansează următoarea idee: "Poeta a devenit, atunci, pe neașteptate, o Jeanne d' Arc a noastră. Până și azi, mai sunt unii, care vor să o ardă pe rug"83. Desigur, "manierismul liric, exercițiul livresc, detașarea vocii poetice, toate acestea, înlocuite de un timbru moral mai apăsat, de o "lectură" a universului, mai intransigenta și mai "implicată"84, sunt rezultatul unei trăiri aparte, răsfrântă asupra poeticii celor care au fost persecutați, din cauza ideologiei politice. Cenzura
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]