2,009 matches
-
câmp, să privesc ierburile, să înghit depărtările, să mușc din orizontul cu dunga lăptoasă a ceții ridicându-se, să mă cufund în pământul jilav, să las roua să mă ude ca o apă purificatoare. Am mers doar o stație cu troleibuzul, până la Universitate. Am coborât apoi la pas până la Cișmigiu. Gândul amuzat că pot scrie o carte chiar despre acest drum făcut de sute de mii de ori. În studenție și apoi, mulți ani, treceam cel puțin o dată pe zi pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
la adunarea aceea. O absență nu însemna mare lucru și nu aveau cum să hotărască fără mine, măcar din ciudă că nu venisem la ședință. Și am plecat. Credeam că este cel mai normal lucru. M-am suit în primul troleibuz și am coborât la „Favorit“. Abia se deschisese restaurantul și mă gândeam că-i firesc să văd cum este această nouă ctitorie a socialismului care biruise iarăși în multilaterala noastră dezvoltată. Am văzut. M-am îmbătat. Pe drumul de întoarcere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
sigur, acum, că într-adevăr așa a fost... Cum parcă nici nu mai sunt convins că acolo, la cinema „Central“, R. m-a făcut să renunț la primul an de facultate. Cum, mai în jos, în stația de pe vremuri a troleibuzelor din fața Primăriei, am urcat-o cu de-a sila pe Pu într-un troleu, speriat că aș putea rămâne pentru totdeauna cu ea. Cum, chiar pe aici, pe lângă „Colombo“, la intersecția cu Calea Victoriei, în fața Librăriei Academiei de odinioară, am ieșit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
statui, oprindu-mă, laș, la intersecția cu Calea Victoriei, unde era fosta Librărie a Academiei. Aveam să fiu aproape arestat douăzeci de ani mai târziu, într-o seară tot din postul Crăciunului și tot pe lângă statuile de la Universitate. Așteptam în stația troleibuzelor, era sâmbătă, pe înserat. Mă uitam fix la o doamnă care tot scotocea după ceva în poșeta deschisă, nu găsea și mai-mai să-i răstoarne conținutul în zăpada mocirloasă de pe trotuar. Citisem nu demult cum își începea Vinea Lunatecii și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Nicu și ce să le dea omu’? Portocale și pupici!“. Ceapa poloneză putea stârni unuia ca mine, pornit pe reverii, și iluzii mediteraneene. Nu îmi încăpuseră cepele în servietă, așa că două le vârâsem în buzunarele fulgarinului. Abia în stație, așteptând troleibuzul, am văzut că îmi lipsea o ceapă, cea din stângul. Mi-o furase probabil garderobiera sau, cine știe, îmi căzuse și o pierdusem pe drumul spre stație. Într-un acces de revoltă, m-am întors spre Mihai Viteazu, care, nepăsător
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
și ale zilei, cu viața de nenoroc pe care o duceam alături de toți ceilalți amărâți ai unei istorii și ai unui timp care nu mai aveau nici o noimă. Nici o coerență. Preferam să mă cufund în astfel de înserări mocirloase, așteptând troleibuze de care puțin îmi păsa dacă vin sau nu la timp, dacă mai circulă sau nu, dacă mai duc spre vreo stație anume, dacă mai sunt stații pe undeva sau dacă nesfârșitul bulevard al multilateralei nu cumva se ducea așa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
mai sunt stații pe undeva sau dacă nesfârșitul bulevard al multilateralei nu cumva se ducea așa, triumfal, cu noi cu tot, aiurea, în gol de hău. Așteptam doar prin stații, știind că până la urmă tot va veni o mașină, un troleibuz sau un tramvai să mă ducă acasă. Discutam, în așteptare, cu câte o statuie, un plop, o turlă de biserică sau cu orice altceva aflat în preajmă și care credeam că are răbdare să mă asculte. Așteptau doar și statuile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
uscat. N-a vrut să creadă că nu sunt dotat cu o astfel de miraculoasă sculă. Ne-a condus totuși până la ușă, ne-a și deschis-o, fără a ne mai pofti să revenim. Am mers târându-ne până la statui. Troleibuzele nu mai circulau de mult. Prinsese iar să fulguiască. Luminile orașului erau stinse. De undeva doar, din înălțimi, venea strecurată printre vălătucii fulgilor o lumină lăptoasă, ireală în așezarea ei peste umbrele negre ale statuilor, ale clădirilor din jur, peste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
au trecut. Într-o seară, spre sfârșit de martie, eram la aniversarea unei mătuși. Rămăseseră fără fursecuri și m-au trimis să cumpăr altele de la cofetăria „Scala“. Mi-era ciudă că plecam din toiul petrecerii, dar m-am supus. În troleibuzul care mergea spre centru am dat nas în nas cu Ester. Nu m-am mai întors cu fursecurile. Am mers în aceeași seară la ea. Și am rămas aproape trei ani. Nu cred că eram un altul, dar lumea falsă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
întorc la Ester și să mă supun. Povestea se sfârșise. Ticălosul însă nu se spânzurase în curtea bisericii. Nu-i stricase somnul Domnului. Și m-am întors să rătăcesc pe străduțele acelea. Ulițele troienite, casele negre, reci, copacii chirciți, sârmele troleibuzelor închiciurate, cu scame de nea, toate nu puteau să-mi spună ce trebuie să fac. Imaginându-mi în fel și chip întâlnirea cu Ester, încercam să mă birui, neputând crede totuși că am să mai ajung vreodată la ușa ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
a nu accepta invitația mea. Eram pregătit să-i suport chiar cele mai grele cuvinte, dar voiam să-i demonstrez că știu cum se despart doi oameni bine-crescuți, rafinați chiar. Cu astfel de gânduri am plecat spre casă. În stația troleibuzelor, chiar în fața restaurantului „Cișmigiu“, aceeași necunoscută forță care îți aduce uneori cele mai imperative gânduri și cele mai năvalnice dorințe, silindu-te să le urmezi fără nici o putință de refuz, mi-a insuflat convingerea că, înainte de a-i adresa invitația
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
talente. Fără alte ezitări, m-am hotărât să intru. Aveam bani, știam ce urmăream, puteam pregăti în aproape toate detaliile întâlnirea proiectată. Nu mai intrasem niciodată în acel local. Știam că era un restaurant select. Urmăream, uneori, din stație, așteptând troleibuzul, cele ce se petreceau dincolo de perdelele grele, de pluș, vișinii. De obicei erau trase. Uneori, totuși, mai rămânea câte o crăpătură între ele, nu mai mare de un lat de palmă, prin care zăream câteva mese, undeva în centrul sălii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
trebuie să fugi cât mai departe, să te ferești din calea Morții, să te ascunzi, să te ghemuiești, să te pitești în tine, uitând, uitând, uitând. Acum, când scriu, mă văd ieșind din restaurantul „Cișmigiu“, privind buimac lumea din stația troleibuzelor și, fără a mai gândi ceva, zorind spre „Gambrinus“. Trec pe lângă mine - cel încă rămas în ușă, ezitând să se ducă la masa sa, cu cei doi orbi lingându-și obrajii - și mă reped pe scărița de lângă tejgheaua cu halbe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
serios, nu le credeam, nu le vedeam ca făcând parte din același unic, inepuizabil text. Abia acum, în coborâre, știu că își aveau locul lor dinainte stabilit și întâlnirea mea cu Pu în trenul din Brăila, și despărțirea în stația troleibuzelor din fața Primăriei, și discuția despre ea acum, când nu mă mai interesau veștile despre ea. Știu acum că erau doar semne ale închiderii textului întru limpezirea sa. Și, poate, întru Luminarea mea în coborâre. Din astfel de întâmplări neprevăzute viețile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
ne-am fi văzut ieri. Biblioteca, totuși, ne unește, ne adună din cine știe ce vâscozități de timp. 21tc "21" Pe jos, pe Bulevardul aproape pustiu în această dimineață mohorâtă de început de iarnă. Cer greu, coborât, frunze zburătăcite, nori trecători, rare troleibuze. Nimic sărbătoresc, în afara celor câtorva drapele tricolore fluturând pe ici-colo. O sărbătoare, de altfel, mai mult mimată în acest an. Tensiunea surdă de după aceste alegeri ciudate sporește parcă. O tensiune a deznădejdii, mai mult. La radio se face reclamă sărbătorii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
celelalte. Știu că omul este o ființă de scris, și nu de trăit. Omul se trăiește în inșii anonimi, anodini, în gloata scurgându-se în neștire pe Bulevard, intrând în prăvălii, bând în crâșme, așteptând în stații venirea autobuzelor sau troleibuzelor. Omul este făcut să trăiască, nu să scrie. Arta nu are nimic de-a face cu omul acesta, cu frunza aceasta, una din noianul împrăștiat de furia vântului, dusă alandala, în plutire de viață. Arta îl preia doar și-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
între intenția de a intra și a mă așeza la masa mea, cu cei doi orbi, sau de a mă întoarce în freamătul Bulevardului, încercând să găsesc afurisitul acela de oficiu al I.T.B-ului cu obiectele pierdute prin autobuze, troleibuze sau tramvaie, să-mi recuperez servieta cu cheile, să mă întorc la garsoniera mea, să pot deschide ușa, să mă arunc în pat și să dorm, să dorm, să dorm tot somnul din mine. Șovăiala mea în ușa crâșmei, simt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
dar nu ne mai vorbim. Cu indiferență, doar ne privim, facem un gest grăbit de recunoaștere și ne vedem de-ale noastre. Am aflat, la scurt timp după terminarea facultății, că fusese încadrat la Servicii. Ne-am întâlnit într-un troleibuz. Efuziunii mele de a-l revedea i-a răspuns printr-un gest nervos, repezit, de potolire. Mi-a făcut semn să cobor la prima, la Universitate. Am mers în jos, până la Cișmigiu. „Vezi“, mi-a spus, „dacă ne mai întâlnim
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Fuseserăm destul de apropiați în anii studenției. Într-o vreme chiar frecventam aceleași cercuri, dacă se puteau numi astfel grupurile noastre de pe la cafenele, cenacluri sau de la unele petreceri cu colegii din oraș. După absolvire, într-adevăr, dispăruse. Până la acea întâlnire din troleibuz și mersul în jos, pe Bulevard, nu mai știusem nimic despre el. Nici nu m-a interesat. Știam că erau printre noi colegi recrutați de Servicii. Nu-mi păsa de ei. Mă simțeam liber, nu gândeam duplicitar ca să mă ascund
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Suedia și Tanzania. Ne-am despărțit fără a mai vorbi de atunci, chiar dacă ne mai întâlneam uneori, precum chiar în această dimineață. Rămân acum, când scriu, în intersecție, nehotărât dacă să intru în „Gambrinus“ sau să mă duc să iau troleibuzul din fața restaurantului „Cișmigiu“. Restaurantul încă mai funcționa. De la acea stupidă seară când am văzut-o pe Ester acolo, nu am mai intrat decât o singură dată în local. De câte ori treceam prin fața lui, zâmbeam zgribulit, încovrigat în mine, în chirceala unei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
anu’.“ La „anu’“ n-a mai fost nevoie. Ceaușescu căzuse deja, iar T. era de-acum stabilită în Italia. Am plecat totuși spre Patriarhie. Un popas de întărire cu una mică. „La Geana Sterpei“ era chiar în stația unde schimbam troleibuzul și luam tramvaiul spre Dealul Mitropoliei. Pregătiseră crâșma de sărbătoare și, mai cu una, mai cu alta, a trecut timpul fără să-mi dau seama. Se aciuase la masa noastră și Biscvit a lu’ Covrigel, nepotul lui Ciurcil, acordeonistul, care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Aveam impresia că, măcar pentru clipele acelea, eram liber, stăpân pe mine și pe asfaltul de sub pașii mei. 28tc "28" Și tot aici, la intersecția de peste drum de „Gambrinus“, într-o după-amiază grea de iarnă, cu zăpezi mocirloase, cu îmbulzeala troleibuzelor înșirate pe tot lungul Bulevardului, cu obișnuitul tembelism al mulțimii într-o astfel de zi, disperarea surdă că a venit, iată, grozăvia și i-a prins nepregătiți, de parcă atunci ningea pentru prima dată peste neam, a oprit în dreptul meu o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
crâșmă și mă ducea spre casă. Într-o astfel de noapte, ieșisem de la „Berlin“, amețit peste poate. Trăgea de mine să mă ducă în Cișmigiu, să mai stau pe o bancă, poate îmi mai revin, ca să mă poată urca în troleibuz. Nu o mai puteam duce la mine acasă, nu mă mai putea duce la ea. Unele schimbări în aventura vieților noastre nu ne mai permiteau să ducem până la capăt aceste operațiuni de recuperare. Aveam însă grijă unul de altul, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
unul de altul, cu un fel de solidaritate disperată, pe care probabil numai câinii vagabonzi o mai pot aprecia în ziua de astăzi. Șonticăiam, asigurând-o că nu se va întâmpla nici în noaptea aceea nimic. Să mă urce în troleibuz și gata. Nu era prima dată când porneam așa, aiurea, spre casă. Câteodată se întâmpla să ajung destul de repede. Atunci, în noaptea aceea de demult, intrând cu Conți în Cișmigiu, am avut dintr-odată sentimentul că viața mea se va
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
acasă. Posturile locale de radio și televiziune avertizau locuitorii despre apariția unui grup de hoți de buzunare, care activa pe teritoriul întregului oraș, dar mai ales în mijloacele publice de transport. Acești hoți, câte doi, se urcau în autobuz, sau troleibuz, ca oricare alt pasager și se așezau într-un loc de unde îi puteau observa bine pe ceilalți. Nu păreau prin nimic că ar fi fost hoți, nici prin îmbrăcămintea lor, nici prin comportament. Se cunoșteau, dar nu vorbeau unul cu
La lumina candelei by Lidia Vrabie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100967_a_102259]