KorAP: Find »[drukola/base=ungur & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...74 75 76 ...258 >

6,447 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

aria cumană și rusă, pătrunderea misionarilor dominicani până în regiunile Niprului și instalarea lor la Kiev, în 1229-1230, au purtat "avangărzile" misionare catolice până la marginea Europei, teritoriile dintre Volga și Ural, unde locuiau populații păgâne de seminții diverse, bulgari (Bulgaria Mare), unguri (Ungaria Mare). Zelul misionar al călugărilor dominicani nu a dat înapoi în fața dificultăților și primejdiilor oricât de mari. Cu asentimentul papalității, dominicanii din regatul Ungariei s-au străduit să-i convertească pe ungurii păgâni de la periferia Europei, în a doua

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
păgâne de seminții diverse, bulgari (Bulgaria Mare), unguri (Ungaria Mare). Zelul misionar al călugărilor dominicani nu a dat înapoi în fața dificultăților și primejdiilor oricât de mari. Cu asentimentul papalității, dominicanii din regatul Ungariei s-au străduit să-i convertească pe ungurii păgâni de la periferia Europei, în a doua misiune din 1234-1235dominicanul Iulian a reușit convertirea lor la creștinism, după ce a ajuns singur în regiunile lor de la răsărit de Volga. Pătrunderea (atacul) mongolilor dincoace de Urali, în 1236-1237, a impulsionat încă o dată

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
militare sau meșteșugărești, și alte grupuri etnice s-au stabilit aici. Pe lângă o colonizare spontană, a existat și una dirijată, din inițiativa vârfurilor societății locale. Odată cu elementele românești din Transilvania (Maramureș), în Moldova s-au stabilit, în grupuri mici, sași, unguri, secui, eventual. Cele mai vechi informații datează din 1234 și se referă la așezarea populației germane (Theutonici) și ungare (Ungari) în sud-vestul Moldovei și nord-estul Munteniei. Anterior, după 1211, au avut loc infiltrări ale cavalerilor teutoni dincolo de curbura Carpaților, dar

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de locuire și stăpânire-ei puteau bate monede, cu acordul regelui. Cavalerii se pun pe lucru, acționează eficient și, până în 1218, ei prefac prin luptă o simplă concesie regală într-o "frumoasă stăpânire" (Iorga) pe teritoriul Țării Bârsei. Astfel, secuii și ungurii din sate aleargă la dânșii, găsind ordinea lor mai sigură, ceea ce îngrijorează pe episcopul Transilvaniei, Wilhelm, care-și rezerva supușii, dijmele lor, judecata, mai ales în ceea ce privește crimele, și chiar un număr de feude de cavaleri. În noul act din 1222

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
fortificației (cloașterului) de la Câmpulung, rămași de-sine-stătători, începuseră opera de asimilare asupra oaspeților aduși de teutoni. De-aici intervenția (amestecul) papei cerând ajutorul regelui față de "acești oameni ce se zic vlahi" și, mai ales, față de acești "pseudoepiscopi" care îi convertiseră pe unguri și germani la confesiunea lor (cf. Scrisoarea papei din 1234). Or, tocmai "pseudoepiscopii" aceștia sunt de cea mai mare importanță (Iorga), ei nu sunt alții decât acei "chorepiscopi" de prin schiturile de lemn, menționați înainte de anul 1000. Pe acești stareți-episcopi

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
În schimbul recunoașterii de către cumani a dependenței față de coroana ungară, regii Andrei II și Bela IV le-au garantat printr-un act întărit de papă, "libertatea, imunitatea și stăpânirea pașnică a țării lor". Prin urmare, la începutul secolului al XIII-lea, ungurii ajung la Carpați și apoi, treptat, încep să-și extindă influența și dincoace de munți. Această expansiune ungurească nu are aspectul unei colonizări, nici măcar forma extinderii pământurilor marilor feudali. Pecenegii și cumanii aflați la sud și est de Carpați prădau

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
existente, "până la râul Olt". Regele Ungariei, Bela IV, le acorda un privilegiu (Diplomă) prin care ei beneficiau (primeau) în stăpânire mai multe ținuturi românești, dintre care cel mai însemnat era Banatul Severinului. După retragerea tătarilor, Banatul a fost reluat de unguri, în 1243, când este menționat ca ban, Ștefan Csak. Și Iorga arată că țara de dincolo de Olt (Oltenia) urma să se prefacă într-un teritoriu de cruciată, "într-o nouă Franță orientală", cum va fi peste puțin timp I. Rodos

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a regatului dominator de la miazănoapte. Pe de altă parte, nu există nici un dubiu că teritoriile românești se aflau sub stăpânirea lui Nogai, spre sfârșitul secolului al XIII-lea. Puterea lui Nogai se făcea simțită și în Transilvania: cumanii, așezați de unguri în valea Tisei, s-au revoltat în 1282, instigați de Nogai și, în cele din urmă, au trecut munții "la tătari". Urmăriți de cavaleria ungară și înfrânți, în replică, tătarii au năvălit în Ungaria, în 1285. În această conjunctură favorabilă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
loc și se supun regelui. În mijlocul acestor tulburări, în 1285, tătarii trec munții și pătrund în regat: Transilvania este pustiită, iar cumanii cooperează cu năvălitorii. Haosul din Ungaria culminează cu uciderea regelui Ladislau, în 1290, de cumani. Profitând de slăbiciunea ungurilor, Nogai, căpetenia mongolă de la gurile Dunării, se amestecă în conflictul dintre regele sârb Ștefan Uroș și țarul bulgar Șișman (cuman), în 1291, în favoarea bulgarilor. Și în felul acesta, practic, el pune stăpânire pe teritoriul românesc de la sud de Carpați, inclusiv

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Sciții (tătarii), care locuiau în munții de la nord (Carpați), neamul cel mai mare și mai puternic din toate" au năvălit sub conducerea unor șefi de triburi locale. Or, tocmai atunci (1323-1324) se declanșează un război al românilor sud-carpatici, cu ajutorul regelui ungur, suzeranul acestei regiuni, împotriva tătarilor, pe care i-a alungat. Lupta a fost condusă de Basarab, voievodul transalpin (român)-dintr-un document al regelui Carol Robert din 1324 aflăm că "atunci am venit în Ardeal, pentru apărarea țării împotriva tătarilor". Rezultă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
armată peste munți împotriva păgânilor, "cei mai de seamă dușmani ai noștri". Atunci (1324) s-a dat o nouă luptă cu tătarii, iar în urma victoriei creștinilor, regele dăruiește papei doi prinși. Reiese limpede că Basarab, domnul transalpin, ajutat de regele ungur, suzeranul său, angajase o nouă luptă cu păgânii tătari, cf. Panaitescu. Folosindu-se de aceste mișcări, Băsarabă a luat, dincolo de moștenirea sa proprie, pământuri regești de dincoace de munte, a urmat un război despre care nu știm nimic și apoi

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
acceptat) statutul de vasală a regatului ungar ca pe o alianță cu o țară creștină, în vederea ajutorului în lupta împotriva păgânilor (tătarilor). Până la 1330, Basarab a plătit regulat tributul anual, ca vasal al regelui. Domnii munteni erau vasali ai regilor unguri nu pentru feude, ca Severin sau altele, ci pentru toată țara ce o conduceau, în urma ajutorului însemnat, real, dat de regele Ungariei pentru eliberarea țării de tătari. (Atunci când Basarab, vasal al regelui, a ocupat Banatul de Severin, aparținând Ungariei, suzeranitatea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Războiul lor se naște prin încălcarea, cu sau fără voie, a unui punct din contractul feudal, existent pretutindeni în societatea medievală, chiar fără a fi scris. Apoi, odată înlăturată situația dată de încălcare, conflictul ia sfârșit. Dar în acțiunea regilor unguri nu poate fi vorba de o supremație națională și mai ales culturală, ci regalitatea angevină reprezintă una din formele de expansiune ale civilizației franceze. Domnii români n-au cerut de la nimeni recunoașterea unui titlu superior aceluia în care ei aveau

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
chiar la "sciții" (tătarii), iar învățatul teolog Nichifor Gregoras va vorbi de acei "tătari creștini", confundați cu alanii, puțin numeroși și neînsemnați. De fapt, situația lui Basarab, după 1324, pe plan extern, era complicată, fiind în relații tensionate atât cu ungurii cât și cu sârbii. El era aliat cu bulgarii încă din 1323, îl ajutase pe țarul Mihail cu oștile sale, iar fiica sa era căsătorită cu noul țar, Ioan Alexandru. În iunie 1330, izbucnește războiul între sârbi și bulgari, despre

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Iorga scrie că "prima intervenție militară fățișă" a noului stat, Țara Românească, este împotriva sârbilor, porniți spre cucerirea Balcanilor. La Velbujd, în Macedonia, sârbii ies victorioși, iar țarul Mihail este ucis. Un cronicar din Raguza consemnează: "de teama românilor și ungurilor, sârbii n-au preluat Bulgaria, iar la Târnovo se urcă pe tron Ivan Alexandru, ginerele lui Basarab, care a unificat țara și a ocupat Vidinul. Într-o "Istorie despre domnia Serbiei", se vorbește despre lupta lui Ștefan Uroș III, tatăl

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sursele, a scăpat travestit; înfrânt, el s-a întors la Vișegrad (DRH D, I, p. 47, 53-54, 57; Scriptores rerum Hungaricarum, I, p. 499-500). Izvorul german, Cronica terre Prussiae a lui Petru de Duisburg consemna cu satisfacție vestea înfrângerii regelui ungur, văzând în aceasta o pedeapsă divină, El vorbește despre o "ambuscadă" în care a căzut oastea ungară, prin "înținarea copacilor unei păduri de către țărani". Izvorul ungar Chronicon pictum Vindobonense redă evenimentele cu obiectivitate desăvârșită și cu o perfectă autenticitate. Iorga

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Acest toponim nu este documentat în părțile Argeșului, dar locul cel mai plauzibil este în zona Boișoara -Câineni, din Țara Loviștei. Victoria de la Posada (noiembrie 1330): "a fost o mare luptă a tuturor românilor" (Iorga), deși pe două fronturi deosebite, ungurii amintesc și ajutorul unor "tătari". De fapt, ei sunt români de la est de Carpați, din viitoarea țară, Moldova, asupra căreia se întindea "țara tătărească", aflată mai mult sau mai puțin sub autoritatea hanului, fără ca tătarii să fi locuit într-însa

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sa de-sine-stătătoare. Noul statut al țării și al voievodului, atributul "singur stăpânitor " (samoderjavnâi-autocrator) și mai apoi "domn și mare voievod" este grăitor de la sine. Noua identitate istorică a Țării Românești și noul titlu voievodal nu au fost recunoscute de regele ungur, pentru care Basarab nu era decât vasalul său. Întors în țara sa, Carol Robert a încercat peste patru-cinci ani o expediție de răzbunare: între iunie1334-iunie 1335, el a reușit să reocupe Severinul, această strajă contra românilor, și a instalat acolo

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
del Carpini, aflat în călătorie spre curtea marelui han, a întâlnit un voievod român, Olaha, exponent al populației românești est-carpatice în raporturile cu mongolii. Este semnnificativă coincidența cronologică dintre evenimentele din 1277, de la sud de Carpați (lupta lui Litovoi cu ungurii) și conflictul din același an dintre ruteni ("bruteni") și români ("blaci"), redat de cronica lui Thomas Tuscus. Acest conflict dintre români și ruteni, din 1277, evidențiază un anumit grad de autonomie al formațiunilor politice de la răsărit de Carpați, în condițiile

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
conte, Andrei, fiul lui Lațco, Maramureșul, Sătmarul, comitatul Bistriței și cea de șpan al secuilor. Concret, în 1345, în momentul în care tătarii se aflau în conflict cu negustorii italieni de la Marea Neagră și erau angajați în război cu Polonia, regele ungur a organizat o mare expediție împotriva lor. Operațiile militare propriu-zise au fost încredințate lui Andrei, fiul lui Lack (Lackfi), o familie nobiliară transilvană, comite al secuilor, ajutat de oști din Țara Românească. El a atacat pe tătari "în țara lor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
moment, s-au făcut mari pregătiri militare în Transilvania, iar papa a alocat 10% din veniturile bisericii catolice pentru susținerea expediției antimongole în regiunile aflate la est de Ungaria (Moldova). Cronica lui Villani afirmă că, în 1352, "s-au luptat ungurii cu tătarii, în părțile Haliciului, iar păgânii (tătarii) s-au retras după o luptă indecisă". Această expediție a avut ca obiectiv nordul Moldovei, pentru a susține oastea regelui Ludovic, care acționa împotriva Haliciului, aliat al tătarilor. La întoarcerea din țara

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
statul) lui Dragoș nu cuprindea decât valea Moldovei, de-unde și numele statului est-carpatic. Originea vasalității primilor domni ai Moldovei față de regii Ungariei se află, ca și la sud de Carpați, în spiritul de cruciadă, în această cooperare creștină a ungurilor și românilor împotriva tătarilor (păgânilor), sub semnul cruciatei. Dar nu numai ungurii și-au făcut simțită prezența (dominația ) la est de Carpați, ci și polonezii care și-au extins treptat aria de control spre sud până la hotarele Moldovei. Concret, ei

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
statului est-carpatic. Originea vasalității primilor domni ai Moldovei față de regii Ungariei se află, ca și la sud de Carpați, în spiritul de cruciadă, în această cooperare creștină a ungurilor și românilor împotriva tătarilor (păgânilor), sub semnul cruciatei. Dar nu numai ungurii și-au făcut simțită prezența (dominația ) la est de Carpați, ci și polonezii care și-au extins treptat aria de control spre sud până la hotarele Moldovei. Concret, ei (polonezii) aveau nevoie de o ieșire sigură și protejată a drumurilor comerciale

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-și lărgi sfera dominației spre răsărit. După eșecul încercării regelui Cazimir III de a instaura în Moldova un domn devotat Poloniei, puterea în țară a fost deținută în continuare de voievodul Petru. Acesta reușise să-și înlăture rivalul cu ajutorul "provincialilor unguri", demnitari din teritoriile răsăritene ale regatului ungar. Deoarece între Ungaria și Polonia nu se ajunsese la o înțelegere cu privire la orientarea politică a teritoriilor dintre Carpați și Nistru, după smulgerea ei prin luptă din sfera de dominație a Hoardei de Aur

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
orientarea politică a teritoriilor dintre Carpați și Nistru, după smulgerea ei prin luptă din sfera de dominație a Hoardei de Aur, s-au ivit divergențe între ele în această privință. Deși Petru beneficiase, în expediția din 1359, de sprijinul feudalilor unguri de la graniță, nu se bucuira de încrederea deplină a Coroanei ungare. De aceea, pentru a-și asigura controlul asupra Moldovei, regele Ludovic a preferat să sprijine înlocuirea voievodului autohton, Petru, cu un conducător din Ungaria, devotat politicii sale. Impunere voievodului

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]