2,308 matches
-
divizați. (Și În Parisul anilor ’70 și ’80 Îmi mărturiseau jurnaliști și scriitori francezi uimirea, stupoarea lor În fața dezbinării și urilor intestine, care macerau emigrația literară română. Vous êtes, vraiment, un vrai nid de vespres!...Ă E vorba de o vanitate exacerbată a scriitorului român, ce-i trădează nesiguranța sau „noutatea” sa În istoria neamului? De acea „proastă individualitate” despre care vorbea nu știu cine, incapacitatea noastră de a ne afirma plenar, și asta se trădează În medii străine, mai ales când suntem
(Memorii III). In: Sensul vieții by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
virtual”; parcă asistăm la o piesă de Cehov, epurată de celelalte personaje adiacente, inutile, de vreme ce cei doi amfitrioni sunt capabili să „inventeze lumea și actorii ei”, presărând-o cu un fin și persistent praf al ironiei corozive, al relațiilor și vanităților personalităților sociale, vanități eterne, În felul lor. Dar, ca și la contemporanul său, irlandezul Beckett, impasul lumii - și al literaturii! - se arată atunci când, precum În finalul Scaunelor - sau În absența lui „Godot”, o absență fatală, acut simbolică! -, cel care trebuie
(Memorii III). In: Sensul vieții by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
la o piesă de Cehov, epurată de celelalte personaje adiacente, inutile, de vreme ce cei doi amfitrioni sunt capabili să „inventeze lumea și actorii ei”, presărând-o cu un fin și persistent praf al ironiei corozive, al relațiilor și vanităților personalităților sociale, vanități eterne, În felul lor. Dar, ca și la contemporanul său, irlandezul Beckett, impasul lumii - și al literaturii! - se arată atunci când, precum În finalul Scaunelor - sau În absența lui „Godot”, o absență fatală, acut simbolică! -, cel care trebuie să aducă „mesajul
(Memorii III). In: Sensul vieții by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
care meșterul sau maestrul sau magistrul era asistat de ucenici ascultători, răbdători ani de zile În a-și Însuși secretele artei, care era, Înainte de toate, o meserie dusă pe culmi; ucenici care nu-și puneau În primul rând problema propriei vanități sau „demnități”, ucenici apți de a parcurge toate etapele formării, apți de fidelitate față de maestru și de principiile pe care acesta le profesa, ucenici care, Încă o dată, nu ridicau pe cele mai Înalte culmi originalitatea, ci, tocmai pe dos am
(Memorii III). In: Sensul vieții by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
formă a creației individuale; apoi, doar ca pe o formă a libertății sociale. Și, prin aceasta, m-am considerat totdeauna un urmaș, chiar și Îndepărtat, al celor din Renaștere, amestecați Într-un atelier sau altul, mândri nu de propria lor vanitate, ci de a fi doar ucenicul unui „mare Meșter”, mândri de mândria și orgoliul lui și al casei sale, imuni la boala vanității și a orgoliului exacerbat ce sterilizează nu puține vocații. Când În tinerețe Îl clamam ca maestru al
(Memorii III). In: Sensul vieții by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
și Îndepărtat, al celor din Renaștere, amestecați Într-un atelier sau altul, mândri nu de propria lor vanitate, ci de a fi doar ucenicul unui „mare Meșter”, mândri de mândria și orgoliul lui și al casei sale, imuni la boala vanității și a orgoliului exacerbat ce sterilizează nu puține vocații. Când În tinerețe Îl clamam ca maestru al meu pe Dostoievski, În timp ce prieteni ai mei, debutanți ca și mine, admirându-i pe un Rebreanu sau Șolohov, mă acuzau de „orgoliu”, le
(Memorii III). In: Sensul vieții by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
un elan uman inconfundabil și rar, acel „aer istoric!”, Într-o practică de zi cu zi, luptând nu numai cu corupția devastatoare - În fapt, sechele ale centralismului comunist, dar și ale perioadei antebelice! -, cu mentalitățile negative postcomuniste, dar... și cu vanitățile și noile oportunisme, cu acele nesiguranțe ale unora ce devin, iute, forme agresive și pernicioase pentru mulți cetățeni, Încă nedezmeticiți după un tunel istoric atât de apăsător, de lung și de contrar instinctelor și pulsiunilor tradiției noastre naționale?! Și pentru
(Memorii III). In: Sensul vieții by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
să vorbim despre cei încununați cu laurii fragili ai efemerului triumf ar trebui să păstrăm un moment de reculegere în memoria celor fără de memorie literară, a celor care-și simt mai puternică teama decât orgoliul și care, din, spun unii, vanitate goală, orgoliu nemăsurat, și-au amânat ieșirea în lume, respingând condițiile puse atestării tipografice. Juriul, nu mă îndoiesc, a ales bine. Concursul de debut al editurii "Junimea" s-a oprit la cinci autori, nici unul tânăr cu adevărat, nici unul covârșit de
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
nu, Th. Codreanu evită un răspuns tranșant și poate că nici nu e posibil. De la început, contestă că a fost un poet ateu, aducând ca probe: "eșecul său existențial", "miracolul poeziei", calitățile sale de bun creștin (iertător, generos, lipsit de vanitate), confruntarea cu moartea inițiatică, în ideea că "Dumnezeu e mai prezent în întuneric decât în lumină" (Rudolf Otto), dar nu demonstrează prea convingător că a fost un poet religios, o dată ce observă exegetul "s-a lăsat copleșit de notele grele, blestemate
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
vezi fețe patibulare, cu ochi mohorâți, maxilare încrâncenate, fețe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare, o vorbire agramată și bolovănoasă (...) Un neam flecar și lipsit de Dumnezeu, nerâvnitor în sfințenie și agramat în grandoare, ahtiat de măriri calpe și înjosit de vanități pe care, sclavi și servili, nu le-am putut legitima decât prin atentat, ultraj și minciună. Un astfel de popor urgisit nu prin soartă, ci prin mediocritatea sa, ce semn mai poate aștepta decât semnul infamant al lui Iuda, ca
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
punct de vedere științific.Totuși, în ceea ce privește originea sa, "totalitarismul" nu este în nici un caz un termen apărut odată cu războiul rece. Este folosit pentru prima dată de către criticii și opozanții regimului fascist italian, care prezenta unele caracteristici totalitare. Din orgoliu și vanitate, Mussolini însuși a adoptat definiția, pentru a da impresia capacității sale de a construi un regim politic nou și puternic. Fascismul nu a reușit, totuși, niciodată să devină cu adevărat totalitar și este mult mai corect analizabil ca autoritarism. Războiul
Curs de ştiinţă politică by Gianfranco Pasquino () [Corola-publishinghouse/Science/941_a_2449]
-
pragului casei în care m-am născut, apare Tudor Dîmboc, un bătrîn trecut de opt decenii. Rămăsese acum, după ce Vasile Alistar și-a făcut bagajul, cel mai înțelept om din sat. Purta cu mîndrie acest titlu și suferea de boala vanității. Tudor dorea să strălucească în discuțiile cu oameni "deștepți". Cum eu trec drept un om deștept, mă atacă cu o bucurie nedisimulată. Între timp s-au adunat neamuri, vecini și o mulțime de curioși care doreau să mă vadă. Moș
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
casă, încerc să menajez cuplul, să-i stimulez coeziunea, să-i consolidez trăinicia. Las de la mine uneori numai ca să ridic o minge la fileu și să pun în valoare unul dintre soți. De obicei pe el, știut fiind faptul că vanitatea, orgoliul și cocoșenia sînt extrem de dezvoltate la cei care nu au altceva cu ce să se laude. Odată am fost invitat, rugat, somat să mă duc la Gioni și Raluca, doi prieteni în adevăratul sens al cuvîntului. Gioni era primar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
ideile se sedimentează, cum inima capătă un ritm de ceasornic și cum mă împac cu toată lumea. Și cu cea bună și cu cea rea. O fi un miracol al sătucului Meyries, cocoțat ca un vîsc în înaltul copacului? Sau poate vanitatea inutilă cu care castelul Queyras își sfidează vecinii și îi aduce cu picioarele pe pămînt. Am nevoie de spațiu și ies în ușa bătrînei case. Pe perete e o placă de bronz pe care era imprimat un soare. Stă încastrată
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
S-a ridicat din temeliile pământului...acesta templu.” Ceea ce înseamnă că Vasile Lupu nu a făcut doar turlă bisericii și anexele din curtea mănăstirii. - Apoi nu-i singurul voievod care păcătuiește în acest fel. Vom mai întâlni asemenea alunecări către vanitate. Cred că nu a fost altă mănăstire care să treacă pe la atâția stăpâni ca mănăstirea Hlincea. Întâi, în 1574, a fost închinată de către ctitori ca metoh al mănăstirii de la Dionisiate din sfântul Munte. Apoi, în 1624, după restaurarea făcută de
Ruga de seară by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91713_a_92842]
-
a reuși e nevoie, mai curând, de opusul acestor „calități“. E nevoie de simțul conjuncturilor (fără excese de „acomodare“), de pragmatism (fără abuzuri cinice), de încredere (fără credulitate), de răbdare (fără pasivități obediente), de ambiție (fără egolatrie), de orgoliu (fără vanitate), de tenacitate (fără încăpățânare și îndârjire), de curaj (fără temerități prostești), de concentrare asupra țintei (fără îndârjire). Nu zic că e simplu. Dar se poate! Cunosc tineri care au reușit. Îi felicit și sper să devină modelele ade vărate ale
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
însă e exponentul unui „sistem“, e „om de echipă“, se lasă „ghidat“ de subtile strategii de culise. De aceea, e ticălos cu mândrie. Cu nesimțire. Cu panaș. Mai trist e cazul celui care se ticăloșește dintr-un amestec mucegăit de vanitate și sără cie. A avut, întotdeauna, un cult juvenil al posturii nobile și al conduitei sublime, dar viața l-a contrariat necruțător: a avut necazuri, a dus-o zgâriat, s-a simțit umilit de un destin marginal. Frustrat, lacom de
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
scopurilor noastre, ideilor noastre. În ultima vreme însă, întâlnesc tot mai mulți oameni care și-au făcut din eul propriu o obsesie. Trăiesc halucinați de ei înșiși, de micile (și marile) lor ambiții, de imaginea lor, de ograda barocă a vanității lor. Pustiesc totul în jur etalându-și, aproape obscen, portretul propriu. Lumea în întregul ei și oamenii din jur par să fie instrumentele de ocazie ale destinului lor, ale planurilor lor imediate și de perspectivă. Rezultatul e dizgrațios și contra-productiv
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
de a identifica, în spațiul ei, neschimbătorul. Evident, Andrei Stolz e mai simpatic, mai „educativ“. Dar Oblomov moare cu ochii la orizont, că utând cerul stelelor fixe, în vreme ce Stolz sfârșește cântând (prost) la vioară, în salonul conjugal. O boală letală: vanitatea Nu scapă nimeni. Sau aproape nimeni. Lovește în proști (care devin fuduli) ca și în deștepți (care devin proști). Smintește, în egală măsură, pe urâți și pe frumoși, pe talentați și pe netalentați, pe credincioși și pe atei, pe politicieni
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
rare. E nevoie de efectul trezitor al unui eșec de proporții, de vreo suferință destrămătoare, de uitarea de sine a unei îndrăgostiri absorbante, sau a unei radicale schimbări de destin. De regulă însă, și eșecul e citit tot în cheia vanității: sunt de vină ceilalți, țara, veacul, soarta. Iar dacă, prin concursul capricios al împrejurărilor, vanitosul ajunge, totuși, în vârful piramidei, oficiul lui va fi mereu pândit de abuzul autoritar. Orice vanitos are în raniță bastonul de dictator. Trebuie, totuși, să
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
vină ceilalți, țara, veacul, soarta. Iar dacă, prin concursul capricios al împrejurărilor, vanitosul ajunge, totuși, în vârful piramidei, oficiul lui va fi mereu pândit de abuzul autoritar. Orice vanitos are în raniță bastonul de dictator. Trebuie, totuși, să admit că vanitatea e mai aproape de utopia de sine a intelectualului decât de meta bolismul lăuntric al „omului simplu“. Un țăran vanitos păstrează, în exercițiul vanității sale, o anumită candoare. Nu poate fi luat prea în serios și, în general, nu face victime
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
pândit de abuzul autoritar. Orice vanitos are în raniță bastonul de dictator. Trebuie, totuși, să admit că vanitatea e mai aproape de utopia de sine a intelectualului decât de meta bolismul lăuntric al „omului simplu“. Un țăran vanitos păstrează, în exercițiul vanității sale, o anumită candoare. Nu poate fi luat prea în serios și, în general, nu face victime. În plus, rareori ajunge în poziții publice care să dea frâu liber unei pernicioase dilatații de sine. Cât despre târgovețul obișnuit (de la funcționă
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
prea în serios și, în general, nu face victime. În plus, rareori ajunge în poziții publice care să dea frâu liber unei pernicioase dilatații de sine. Cât despre târgovețul obișnuit (de la funcționă rime la veleitarii luptei politice), el își trăiește vanitatea mai degrabă ca lăcomie. Lă comie de bunuri, de însemne ale reușitei sociale, de privilegii. Intelectualul vanitos tră iește mai puțin în lăcomia de câștig, cât trăiește într-o desfigurantă lăcomie de sine. Atașat până la pasiune de calitățile sale, de
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
sale, el vrea să scurtcircuiteze drumul spre statuie, spre demnitățile ultime, spre recunoștința obștească. Și cu cât e mai pornit, mai nărăvit, mai hămesit, cu atât e mai ineficient și mai dezamăgitor. Inșii cei mai inteligenți ajung să fie, din cauza vanității, de o monumentală prostie. Inadecvați, nerealiști în deciziile lor strategice, din ce în ce mai caraghioși în defilarea lor arogantă dinaintea „mulțimii“, ei pierd, cu aere de învingători, toate bătăliile. Hipersensibili la lingușeală și opaci (cu o mină ofensată) la orice observație critică, asemenea
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
ofensată) la orice observație critică, asemenea indivizi sunt greu de ajutat. Nu pricep cum de te poți îndoi de excelența lor, de anvergura lor pro vidențială. Oricum, ei știu mai bine decât oricine ce au de făcut. Curățată de toxina vanității, intervenția lor în viața publică ar putea fi, într-adevăr, esențială, salvatoare. Dar sabotată de vanitate, ea nu face decât să încurce lucrurile, să înșele toate așteptările, să sporească haosul din jur. Derapajul și falimentul multor vieți se explică prin
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]