2,808 matches
-
suferință și spaimă, ar trebui ca procesul în sine să se desfășoare în condiții terapeutice special destinate, când întreaga experiență poate fi partajată și, mai ales, ghidată de un specialist. Expunerea se poate face autoasistat, deci fără apelul la un terapeut, când victima recurge la o relatare detaliată în scris (și repetată) a întregii povești. Desigur, o asemenea formulă nu este printre cele mai eficiente, dar oricum, este mai bună decât alternativa când se adoptă politica struțului și individul încearcă să
VIOLENTA, TRAUMA, REZILIENTA by ANA MUNTEANU, ANCA MUNTEANU () [Corola-publishinghouse/Science/804_a_1761]
-
relatarea despre șocurile acumulate pe câmpul de luptă se realiza în fața ecranului, pe care se perindau imagini șocante dintr-un Vietnam virtual, însângerat de război. Centrându-ne pe strategia de expunere, în sine, precizăm că se începe cu secvența când terapeutul prezintă în extenso pacientului itinerariul propriului proces. Cu ajutorul scalei SUDs, care poate depista, ori de câte ori este nevoie, nivelul de anxietate pe care îl trăiește bolnavul, se realizează o listă a activităților și conjuncturilor care induc frică după evenimentul traumatic, în ordine
VIOLENTA, TRAUMA, REZILIENTA by ANA MUNTEANU, ANCA MUNTEANU () [Corola-publishinghouse/Science/804_a_1761]
-
în acest demers. Concret, acesta nu mai este investit cu statutul de lider absolut, ci este un partener, un însoțitor al bolnavului pe traseul abrupt și contorsionat al tratamentului (așa cum o sugerează de altfel, însăși etimologia grecească a cuvântului de terapeut). De asemenea, se mizează și pe imensul potențial de vindecare al oricărei persoane, motiv pentru care acesta devine coautor al întregului proces. Certitudinea care se distilează la acest capitol, dat fiind mirabila unicitate de structură a oricărei ființe umane, este
VIOLENTA, TRAUMA, REZILIENTA by ANA MUNTEANU, ANCA MUNTEANU () [Corola-publishinghouse/Science/804_a_1761]
-
obiectivele psihoterapeutice esențiale menționăm: explorarea și prelucrarea trăirilor afective ale muribundului față de boală, retușarea imaginii de sine, dobândirea unui sentiment de control, măcar minimal al situației, scăderea tendinței de însingurare. Condiția peremptorie pentru a atinge toate aceste deziderate este ca terapeutul să se comporte ca un veritabil container (containment), care preia și depozitează spre păstrare toate trăirile poluante ale pacientului său, pentru ca, printr-o deschidere sinceră, afabilă și empatică să poată exercita o influență binefăcătoare asupra acestuia (Vekolka, 2004). Cât privește
VIOLENTA, TRAUMA, REZILIENTA by ANA MUNTEANU, ANCA MUNTEANU () [Corola-publishinghouse/Science/804_a_1761]
-
muribund, înconjurați de liniștea de dincolo de cuvinte, vor ști că acest moment nu este nici înspăimântător, nici dureros” Urmărind moartea cuminte a unei ființe umane, o vom putea asemăna cu urma de pe cer lăsată de o stea căzătoare” A fi terapeutul unui pacient muribund ne face să fim conștienți de unicitatea fiecărui individ, în imensa mare a omenirii”. Excursul pe care l-am realizat în problematica bolii, ne-a dezvăluit semnificația ei plurală. Instalarea unei maladii, cu predilecție a celor grave
VIOLENTA, TRAUMA, REZILIENTA by ANA MUNTEANU, ANCA MUNTEANU () [Corola-publishinghouse/Science/804_a_1761]
-
participarea copilului și a celor care-l îngrijesc. Indiferent de forma de intervenție, copilului trebuie să i se asigure înainte de toate o nișă, un spațiu vital în care să se simtă în siguranță sau cel puțin să fie în siguranță. Terapeutul va stabili o comunicare emoțională cu copilul victimă bazată pe discreție, respect al tăcerii copilului până ce acesta va fi în măsură să accepte o relație (o acompaniere) verbalizată (Muntean, 2010). Procesarea informației strivitoare pentru copil nu se poate face de către
VIOLENTA, TRAUMA, REZILIENTA by ANA MUNTEANU, ANCA MUNTEANU () [Corola-publishinghouse/Science/804_a_1761]
-
rezistență naturală de apărare a sistemului față de intervenția specialistului. Ideea de „transfer” cristalizată în psihanaliză se referă, în mare măsură, la un asemenea fenomen. Psihanaliștii au sesizat de mult că există un transfer de sentimente și atitudini de la pacient la terapeut; un transfer pozitiv - speranța în soluționarea problemei sale -, dar și un transfer negativ - teama, incertitudinea în legătură cu efectul intervenției. Rezultatul transferului negativ poate fi întreruperea comunicației și a cooperării cu terapeutul, sabotarea activității acestuia, mergându-se până la încercarea de discreditare a
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
există un transfer de sentimente și atitudini de la pacient la terapeut; un transfer pozitiv - speranța în soluționarea problemei sale -, dar și un transfer negativ - teama, incertitudinea în legătură cu efectul intervenției. Rezultatul transferului negativ poate fi întreruperea comunicației și a cooperării cu terapeutul, sabotarea activității acestuia, mergându-se până la încercarea de discreditare a lui. Sindromul incertitudinii. Spre deosebire de sistemele biologice, sistemele își pot alege singure structurile, modurile de organizare, căutând, în funcție de condiții, structura cea mai potrivită. Odată cu apariția deciziei ca element central al mecanismului
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
de terapie nondirectivă, introdus de Carl Rogers (1951), sugerează tocmai acest specific al relației pacient-consultant. Consultantul nu îi indică pacientului cum să-și rezolve problemele de viață, cum să-și organizeze viața. Acest lucru pacientul trebuie să-l decidă singur. Terapeutul ajută pacientul să depășească blocajele interne care „îi întunecă” judecata; să fie realist, rațional. În această viziune, normalitatea este echivalentă cu raționalitatea. Din psihoterapie, această paradigmă a normalității patologiei a fost transferatăîn socioterapie (Jaques, 1961; Pages, 1961). Dincolo de diferențele dintre
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
în numeroase patologii era expunerea subiectului la situații anxiogene. Au fost astfel testate multiple variante ale acestor proceduri de expunere. Procedurile de expunere: - Expunere în imaginație precedând expunerea in vivo la unii pacienți foarte anxioși; - modelare a participării prin care terapeutul prezintă, ca pe un model, un comportament non anxios într-o situație anxiogenă și invită pacientul să-l imite; - expunere gradată în imaginație sau in vivo, pe parcursul căreia subiectul se expune unui stimul anxiogen până la un nivel oarecare de toleranță
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
a dispărut sau, cel puțin, că a diminuat puternic; invers, dacă un pacient se expune pentru o perioadă prea scurtă, el riscă să-și agraveze teama (efect de sensibilizare); - o ședință de expunere este mai eficientă dacă este pregătită de către terapeut, care observă anticipările adesea negative ale subiectului, explică derularea obișnuită a unei expuneri, previne subiectul că acesta trebuie să fie atent să suprime toate evitările subtile care pot apare, uneori, fără știrea sa. Două noi tehnici de expunere In ultimii
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
domeniul publicității... în prezent observăm că ea este aplicată de către echipe specializate în situații care țin de domeniul psihopatologiei. Pentru Cottraux, avantajul acestei metode constă în faptul că ea ar permite, în cazurile mai puțin complexe, să fie aplicată de către terapeuți ușor de format și de supervizat pentru această activitate specifică. Condiționare operantă sau de tip II (Skinner) Poziția behavioristă radicală a lui Watson n-a fost urmată cu exactitate de nici unul dintre continuatorii săi. Incercând să respecte criteriile unei analize
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
un număr suficient de experimente, reprezintă pentru Bandura numitorul comun care explică eficiența diferitelor tipuri de psihoterapii. Intr-o serie de experiențe, Bandura a demonstrat că, pentru a conduce subiectul spre o eficiență personală considerată a fi cea mai adecvată, terapeutul poate acționa prin intermediul unor proceduri diverse care pot fi clasificate în patru categorii: - corectarea distorsiunilor prin acțiune, - corectarea distorsiunilor prin observarea modelelor, - corectarea distorsiunilor prin restructurarea cognitivă, - corectarea distorsiunilor printr-o reducere a activării emoționale. Opera teoretică și experimentală a
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
care provin din această situație. Această primă analiză, odată realizată, urmează inițierea unei competiții critice între sistemele iraționale de credință și un demers alternativ prin intermediul unui dialog socratic, utilizând o serie de exemple luate din viața cotidiană, informații furnizate de către terapeut... Atunci când acest reperaj al credințelor iraționale și al consecințelor lor negative a fost realizat, și în situația în care pacientul aderă chiar la principiul modelului propus de Ellis, autorul începe tratamentul pe direcția unei restructurări cognitive de tip didactic și
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
tradiționali, Beck consideră că, dacă trecutul este important pentru a explica geneza structurilor cognitive actuale, problemele subiectului se manifestă „aici și în prezent”. Mai mult, el neagă importanța insight-ului ca factor terapeutic. Tratamentul este structurat, organizat spre obiective precise și terapeutul joacă un rol activ în aplicarea acestuia. Modelul lui Beck și teoriile comportamentale clasice Asemănător comportamentalismului, cognitivismul lui Beck acționează asupra comportamentelor manifeste. El încearcă, în plus, să acționeze direct asupra atitudinilor, așteptărilor și credințelor iraționale, considerând că aceste mecanisme
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
căror relații cu schema sunt departe de a putea fi demonstrate. Pornind de la această teorie, tehnicile cognitive s-au dezvoltat într-o manieră impresionantă, fără să putem afirma că au adus un „plus” semnificativ terapiilor comportamentale ale primului val. Unii terapeuți, nu dintre cei mai puțini, au fost obligați să constate că răspunsul terapeutic apare adesea mai degrabă ca urmare a aplicării tehnicilor ce aparțin primului val, înainte chiar ca tehnicile cognitive să fi fost utilizate și că acțiunea izolată a
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
tulburări legate de „evitări experiențiale”. Evitarea experiențială survine atunci când subiectul încearcă să evite contactul cu unele experiențe private nedorite și încearcă să modifice forma sau frecvența acestor evenimente și contextele care le-au generat în pofida unui cost funcțional negativ. Acceptarea Terapeutul care utilizează terapia de acceptare și implicare îi arată pacientului că, dacă este normal și adesea eficient să evităm unele situații aversive în lumea exterioară, acest lucru nu este posibil, în cele mai multe dintre cazuri, în lumea sa interioară. Obiectivul constă
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
este vorba despre elemente acumulate în timp. Această istorie acumulată a creat de-a lungul timpului programări ale vieții, reguli de funcționare care limitează repertoriile comportamentale la comportamente de evitare. Pentru a reuși să separe „eul” de aceste evenimente private, terapeutul trebuie să convingă subiectul să considere că aceste gânduri și sentimente negative nu sunt el însuși ci doar în el. Este vorba despre acceptarea acestor gânduri, amintiri și emoții nedorite în măsura în care aceasta permite subiectului să se intereseze și să se
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
cursul vieții, o direcție, în timp ce obiectivul selectează o destinație concretă. Aceste valori pot fi identificate în diferite domenii: cuplu, familie, relații sociale, muncă, educație, distracție, spiritualitate, sănătate... Angajarea Obiectivele și valorile sale Odată ce au fost identificate valorile generale proprii subiectului, terapeutul trebuie să caute, împreună cu acesta, obiectivele specifice pe care acesta dorește să le atingă. A reuni valorile și a se angaja în realizarea lor este lucrul care face ca acceptarea să se deosebească de o simplă imersiune emoțională. In acest
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
la nivelul conceperii ipotezelor. Este însă necesar ca raționamentul respectiv să facă obiectul unei experimentări, unei verificări care să stabilească dacă faptele și relațiile postulate în ipoteza intuitivă și interpretativă se regăsesc efectiv în materialul clinic de care dispunem. Numeroși terapeuți estimează faptul că, la fel ca și în cazul abordării medicale, datele obținute în cadrul convorbirilor terapeutice trebuie să fie completate sau validate cu ajutorul celor obținute ca urmare a utilizării instrumentelor standardizate de evaluare. Caracterul cantitativ și normativ al rezultatelor obținute
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
interacțiunile dintre subiect și mediul său social; - analiza mediului sociocultural și fizic în scopul examinării posibilităților și limitelor subiectului în funcție de normele, de condițiile în care evoluează acesta. Modelul princeps al lui Kanfer și Saslow demonstrează că, înaintea introducerii cognitivismului, primii terapeuți comportamentaliști luau deja în considerație factorii interni, developmentali și istorici ai subiectului. Influența acestuia asupra modelelor ulterioare este evidentă. Grila BASIC ID Modelul lui Lazarus, numit BASIC ID, își propune să evidențieze un profil de acțiune terapeutică care să permită
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
ale organismului între stimul și comportament manifest. Acesta este considerat doar în sensul restrâns de comportament motor. Partea diacronică include date anamnestice heterogene. Cercul vicios Cungi a propus o analiză funcțională simplificată a situației problemă, care poate fi utilizată de către terapeut sau de către subiect pe parcursul tratamentului. Grila sa de cercuri vicioase nu separă decât secvența: situația declanșatoare, cognițiile, emoția, comportamentul și consecințele. Figura 2. Grila cercului vicios 1. Situație declanșatoare 5. Consecințe 2. Cogniții Concrete, relaționale Ceea ce gândesc 4. Comportament 3
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
1981. Acestea se regăsesc, de altfel, în grade variabile și sub diverse denumiri, în celelalte modele. Totuși, unele concepte ale modelului inițial merită a fi precizate, revizuite și actualizate în lumina contribuțiilor contemporane. Evoluțiile modelului Pentru a începe analiza funcțională, terapeutul trebuie să-și pună trei întrebări simple: - Cum se întâmplă acest lucru? - In ce împrejurări se întâmplă acesta? - Care sunt consecințele? Aceste întrebări îl ajută să adune datele, să le regrupeze potrivit relațiilor existente între acestea și comportamentul sau comportamentele
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
o istorie de viață marcate de constrângeri morale anormal de severe. Variabilele contextuale indică o viață sexuală care, de la început, pune probleme, un comportament disfuncțional anxiogen și tensiuni la nivelul cuplului legate de „rigiditatea” afectivă a subiectului. Abordând tratamentul disfuncției, terapeutul trebuie, probabil, să se informeze asupra relațiilor din cadrul cuplului și asupra cognițiilor „rigide” ale subiectului. Fiecare acțiune desfășurată la acest nivel antrenează modificări în totalitatea sistemului. Dacă partenerul feminin aderă la o terapie de comunicare, impactul emoțional al disfuncției este
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
dezbaterea clasică asupra relațiilor dintre teorie și practică. Unii cercetători afirmă faptul că o conceptualizare teoretică riguroasă a cazului constituie o fază prealabilă indispensabilă tratamentului, alții susțin că aceasta este secundară, o socotesc a fi un accesoriu. Dincolo de aceste dezbateri, terapeutul formulează întotdeauna explicații asupra modului în care se manifestă problema și asupra cauzelor care o generează, înainte de a propune soluții. Explicațiile sale trebuie să se bazeze pe un raționament explicit și pe cunoștințe științifice precise. Acestea nu au decât statutul
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]