1,955 matches
-
unele verbe, dar este din ce în ce mai rar, iar câțiva vorbitori percep cele câteva verbe uzuale (cum ar fi "vore" sau "månne") ca și conjugări separate, majoritatea rămânând doar o mulțime de expresii idiomatice. În locul sistemului de cazuri gramaticale, suedeza folosește numeroase prepoziții, în mod similar celor întâlnite în limba engleză. Asemănător limbii germane moderne, prepozițiile foloseau odată la identificarea cazurilor în suedeză, dar acest gramatical a dispărut aproape în totalitate și mai poate fi întâlnit doar în unele expresii, cum ar fi
Limba suedeză () [Corola-website/Science/296642_a_297971]
-
uzuale (cum ar fi "vore" sau "månne") ca și conjugări separate, majoritatea rămânând doar o mulțime de expresii idiomatice. În locul sistemului de cazuri gramaticale, suedeza folosește numeroase prepoziții, în mod similar celor întâlnite în limba engleză. Asemănător limbii germane moderne, prepozițiile foloseau odată la identificarea cazurilor în suedeză, dar acest gramatical a dispărut aproape în totalitate și mai poate fi întâlnit doar în unele expresii, cum ar fi "till fots" și "till sjöss" („pe jos” și „la mare”, genitiv). Fiind o
Limba suedeză () [Corola-website/Science/296642_a_297971]
-
din limba latină, ele împărtășesc multe caracteristici gramaticale, dar din cauza dezvoltării diferite uzul formelor moștenite variază. Spaniola este o limbă relativ flexionară, având conjugarea foarte complicată, în schimb lipsește aproape în întregime flexiunea celorlalte părți de vorbire. Se folosesc multe prepoziții și se pune adjectivul după substantiv. Spre deosebire de română, în spaniolă atât articolele hotărâte cât și cele nehotărâte sunt proclitice. Tipologia sintaxei este de obicei SVO, dar schimbările sunt comune. Astfel ca majoritatea limbilor romanice, în spaniolă se poate pierde pronumele
Limba spaniolă () [Corola-website/Science/296859_a_298188]
-
le recomandă ca normă: mini lucredzu", tini lucredz", „eu lucrez, tu lucrezi”. În schimb în graiurile din sud se folosește uneori "io" la acuzativ: "fără di io" „fără mine”. Complementul direct exprimat prin pronume personal se folosește în general fără prepoziție: "nu ti voi tine" „nu te vreau pe tine”. Este mai frecventă decât în română anticiparea cu pronume personal formă neaccentuată a complementului direct exprimat prin substantiv, adică aceasta se face inclusiv atunci când este vorba de un nume de lucru
Limba aromână () [Corola-website/Science/296849_a_298178]
-
atunci când este vorba de un nume de lucru: "Ună intrată n casă, o bagă chiatra sun limbă" „Cum a intrat în casă, pune piatra sub limbă”. Complementul de loc exprimat prin nume de localitate se construiește cel mai adesea fără prepoziție ("Mi duc Bitule" „Mă duc la Bitolia”), și doar uneori cu prepoziție: "S-dusi n Sărună" „Se duse la Salonic”. "Tse / tsi" este în principal pronume interogativ-relativ. Ca atare se folosește mai mult decât "cari/care", atât în funcție de subiect ("ficiorlu
Limba aromână () [Corola-website/Science/296849_a_298178]
-
o bagă chiatra sun limbă" „Cum a intrat în casă, pune piatra sub limbă”. Complementul de loc exprimat prin nume de localitate se construiește cel mai adesea fără prepoziție ("Mi duc Bitule" „Mă duc la Bitolia”), și doar uneori cu prepoziție: "S-dusi n Sărună" „Se duse la Salonic”. "Tse / tsi" este în principal pronume interogativ-relativ. Ca atare se folosește mai mult decât "cari/care", atât în funcție de subiect ("ficiorlu tsi vini" „feciorul care vine”), cât și în alte funcții sintactice, dar
Limba aromână () [Corola-website/Science/296849_a_298178]
-
n Sărună" „Se duse la Salonic”. "Tse / tsi" este în principal pronume interogativ-relativ. Ca atare se folosește mai mult decât "cari/care", atât în funcție de subiect ("ficiorlu tsi vini" „feciorul care vine”), cât și în alte funcții sintactice, dar tot fără prepoziție: Fu dus tu odălu tse era shi feata" „Fu dus în odaia în care era și fata”. Acest cuvânt mai poate îndeplini în frază și funcția de legătură a adverbului relativ ("avea trei anj [...] tsi ira dus" „erau trei ani
Limba aromână () [Corola-website/Science/296849_a_298178]
-
exemplu flexionările specifice limbii japoneze. Astfel au început să fie folosite, pe lîngă "kanji", și două "silabare" („alfabete” în care unui caracter îi corespunde o silabă) rezultate din simplificarea unor ideograme chinezești. Acestea sînt: hiragana, folosit pentru scrierea terminațiilor gramaticale, prepozițiilor și conjuncțiilor, precum și altor cuvinte care altfel ar trebui scrise cu ideograme prea complicate, și katakana folosit în scrierea numelor străine (provenite din limbi care nu au "kanji"), cuvintelor de origine străină, sau stilistic pentru accentuarea unor cuvinte (similar cu
Limba japoneză () [Corola-website/Science/296903_a_298232]
-
gen, așa cum au și substantivele. [[Pronume]]le în araba literară au marca pentru persoană, număr și gen. Există două tipuri, și anume, pronumele independente și cele enclitice sau afixe. Pronumele enclitice sunt atașate la sfârșitul [[verb]]ului, [[substantiv]]ului sau prepozițiilor și exprimă complementele verbale și prepozitionale sau posesia, în cazul [[substantiv]]elor. Pronumele afix pentru persoana întâi singular are forme enclitice diferite pentru [[verb]]: (/-ni), iar pentru prepoziții și [[substantiv]]e(/-y/ după [[consoană|consoane]], /-ya/ după [[vocală|vocale]]). [[Substantiv
Limba arabă () [Corola-website/Science/296905_a_298234]
-
afixe. Pronumele enclitice sunt atașate la sfârșitul [[verb]]ului, [[substantiv]]ului sau prepozițiilor și exprimă complementele verbale și prepozitionale sau posesia, în cazul [[substantiv]]elor. Pronumele afix pentru persoana întâi singular are forme enclitice diferite pentru [[verb]]: (/-ni), iar pentru prepoziții și [[substantiv]]e(/-y/ după [[consoană|consoane]], /-ya/ după [[vocală|vocale]]). [[Substantiv|Substantivele]], [[Verb|verbele]], [[Pronume|pronumele]] și [[Adjectiv|adjectivele]] se acordă unele cu altele în toate privințele. Totuși, pluralul substantivelor neumane fac acordul cu femininul singular. Mai mult, un
Limba arabă () [Corola-website/Science/296905_a_298234]
-
Exemplu de cuvânt cu sufixe: "házaimban" „în casele mele”, format din rădăcina "ház" „casă”, vocala de legătură "-a-", sufixul "-i" (care indică pluralul în cazul obiectelor posedate), sufixul "-m" (care indică persoana I singular a posesorului) și sufixul "-ban" (corespunzător prepoziției românești „în”). După Keszler 2000 din punct de vedere morfologic, cuvintele se clasează în următoarele părți de vorbire: I. Părți de vorbire fundamentale: II. Cuvinte funcționale: III. Cuvinte propoziții: În maghiară, persoana se exprimă prin pronumele personale și prin sufixe
Limba maghiară () [Corola-website/Science/297059_a_298388]
-
formele nominale ale verbului în general (vezi mai sus Verbul). Postpozițiile sunt cuvinte funcționale care constituie unul din mijloacele de exprimare a părților de propoziție care în gramatica română se numesc complemente indirecte și complemente circumstanțiale. Ele corespund în general prepozițiilor și locuțiunilor prepoziționale din limba română (exemplu: "a fa alatt" „sub copac”). Adjectivele derivate din postpoziții sunt numai formal adjective, adică nu au sens lexical deplin, ci joacă rolul postpozițiilor din care provin, formând atribute din substantivul după care stau
Limba maghiară () [Corola-website/Science/297059_a_298388]
-
alatt" „sub copac”). Adjectivele derivate din postpoziții sunt numai formal adjective, adică nu au sens lexical deplin, ci joacă rolul postpozițiilor din care provin, formând atribute din substantivul după care stau (exemplu: "a fa alatti pad" „banca de sub copac”). Singura prepoziție din limba maghiară este "mint" „ca, în calitate de”, de exemlu în "Mint mérnök dolgozik." „Lucrează ca inginer.” Verbele maghiare sunt deseori prevăzute cu prefixe având o natură deosebită de cea pe care o au în română. Pe de o parte au
Limba maghiară () [Corola-website/Science/297059_a_298388]
-
un pronume personal. Singura excepție este cea a modului imperativ, la care pronumele se folosește numai pentru scoaterea în evidență a persoanei. Părțile de vorbire neflexibile din limba franceză sunt aceleași ca cele din română. Adverbul are funcție sintactică, iar prepoziția și conjuncția sunt cuvinte gramaticale. Interjecția nu are funcție gramaticală în propoziție, putând doar constitui singură o propoziție neanalizabilă. La fel pot fi folosite și unele cuvinte considerate în mod tradițional adverbe. Astfel de cuvinte mai pot avea și alte
Limba franceză () [Corola-website/Science/296698_a_298027]
-
adjectivele folosite cu aceeași formă și ca adverbe. În schimb sunt foarte frecvente adverbele, mai ales de mod, derivate din adjective. În franceză, toate atributele substantivale și pronominale, precum și toate complementele exprimate prin substantiv sau pronume accentuat sunt formate cu prepoziții, înlocuind complet declinarea. Conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale subordonatoare sunt asociate cu un anumit mod verbal la care se folosește predicatul propoziției subordonate circumstanțiale. Pentru limba franceză este caracteristic faptul că în grupul substantival poate fi folosit un singur determinant abstract
Limba franceză () [Corola-website/Science/296698_a_298027]
-
fie ca „an-” - forma „a-” e prezentă înaintea consoanelor, iar „an-” înaintea vocalelor. Din φονη (grc. „voce”), limba română păstrează „afon”, iar din αλφάβητος (grc. „alfabet”) vom avea „analfabet”. De regulă, particula semnifică absența. Sub această formă, „a” provine din prepoziția latină „ad” (lat. „la”, „spre”, „către”). În limba română, „a agrăi” are înțelesul de „a vorbi către”, a se adresa cuiva (arhaism). „A” inițial protetic (adăugat ca atare) e specific dialectului aromân al limbii române. De exemplu, românescului „laud” îi
A () [Corola-website/Science/296728_a_298057]
-
numită „declinare”, iar cea a verbelor, „conjugare”. Există cinci declinări ale substantivelor și patru conjugări ale verbelor. Cele șase cazuri ale substantivului sunt nominativ (folosit pentru subiecte), genitiv (arată posesia), dativ (complemente indirecte), acuzativ (complemente directe), ablativ (folosit cu câteva prepoziții) și vocativ (folosit pentru adresare). În plus, pentru unele substantive există cazul locativ folosit pentru a arăta un loc (înlocuit de obicei cu ablativul), dar acest împrumut de la indoeuropeni este de găsit doar pentru câteva nume de lacuri, orașe, localități
Limba latină () [Corola-website/Science/296747_a_298076]
-
posesive, dar nu și adjective posesive. Funcția acestora este îndeplinită de sufixele personale posesive adăugate la substantivul care denumește obiectul posedat. Exemple: Pronume posesive: În maghiară, categoria persoanei poate fi purtată și de unele așa-numite „postpoziții”, care au funcția prepozițiilor din alte limbi, dat fiind că acelor postpoziții li se pot adăuga tot sufixele personale posesive. Astfel, de exemplu, se spune "az iskola után" „după școală” și "utánam „după mine”, "utánad „după tine” etc.
Persoană (gramatică) () [Corola-website/Science/317546_a_318875]
-
abrevierile folosite sunt explicate în caseta la dreaptă): Unele inscripții arată însă șabloane deosebite: predicat-subiect-obiect, așa cum în irlandeză și galeză de azi. Datorită caracterului flexionar al limbii, celelalte combinații apar și ele, spre exemplu ordine „latină”, cu verbul la sfârșitul prepoziției, trăsătura împărtășită cu celtiberică. Sunt atestate și prepoziții cu verb la început, acestea însă au caracter imperativ, emfatic sau de contrast. Iată un exemplu a ordinii neobișnuite: O regulă sintactică a limbilor celte insulare, așa zisă restricția lui Vendryes, care
Limba galică () [Corola-website/Science/316656_a_317985]
-
Unele inscripții arată însă șabloane deosebite: predicat-subiect-obiect, așa cum în irlandeză și galeză de azi. Datorită caracterului flexionar al limbii, celelalte combinații apar și ele, spre exemplu ordine „latină”, cu verbul la sfârșitul prepoziției, trăsătura împărtășită cu celtiberică. Sunt atestate și prepoziții cu verb la început, acestea însă au caracter imperativ, emfatic sau de contrast. Iată un exemplu a ordinii neobișnuite: O regulă sintactică a limbilor celte insulare, așa zisă restricția lui Vendryes, care impune că pronumele enclitice folosite ca obiectul unui
Limba galică () [Corola-website/Science/316656_a_317985]
-
verbul a putut fi precedat cu o particulă figurantă care nu are sensul propriu, ci a fost folosită pentru a ușura formarea și enunțarea propoziției. Alte particularități o pun pe limba galeză în similitudine mare cu limba latină: Subordonarea în prepoziții este marcată cu ajutorul particulei clitice "jo", care este folosită în locul pronumelor relative ("ce", "cine", ș.a.m.d.) și conjuncției care introduce conjunctivul în limba română ("să"). "Jo" a fost atașat la primul verb de la propoziție subordonată. Pronumele de complement și
Limba galică () [Corola-website/Science/316656_a_317985]
-
adaoge", "repaos", "tentacole", "autovehicol", "genoflexiuni" etc. În particular vorbitorii din Moldova, unde ca particularitate a graiului local articolul posesiv are numai forma "a", fac eroarea de a folosi formele "al", "ai", "ale" și acolo unde norma limbii literare cere folosirea prepoziției "a", din teama de a nu face un dezacord. Sînt corecte construcțiile "reprezentanți a" (nu "ai") "21 de state", "autor a" (nu "al") "două cărți", "exponentul a" (nu "al") "ceea ce se numește...", "caracterul a" (nu "al") "numeroase boli".
Hipercorectitudine () [Corola-website/Science/315199_a_316528]
-
Sentimentul românesc al ființei", capodopere de speculație etimologică și filosofie hermeneutică, ce au limitat valorile universale în interesul evident de a cerceta spiritualitatea românească per se. În aceste cărți, Noica ajunge la concluzia că limba română are un cuvânt, o prepoziție, ce mediază accesul ei unic la tărâmul existenței. Este prepoziția "întru", care exprimă procesualitatea ființei. Această prepoziție bogată în sensuri, de proveniență latină ("intro"), ține nu doar de o cuprindere spațială: ea indică o desfășurare, o mișcare atât către ceva
Filosofie românească () [Corola-website/Science/318807_a_320136]
-
hermeneutică, ce au limitat valorile universale în interesul evident de a cerceta spiritualitatea românească per se. În aceste cărți, Noica ajunge la concluzia că limba română are un cuvânt, o prepoziție, ce mediază accesul ei unic la tărâmul existenței. Este prepoziția "întru", care exprimă procesualitatea ființei. Această prepoziție bogată în sensuri, de proveniență latină ("intro"), ține nu doar de o cuprindere spațială: ea indică o desfășurare, o mișcare atât către ceva, cât și în interiorul acelui ceva, adică o mișcare de participare
Filosofie românească () [Corola-website/Science/318807_a_320136]
-
interesul evident de a cerceta spiritualitatea românească per se. În aceste cărți, Noica ajunge la concluzia că limba română are un cuvânt, o prepoziție, ce mediază accesul ei unic la tărâmul existenței. Este prepoziția "întru", care exprimă procesualitatea ființei. Această prepoziție bogată în sensuri, de proveniență latină ("intro"), ține nu doar de o cuprindere spațială: ea indică o desfășurare, o mișcare atât către ceva, cât și în interiorul acelui ceva, adică o mișcare de participare. Metodologic, Noica poate fi considerat, în mod
Filosofie românească () [Corola-website/Science/318807_a_320136]