KorAP: Find »[drukola/base=necondiționat & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...74 75 76 ...284 >

7,093 matches

Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359

unor situații de viață Kant ar fi contrazis pur și simplu principiile pe care trebuiau să le ilustreze aceste relatări. Este însă clar că suntem aici în fața unei probleme. Pe de o parte, filosoful susține că îndatoririle morale sunt imperative necondiționate, că trebuie să ne facem datoria fără a ține seama de urmări. Pe de altă parte, formulări ca cele de mai sus pot să fie privite și altfel decât drept simple inconsecvențe. Putem vedea în ele expresia preocupării filosofului de

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
cred că foloasele pe care le-aș putea obține în acest fel vor fi mai mici decât dezavantajele legate de o posibilă pierdere a bunei reputații. Refuz să fac o promisiune mincinoasă din datorie dacă un asemenea refuz este unul necondiționat. Știu ce sunt dator să fac gândindu-mă la ceea ce implică transformarea în lege universală a maximei de a recurge la promisiuni mincinoase pentru a face față unor dificultăți. Iată formulările lui Kant. Calea cea mai scurtă și, cu toate

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
pe ea însăși de îndată ce ar fi transformată în lege universală.31 Cu alte cuvinte, sunt dator să nu fac niciodată promisiuni cu intenția de a nu le respecta. Acesta este un imperativ pe care trebuie să-l urmez în mod necondiționat. De unde știu însă ce sunt dator să fac? Cum îmi recunosc îndatoririle morale, ceea ce trebuie să fac în mod necondiționat? Îmi spune asta, întotdeauna, o voce lăuntrică? Fără îndoială că noi putem avea adesea această impresie. Nu este o voce

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
promisiuni cu intenția de a nu le respecta. Acesta este un imperativ pe care trebuie să-l urmez în mod necondiționat. De unde știu însă ce sunt dator să fac? Cum îmi recunosc îndatoririle morale, ceea ce trebuie să fac în mod necondiționat? Îmi spune asta, întotdeauna, o voce lăuntrică? Fără îndoială că noi putem avea adesea această impresie. Nu este o voce lăuntrică cea care ne spune să-l ajutăm pe cel ce suferă, să-l apărăm pe cel asuprit pe nedrept

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
ceea ce trebuie să facem independent dacă este sau nu convenabil din punctul de vedere al dorințelor și intereselor proprii, examinând consecințele transformării maximei acțiunii noastre într-o lege universală. Trebuie să ne facem datoria independent de urmări, adică în mod necondiționat. Trebuie să stabilim însă care este aceasta. Iar în multe cazuri nu o putem face altfel decât examinând consecințele universalizării unor maxime alternative. Pare plauzibil că filosoful nostru a atribuit capacitatea de a realiza o asemenea evaluare rațiunii morale comune

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
unor maxime alternative. Pare plauzibil că filosoful nostru a atribuit capacitatea de a realiza o asemenea evaluare rațiunii morale comune atunci când afirma că aceasta are permanent în fața ochilor principiul suprem al moralității. Așadar, a admite că îndatoririle morale sunt imperative necondiționate nu este ceva ireconciliabil cu recunoașterea și cu sublinierea faptului că rațiunea morală comună poate identifica aceste îndatoriri examinând consecințele acțiunilor conduse de anumite maxime. Că așa a gândit Kant pare să o indice și o precizare pe care o

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
Și aceasta deoarece îmi dau seama foarte bine că oamenii raționali nu se vor purta loiali cu mine decât dacă vor constata că eu sunt pe deplin loial față de ei. Datoria loialității în prietenie va putea apărea astfel drept una necondiționată chiar dacă purtarea mea nu va fi întotdeauna la înălțimea datoriei. Faptul că noi avem ideea perfecțiunii morale nu dovedește că ea este o idee absolut a priori, care își are originea în rațiunea pură, independent de orice experiență. 23. Religia

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
asupra caracterului filosofului, despre relațiile sale strânse cu clerici protestanți luminați, Kant atrage atenția, ca personalitate și ca autor, prin exercițiul statornic și elogiul livresc al puterii inflexibile a voinței, care se exprimă într-o severă autodisciplină și în dăruirea necondiționată datoriei. Este unul dintre temeiurile caracterizării lui de către un cercetător ca Friedrich Paulsen drept „filosof al protestantismului”. Kant a fost comparat îndeosebi cu Calvin din punctul de vedere al angajamentului său pentru îndeplinirea fără rezerve și cu deplină consecvență a

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
lui Kant drept rigoristă. Există un alt sens în care s-ar putea afirma în mod îndreptățit că ea conține o componentă rigoristă. Și anume, în sensul că dincolo de ceea ce ne dictează imperativul categoric, ar exista obligații sau îndatoriri morale necondiționate, care nu admit nici o excepție. Este un punct de vedere care poate fi caracterizat drept rigorist. Studiul de față va fi consacrat acestui sens al rigorismului moral la Kant. Cea de a doua parte a Metafizicii moravurilor (Mm), Pmtv, este

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
calificată drept reprobabilă. Mai mult, precizează Kant, chiar dacă cel care minte ar urmări un scop bun, salutar prin simpla ei formă, minciuna este o crimă care îl compromite deplin pe om în proprii săi ochi17. Veracitatea este o îndatorire morală necondiționată a omului, iar interdicția minciunii o interdicție absolută, care nu admite excepții. Acest punct de vedere va fi reafirmat la sfârșitul paragrafului, care este consacrat întrebărilor cazuistice. Nimic nu-l va putea scuti pe cel care minte - se spune aici

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
să mintă. Deși nu a intenționat să favorizexe o crimă, servitorul va fi răspunzător de urmările, în acest caz fatale, ale încălcării interdicției de a minți 18. Afirmația din § 9 al Pmtv că îndatoriri ca cea a veracității sunt îndatoriri necondiționate ale omului față de sine însuși, că interdicția minciunii este una absolută în sensul că trebuie să facem abstracție de țelurile care ar putea fi urmărite printr-o minciună și de urmările ei chiar și în circumstanțe excepționale, nu a reprezentat

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
la un text al francezului Benjamin Constant din publicația La France en l’an 1797, Sixième cahier, no. 1. Constant respingea aici interzicerea în genere a minciunii, observând că principiul potrivit căruia spunerea adevărului în orice împrejurare este o îndatorire necondiționată a omului ar face imposibilă viața socială în genere. Pentru a susține această apreciere, Constant imaginase situația în care un om nevinovat, urmărit de un ucigaș, s-ar ascunde în casa unui prieten. Ce va trebui să facă cel din

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
casa unui prieten. Ce va trebui să facă cel din urmă dacă ucigașul îi bate la ușă întrebându-l dacă cel pe care îl urmărește se ascunde în casă: să mintă sau să spună adevărul? Dacă minciuna este în mod necondiționat interzisă, așa cum susține Kant, iar cel întrebat nu va putea evita un răspuns prin da sau nu, el va fi dator să spună adevărul, cu alte cuvinte să-și lase prietenul pradă ucigașului. Constant nu se mărginește să arate în

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
cu atât mai puțin într-un caz ca acesta. Kant a contestat, așadar, dreptul de a minți și într-o situație ca cea imaginată de Constant. Formularea punctului său de vedere înlătură orice echivoc: „Este, prin urmare, o poruncă sfântă, necondiționată a rațiunii, nelimitată de nici o conveniență, de a fi sincer în toate afirmațiile”20. Sugestia lui Constant că în anumite situații minciuna ar putea să fie nu numai permisă, ci chiar și cerută, este respinsă de Kant pe temeiul distincției

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
caracterizată drept una rigoristă. Kant o formulează în modul cel mai net, scriind că datoria veracității „nu face nici o deosebire între persoanele față de care avem această datorie și cele față de care ne-am putea desface de ea, fiind o datorie necondiționată care este valabilă în orice împrejurări”21. Reacția rațiunii morale comune față de o asemenea concluzie este previzibilă. Suntem convinși că există situații în care încălcarea datoriei veracității, formulată în acești termeni, va putea fi justificată din punct de vedere moral

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
al unui stat terorist? Rațiunea morală comună nu poate, așadar, urma recomandarea lui Kant de a respinge în orice condiții minciuna. Ea va fi de partea lui Constant, și nu de cea a lui Kant. În literatura de exegeză, interdicția necondiționată a minciunii, formulată de Kant, a fost o temă destul de mult discutată. Cercetători ai operei lui Kant au formulat și au cântărit diferite temeiuri pentru și împotriva tezei sale, formulată în scrieri care au fost publicate în anul 1797. Voi

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
și legi morale particulare. Asemenea legi morale ca „Să nu minți!”, „Să nu ucizi!” sau „Să nu furi!”, observă Paton, au și determinări materiale, empirice deoarece ele interzic un anumit act concret. Criteriul suprem al moralității legiferează, dimpotrivă, în mod necondiționat. Datoriile sau interdicțiile morale care rezultă din aplicarea imperativului categoric, în cele mai diferite situații, sunt obligatorii fără excepție. Este ceea ce le deosebește de legi morale cum sunt cele menționate mai sus, care nu sunt interdicții necondiționate. Atât valabilitatea interdicției

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
dimpotrivă, în mod necondiționat. Datoriile sau interdicțiile morale care rezultă din aplicarea imperativului categoric, în cele mai diferite situații, sunt obligatorii fără excepție. Este ceea ce le deosebește de legi morale cum sunt cele menționate mai sus, care nu sunt interdicții necondiționate. Atât valabilitatea interdicției pe care o exprimă ele, cât și posibilele excepții de la această interdicție, sunt stabilite pe baza imperativului categoric 22. Prin urmare, teza lui Kant potrivit cărora veracitatea este o îndatorire care nu cunoaște excepții, teza că minciuna

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
minciunii. În acest caz, o excepție de la regula care interzice minciuna se impune cu necesitate 23. Kant însuși, afirmă Paton, cum fac de altfel și alți autori, nu a fost consecvent cu teza că datoria veracității este o datorie absolută, necondiționată. Atunci când încuviințează pedeapsa capitală pentru anumiți criminali, Kant concede că datoria de a apăra viața semenilor și interdicția de a ucide admite excepții. O altă excepție de la această îndatorire este aprobarea morală a războiului de autoapărare. Iar în Lecțiile despre

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
această îndatorire este aprobarea morală a războiului de autoapărare. Iar în Lecțiile despre etică, ținute între anii 1775-1780, care au fost publicate după moartea profesorului, pe baza notelor câtorva dintre studenții săi, el recunoștea că interdicția minciunii nu este una necondiționată. Kant admitea că există situații în care minciuna va putea fi calificată drept inocentă sau din necesitate 24. Asemenea aprecieri se armonizează cu poziția principială a lui Kant că abia aplicarea criteriului suprem al moralității într-o situație particulară sau

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
alta ne poate indica ceea ce trebuie să facem. Poziția diferită pe care o exprimă textele publicate în 1797 este apreciată de Paton drept o inconsecvență în sistemul filosofiei practice a lui Kant. O analiză cu totul diferită a semnificației interdicției necondiționate a minciunii, formulată în aceste texte, propune Heimo E.M. Hofmeister. Spre deosebire de Paton, Hofmeister consideră că autorul Pmtv ar fi acceptat în afara criteriului formal al moralității - imperativul categoric - și legi morale ca „Să nu minți!” drept adevăruri a priori și, prin

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
minciunii, formulată în aceste texte, propune Heimo E.M. Hofmeister. Spre deosebire de Paton, Hofmeister consideră că autorul Pmtv ar fi acceptat în afara criteriului formal al moralității - imperativul categoric - și legi morale ca „Să nu minți!” drept adevăruri a priori și, prin urmare, necondiționate. Doar aprecierea dacă o anumită acțiune particulară este în acord sau în contradicție cu o asemenea lege morală ar fi una a posteriori, empirică. Abia răspunsul la întrebarea dacă legea morală este aplicată în mod corect într-o anumită situație

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
lege morală valabilă fără excepții, Kant greșește numai în măsura în care el nu distinge clar legea ca atare de acea judecată care stabilește dacă ea se aplică sau nu într-o anumită situație particulară 25. Încercând să apere, în acest fel, interdicția necondiționată a minciunii de reproșul incoerenței cu poziția principială a lui Kant, Hofmeister va propune o interpretare cel puțin îndoielnică a textelor din 1797. Ceea ce cădea sub sancțiunea unei interdicții absolute în aceste texte ar fi „ceva contrar cu ceea ce este

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
sub sancțiunea unei interdicții absolute în aceste texte ar fi „ceva contrar cu ceea ce este socotit bun din punct de vedere moral de către cel ce minte”. Imediat mai departe, autorul precizează: „Dacă Kant afirmă, așadar, că minciuna este în mod necondiționat rea, el nu indică nimic altceva decât obligația absolută a legii morale și că nici o acțiune care este realizată împotriva celui mai bun discernământ al conștiinței nu poate fi morală”. Autorul adaugă faptul că dacă o asemenea înțelegere a minciunii

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
în toate împrejurările o obligație morală. În realitate, Kant ar fi substituit termenului de adevăr pe cel de veracitate, căruia i-a conferit o semnificație morală. Argumentarea lui Hofmeister pornește de la supoziția că atunci când Kant afirmă că îndatorirea veracității este necondiționată el nu are în vedere toate acele afirmații despre care individul care le face știe că nu sunt adevărate. Lipsa de veracitate și minciuna nu reprezintă, în esență, afirmarea unor fapte ce nu sunt adevărate, ci pretenția că afirmația este

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]