1,982 matches
-
citind în picioare, aplecată peste masă, într-o revistă rusească, un lung poem clasic al lui Lomonosov. Dintre cei trei oaspeți ai noștri, ea părea cea mai marcată de educația sovietică. Odată a întrebat-o cu o vie îngrijorare pe tanti Șura dacă e adevărat că soțul ei, unchiul Costea, a fost „pomeșcic” (moșier). Nu, n-a fost „pomeșcic”, a avut doar ceva avere, nu prea multă... Tanti Aniuta n-a părut satisfăcută de răspuns și a rămas cumva neîncrezătoare. Se
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
marcată de educația sovietică. Odată a întrebat-o cu o vie îngrijorare pe tanti Șura dacă e adevărat că soțul ei, unchiul Costea, a fost „pomeșcic” (moșier). Nu, n-a fost „pomeșcic”, a avut doar ceva avere, nu prea multă... Tanti Aniuta n-a părut satisfăcută de răspuns și a rămas cumva neîncrezătoare. Se afla doar într-o țară care până nu de mult fusese burgheză. Un cumnat „pomeșcic” i-ar mai fi trebuit... A murit la 70 și ceva de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
să fie octogenari. Mama lor, bunica mea maternă, moartă în 1913, la 40 de ani, le-a dat aproape tuturor dublul vârstei la care ea a murit, o bogată moștenire de ani și decenii. Unchiul Iașa, soțul ucrainean al lui tanti Manea, era un om bun ca pâinea caldă, vesel, vorbăreț. Îi plăcea să se laude cu puțina românească pe care o mai știa din timpul războiului (satul lor fusese, din fericire, ocupat de armata română și nu de cea germană
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
armata română și nu de cea germană). A murit la începutul anilor ’70. Era bolnav de inimă. Într-o după-amiază s-a culcat ca de obicei să se odihnească puțin, pe un divan, s-a plâns că-i este frig, tanti Manea l-a acoperit cu un palton... și s-a stins. Atunci, în vara-toamna lui 1956, ne-am fotografiat cu toții, am făcut un tablou de familie. Îl am și acum. „Tabloul” pe care prefer să-l contemplu, care mi-a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
de parcă ne-am fi jucat de-a plimbarea (poate tocmai acest amănunt mi-a conservat anume acest „tablou”), o procesiune de liliputani, în care ritmul deloc convenabil unui tânăr de 19 ani - cât aveam eu în 1956 - îl impunea, desigur, tanti Aniuta, cea mică și grăsuță ca un butoiaș. În anii ’60 și ’70 părinții au fost de mai multe ori la ei în vizită. De atunci însă eu nu i-am mai văzut (am fost și sunt un om aproape
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
și grăsuță ca un butoiaș. În anii ’60 și ’70 părinții au fost de mai multe ori la ei în vizită. De atunci însă eu nu i-am mai văzut (am fost și sunt un om aproape fără rude). * La tanti Șura. Și tata se află acolo. Mutarea noastră, de la Cluj la București, e în plină desfășurare. Vagonul închiriat special, pentru a ne transporta mobila, a ajuns, în sfârșit, se află undeva, tras pe o linie la gara Filaret. Acum e
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
la gara Filaret. Acum e nevoie de un camion... După masa de prânz tata s-a întins pe un divan improvizat dintr-o ladă imensă, din alte timpuri, așezată sub ferestrele înalte (camera în care au locuit, pe strada Berzei, tanti Șura și unchiul Costea am descris-o în După-amiaza de sâmbătă); se odihnește puțin, dar nu doarme; somnul nu se lipește de el, are prea multe griji; din locul unde mă aflu îi văd perfect fața: ochii, largi deschiși, fixează
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
să bem ceva, Nichita, căruia îi aparțineau și inițiativa și expresia, ținând să-mi spună, aproape în șoaptă, din decență probabil: „Dumneata ești cel mai ciudat și mai delicat dintre noi...” * Una din cele mai bune prietene ale mamei era „tanti Tony” (despre care nu am scris nimic în După-amiaza de sâmbătă, omisiune din neglijență, omisiune voită? Rămăsesem puțin supărat pe ea pentru că nu venise, de la Brașov, unde locuiește, cred, de peste două decenii, la înmormântarea mamei). Pe când mai funcționa ca diriginte
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
firește - a mobilei respective) au făcut din ea o persoană destul de bizară. Atunci, pe la sfârșitul anilor ’40, când a intrat pentru totdeauna în familia noastră, mai mult decât ca o prietenă, ca o rudă de fapt (de aici și apelativul „tanti Tony”, creația copiilor, a mea și a lui Jeni), tocmai divorțase de soț, adept al lui Bachus pare-se. Într-o zi, s-a întâlnit cu el pe stradă. Despre această întâlnire mi-a povestit, cu indignare, cu o precoce
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Jeni), tocmai divorțase de soț, adept al lui Bachus pare-se. Într-o zi, s-a întâlnit cu el pe stradă. Despre această întâlnire mi-a povestit, cu indignare, cu o precoce solidaritate feminină, Jeni, care o însoțea atunci pe tanti Tony: foștii soți nu s-au oprit, nu și-au adresat nici un cuvânt, el nu s-a putut abține însă de a zâmbi malițios-ironic: „ai găsit ce-ai căutat”, „ție o să-ți pară rău”, „acum ești singură și așa o să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
nu trăită? Ce nevoie am eu de strâmbătura aceea arogantă și grobiană? Și totuși, zâmbetul josnic, răzbunător al fostului soț al lui tanti Tony se ține, de peste 40 de ani, cu încăpățânare, scai de turma amintirilor mele... Nu cred că tanti Tony a regretat despărțirea, dar singură, într-adevăr a rămas - pentru toată viața. Deși atunci când divorțase era încă tânără, de treizeci și ceva de ani, drăguță, fină. Într-o seară (locuia, temporar, la noi), la culcare - se afla deja în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
temporar, la noi), la culcare - se afla deja în pat - mi-a spus cu acea cochetărie amuzat-amenințătoare de care femeile fac, uneori, uz în relațiile cu copiii: „nu vrei să dormi cu mine?” Am înțeles „aluzia” și m-am rușinat. Tanti Tony nu numai că nu a mai vrut să se mărite, dar nici n-a mai vrut să audă de bărbați. A trăit, după căsnicia ratată, într-o castitate desăvârșită, ca o călugăriță. Economicos, sobru, igienic, mâncând puțin și dietetic
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
i (și) „mâță”, expresii rămase celebre, de care eu și soră-mea ne amuzam copios. Avea o prietenă, al cărei nume - neobișnuit - revenea mereu pe buzele ei: Vioara. Ținea, ca și mine, cu „U” Cluj. Mama i se confesa, căci tanti Tony, serioasă și discretă, era întotdeauna de partea ei. După mutarea noastră la București, în 1956, legăturile cu tanti Tony nu s-au întrerupt. Scrisori, convorbiri telefonice, vizite - ale părinților mai ales, trecând prin Cluj în drum spre Sângeorz, dar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
cărei nume - neobișnuit - revenea mereu pe buzele ei: Vioara. Ținea, ca și mine, cu „U” Cluj. Mama i se confesa, căci tanti Tony, serioasă și discretă, era întotdeauna de partea ei. După mutarea noastră la București, în 1956, legăturile cu tanti Tony nu s-au întrerupt. Scrisori, convorbiri telefonice, vizite - ale părinților mai ales, trecând prin Cluj în drum spre Sângeorz, dar și ale lui tanti Tony, venind - deși mult mai rar - în capitală. Rețin două din vizitele ei la noi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
discretă, era întotdeauna de partea ei. După mutarea noastră la București, în 1956, legăturile cu tanti Tony nu s-au întrerupt. Scrisori, convorbiri telefonice, vizite - ale părinților mai ales, trecând prin Cluj în drum spre Sângeorz, dar și ale lui tanti Tony, venind - deși mult mai rar - în capitală. Rețin două din vizitele ei la noi: cea din 1964 și cea din 1970. În 1970 îmi apăruse prima carte, Interpretări critice, și tanti Tony sosise parcă anume la timp ca să-l
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
în drum spre Sângeorz, dar și ale lui tanti Tony, venind - deși mult mai rar - în capitală. Rețin două din vizitele ei la noi: cea din 1964 și cea din 1970. În 1970 îmi apăruse prima carte, Interpretări critice, și tanti Tony sosise parcă anume la timp ca să-l însoțească pe tata la Fondul literar, de unde urma să-mi ridice drepturile de autor (pe atunci îl însărcinam pe el, tot era casier la un oficiu PTTR, să-mi rezolve problemele financiare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Tony sosise parcă anume la timp ca să-l însoțească pe tata la Fondul literar, de unde urma să-mi ridice drepturile de autor (pe atunci îl însărcinam pe el, tot era casier la un oficiu PTTR, să-mi rezolve problemele financiare). Tanti Tony și-a luat misiunea foarte în serios, constituindu-se într-un fel de „om de corp” al tatei, purtător al unei serviete ce conținea nu mai puțin de 11 000 lei (sumă ce mi se părea foarte mare și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
a lăsat pe tata în fața casei, în deplină siguranță - și după ce s-a convins că noi suntem gata să-l preluăm -, fără să mai intre, a făcut cale întoarsă, s-a dus să-și cumpere doctoria. În toamna lui 1964, tanti Tony ni s-a raliat de la bun început, mie și Doinei, necăsătoriți încă și întâmpinând o anumită opoziție din partea unor rude influente care aveau anumite planuri în legătură cu mine și care erau convinse că, însurându-mă după capul meu, fac „o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
aveau anumite planuri în legătură cu mine și care erau convinse că, însurându-mă după capul meu, fac „o prostie”. Vizita ei la București, în 1964, s-a concentrat, cu timpul, într-o singură seară, seara în care am fost toți trei, tanti Tony, Doina și cu mine, la cinema, la „Patria”, ca să vedem Umbrelele din Cherbourg. Un film cântat, straniu, elegant și melancolic, de dragoste desigur, un film cu care s-au asociat strâns, ca într-o îmbrățișare colectivă, disperată, dragostea mea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
viitorul nostru (cu o frumoasă disperare cântau și actorii din acel film), atmosfera cunoscutei săli „albastre”, cu fotolii plușate, pe jumătate goale la acea reprezentație și tocmai de aceea mai familiară, mai intimă, pregătită parcă anume pentru noi, prezența lui tanti Tony, protectoarea iubirii noastre. Toate alcătuind împreună un bloc de impresii, ce continuă încă să „iradieze”, indestructibil. De câte ori îmi amintesc de Umbrelele din Cherbourg îmi amintesc de toată acea seară de octombrie neasemuită, fericită și totuși adumbrită de surde amenințări
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
ce n-au apucat să-mi fie socri), pentru M. ele reprezentau adevărul gol, tot ce mai rămăsese din părinții lui. Contrastul era cutremurător, insuportabil pentru cel care avea un termen de comparație (acest „termen de comparație” fiind însăși viața!). Tanti Nuța și tanti Didina, femei voinice, aprige, poruncitoare, venite din Lipia la înmormântare, insistaseră să se deschidă, cu acest prilej, groapa nepoatei lor Emilia (mama Doinei și al lui Marius), înhumată neprohodită. Se deschisese apoi și groapa soțului Ștefan, și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
apucat să-mi fie socri), pentru M. ele reprezentau adevărul gol, tot ce mai rămăsese din părinții lui. Contrastul era cutremurător, insuportabil pentru cel care avea un termen de comparație (acest „termen de comparație” fiind însăși viața!). Tanti Nuța și tanti Didina, femei voinice, aprige, poruncitoare, venite din Lipia la înmormântare, insistaseră să se deschidă, cu acest prilej, groapa nepoatei lor Emilia (mama Doinei și al lui Marius), înhumată neprohodită. Se deschisese apoi și groapa soțului Ștefan, și osemintele amândurora, la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
măcar o codiță de șoricel. * În 21 decembrie, dimineața, Doina s-a dus la un bătrân de la care urma să primească partea ei din puținii bani obținuți cu greu de la stat ca despăgubire pentru casa demolată a unei rude comune, „tanti Malvina”. Așa îi spunea soția mea când i se întâmpla s-o evoce, cu simpatie și gratitudine, căci în toamna lui 1956, până să se aranjeze la internat, la „Zoia”, unde începuse clasa VI-a, stătuse în gazdă la ea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
apucat și eu și la care m-am gândit apoi, după ce a fost desființat, cu nostalgie - poate tocmai pentru că a fost desființat, aparținând astfel Bucureștiului de odinioară. (Peste aproape trei ani strada Foișor avea să intre și în viața mea.) Tanti Malvina a decedat în 1959 (deci chiar în anul în care am început să bat strada Foișor, trecând de atâtea ori pe lângă casa ei, care o fi fost). În testamentul pe care l-a lăsat figura și tatăl Doinei și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
arhetipul propriei mele căsnicii. * Luni, 17 septembrie 1990. Ziua de naștere a mamei. Dacă ar fi trăit, azi ar fi trebuit să împlinească 91 de ani. Ar fi fost posibil să ajungă la o asemenea vârstă? Sora ei mai mică, tanti Șura, va împlini, în noiembrie, 89 de ani. Ieri, duminică, am fost la cimitir, la Glina, cu Jeni. Ca de obicei. În tramvaiul aproape gol, care mă duce până la Cățelu (de unde iau mașina 166), noi, cei câțiva care mergem la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]