KorAP: Find »[drukola/base=visa & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...750 751 752 ...812 >

20,296 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854

Alexandru și Mircea, s-au avut ca frații. Din păcate, nu la fel au făcut fii și nepoții lor. După cum vezi, în vinele noastre gâlgâie același afurisit sânge mușatino-basarab. Ce vrei dovadă mai bună că suntem "o singură țară", cum visa să fim marele voievod al Transilvaniei, Iancu Corvin de Hunedoara... Cronicarii mărturisesc că în vechime chiar am fost "o singură țară". Voichițo, te-ai lămurit? Să mă privești ca pe un frate și nu ca pe un căpcăun fioros... Voichița

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
ochii de la uriașele lui musteți pe oală. Ne povestea planurile, visele ce și le făurise, împreună cu toate puterile Europei și ale Asiei: eliberarea Constantinopolului și aruncarea turcimii dincolo de Marea Marmara, salvarea Europei de teroarea ciumei otomane, ce numai cucerirea lumii visa. Eram la Veneția, povestește Țamblac, Europa era în tremuriciul furiei cuceritoare a lui Mahomed, iar speranța se chema Iancu de Hunedoara... Și l-au ajutat de l-au prăpădit! Să-l fi auzit cum tuna și fulgera... Înjura de mama-focului

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
să sece n-are". Ne-o strâns în brațele lui de urs de ne-au trosnit oasele, ne-o "țucat" cum zicea el de ne-a blescăit obrajii. În Noaptea aceea de Crăciun, ne-am făcut pulbere. Câte n-am visat în Noaptea aceea de Crăciun în care am eliberat țările noastre, am eliberat și Constantinopolul, și Sfântul Mormânt... Lumea toată am eliberat-o... Ștefan tace, își șterge broboanele de sudoare și, cu altă voce, mai mică, tristă, continuă: Dar... dar

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
deschisă, a ascultat privind norii. În sfârșit, vorbește și vocea lui are o resemnare și o liniște dureroasă: Gloria? îngână el. Ce-i gloria? Un cuvânt... Răcnetele mulțimii, osanale, plecăciuni... Nu aiasta am pohtit eu. Odinioară, da! O doream! O visam! Apoi, când am devenit domn, am cunoscut suferința țării. Și toate, s-au făcut fum. Am înțeles... Nu-i aiasta! Nu-i... Aș minți dacă n-aș recunoaște că mă doare. Istoria, poate, va așeza fiecare lucru la locul lui

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
fost?... Iaca, nu m-am gândit niciodată. Știu eu?... Cred că mi-ar fi plăcut să fiu un lăstun. Să zbor... Să zbor... În copilărie, ore întregi priveam cerul, jinduiam zborul rândunelelor. În vis, am zburat chiar... Mult am mai visat și eu, mormăie el. Și eu care gândeam că o să spui că ți-ar fi plăcut să fii un leu... S-au întors lăstunii la cuiburile lor din turnul Nebuise... spune el, după care tace, face câțiva pași cufundat în

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
șușotesc că la Cetatea-Albă, cu boambele tale, ai dat la pește cu carne de turc. Doi galion, numai doi... Kaputt! se căinează el, cu regretul că n-a trimis la fund, mai multe. Barem să fi pescuit vreo cadână, ceva... visează Mihail. Boierii râd, gâfâind încă: Unde pune neamțu' mâna... Au bătut-o cu pușcile, da' nimică n-au folosit. Cetatea s-a ținut tare. Au încercat și ei marea cu degetul. Am scăpat ieftin. Le-am tras una zdravănă, de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
în Cetatea Sucevei... Crasnaș a plătit cu capul. Au plătit ei mai mulți... Sunt sigur că-l durea nu atât spinarea, cât rana umilinței, disperarea înfrângerii; n-aș fi vrut să fiu în pielea lui, îl căinează Ștefan. Altfel am visat eu unirea noastră.... Pe vremea aceea eram la Veneția, povestește Țamblac. Săgeata aceea, zdrobirea falnicei oștiri a stârnit mare vâlvă și mirare în Europa, cu atât mai mult cu cât mai nimeni nu auzise de țărișoara aceea de-i zice

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
împărtășania din marea ta înțelepciune; mai deslușim și noi, proștii, din rosturile neînțelese ale lumii; sunt multe gânduri mari și misterioase de care noi n-avem habar. Că doar la sprinteneala minții nici dracu' nu ne-ntrece, sare și Mihail. Visez o vreme, desigur, eu n-oi apuca-o -, când și-n Moldova vom înălța școli, catedrale, universități, vom aduna la Suceava fel și fel de învățați, vom avea meșteri zugravi pe pânză, vom închina și noi poeme jupânițelor, vom cânta

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
și-n Moldova vom înălța școli, catedrale, universități, vom aduna la Suceava fel și fel de învățați, vom avea meșteri zugravi pe pânză, vom închina și noi poeme jupânițelor, vom cânta madrigale și de ce nu? vom face bal la castel... Visez la vremea când nu ne-om găsi singura bucurie tot sugând la zamă de strugure și-apoi să jucăm sârba-n bătătură... Gândiți-vă cât datorăm meșterilor greci pribegi pripășiți la noi ce ne-au dăruit o scânteie din arta

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-l trăiești ca să-l înțelegi. "Dorul" nu vine oare de la durere? Te înstrăinezi cu trupul, dar inima ta rămâne acasă și te cheamă. L-am trăit cu vârf și îndesat dorul aista. Copilăria, tinerețea... tot fugind, pribeag. Ca păsările călătoare, visam întoarcerea la cuibul dintâi. Pribegia-i un surghiun. Așa e, povestește Stanciu. Pribeag fiind, am aflat că seva ne-o tragem din pământul pe care l-am călcat cu piciorușele, dintâi... Înstrăinat, rupt de rădăcini, mă uscam pe ram. Orice

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
când am dat o mână de ajutor Poloniei în lupta ei pentru neatârnare. Ce spui?! se minunează Ștefan. Ai apucat Marienburgul?!... Apucat! Nici nu-mi mijise musteața, era spada mai mare ca mine, începe să râdă Stanciu amintindu-și. Mă visam un magnific! Eram îndrăgostit lulea de Nastasia, fiica cea mică a voievodului Alexandru. Voiam să mă întorc acoperit de laurii gloriei... La prima ciocnire, m-a lecuit un teuton cu o lovitură de spadă, de era s-o las pe

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Aristotel. Și noi avem un Mântuitor ce ne învață mai mult: iubirea... Dar, până atunci, nu cu vise de aur și vorbe frumoase îi vom apăra pe oameni de acei despoți nebuni ce numai subjugarea Lumii prin foc și sabie visează. Ascensiunea lui Mahomed poate și trebuie oprită. Europa trebuie să se apere cu sabia, nu cu busuiocul și cu ramura de măslin. Uniți, să aducem pacea, veacul de aur al Sfințiilor tăi și al lui Iisus al nostru... Răstoarnă clepsidra

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
răstorni clepsidra? Au faci niscaiva socoteli? Socotesc clipele ce se scurg, se destăinuie Ștefan, să nu uit că timpul trece și odată cu el viața... Mi-e teamă că n-am s-apuc să termin ce-am început, tot ce-am visat să împlinesc... câte încă... "Ștefan al nostru e "Mare""! strigă Mihail. Cel mai "Mare!" Ștefan râde cu poftă: Prostimea! Ea m-a procopsit. N-a avut de lucru... Mi se potrivește ca nuca-n perete. Bag-samă că nu s-au

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Aici, deci... șoptește Ștefan cu un zâmbet crispat, "Gropnița"... Și împingând cu piciorul o sfărmătură de lespede o prăvălește în adânc bufnind surd. Ia lumânarea din mâna egumenului, îngenunchează și se apleacă deasupra gropii luminându-i adâncul. Aici deci voi visa multe veacuri", cugetă el. Se ridică și întinde lumânarea egumenului. Și "talianu' " cela ce se cioșmolește atâta cu lespedea ceea? Dați zor! Zor! Să fie totul gata! Ce grabă Doamne?! protestează egumenul. Tragi rău, zău așa! Ștefan suflă în lumânare

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
a aburcat cu de la sine putere în Scaun și nu se mai îndura să coboare; că prostimea în batjocură îl poreclise "Ciubăr-Vodă". Cine nu se amesteca în treburile țării? Până și muierile au avut cuvântul și partea lor de uneltire: visau și ele să ajungă "doamne mari", din care pricină, vreo două și-au pierdut și capul. Dar... dar oastea țării?! strigă Alexandru. Oastea ce păzea?! Ștefan hohotește ca de-o glumă bună: "Oastea țării?!" Care oaste?! Care țară?! Mai avea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
în frunte cu viteazul Vlad Țepeș Drăculea, pe care, în sfârșit, s-a înduplecat a-l slobozi din temniță ca să-l ridice "căpitan general" al oștirii maghiare... Închipuiți-vă! Cu Vlad! Împreună! Să-i simt cotul! E fantastic! Cât am visat clipa aiasta! "Împreună"!... Vlad mi-a cerut ajutor ca să-și recucerească domnia. Îi plătesc astfel o veche datorie, când m-a ajutat el pe mine. Noroc de Vlad! Cât despre Mateiaș, îi e a se război precum câinelui a linge

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
numai bășici-bășici, carne vie! Pe brânci, când mă oblojește muierea cu lapte bătut și miere, urlu cale de trei poște, că nu te văd de usturime! Numai pe burtă dorm; mă perpelesc și gem cât îi nopticica de lungă. Îl visez pe Diavol și sar țipând: "Jos burdihanu'!" De groază să nu mă-ncalece iar, ciugulesc ca o păsărică nici nu te văd de foame! Mă prăpădesc cu zile, zău așa! Alexa și Negrilă își mușcă buzele să nu se prăpădească

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
mâna prostimii! "Oastea boierească a Moldovei", a devenit "Oastea cea mare a prostimii"... În loc să știe prostu' de teama mâniei boierești, trăim noi cu frica-n sân de sabia din mâna prostului! se aprinde Negrilă. Orice țărănoi "care a dovedit vrednicie" visează slujbe, dregătorii, ba, chiar, ridicare în cinul boieriei. Unde s-a mai pomenit asemenea mișelie?! adaugă Alexa. E rânduit ca boierul să fie boier, și prostu' să fie prost. De pildă, Tăutu! Cine-i "Marele logofăt Tăutu"? Un prăpădit de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-și dinții de cal, cedează chipurile insistențelor, dar, cu aceeași modestie, cu aceeași roșeață în obraji spune: Sunt uluit. M-ați zăpăcit... Nu m-am gândit niciodată... În fond, de ce nu? își ia seama după ce cugetă adânc și începe să viseze. Dacă "mă cere poporul"!?... Mă rog, ce-o fi, ce-o păți... revine el brusc la realitate. Om trăi și-om vedea... Toate la vremea lor. Până atunci, să nu vă pună dracu' să suflați o vorbuliță! Alexandru Aron... Fiecare

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
lui, îi sfătuiește Isaia. Te pironește cu o căutătură, te pătrunde, te scormone, îți tălmăcește gândurile ascunse, te vrăjește, cetește în tine ca dintr-o carte. Când vorbește cu mine, mă străpunge de mă trec toate nădușelile... Numai sălcii o să visez, bolborosește Negrilă, o pădure de sălcii... Isaia râde isteric, ochii îi sticlesc ca la lupii porniți în pradă. N-ai teamă! Îl trimit în iad! Scot eu dracii din el! spune și smulge cu furie pumnalul, schimonosit de ură. Cu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
au venit, așa au plecat! Le-am pus sare pe coadă, se hlizește Mihail. Așa-așa! I-am mai batjocorit noi... De nimic nu se teme Mahomed mai mult ca de batjocură. Ascensiunea acestor despoți nebuni care numai cucerirea lumii visează trebuie și poate fi oprită! Să începem dar cu batjocura. Hai să râdem! Strămoșii noștri daci aveau un obicei tare sănătos: când le era mai rău, în loc să plângă râdeau. Da, râdeau! Și, deodată, parcă li se ușura povara de pe suflet

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Fii cronicarul timpului nostru viforos. Moaie peana în sânge și izvodește cu adevăr cum au fost toate și bune și rele... Scrie, scrie, să nu fim de tot dați uitării. Scrie, să se știe cât am vrut și cât am visat, și cât ne-am străduit, și cât de greu, cât de greu ne-a fost... Am vrut, am visat prea mult poate dar n-am putut, mai mult n-am putut... Și... și, poate, peste o sută sau două sute de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
și rele... Scrie, scrie, să nu fim de tot dați uitării. Scrie, să se știe cât am vrut și cât am visat, și cât ne-am străduit, și cât de greu, cât de greu ne-a fost... Am vrut, am visat prea mult poate dar n-am putut, mai mult n-am putut... Și... și, poate, peste o sută sau două sute de ani, cei ce vor veni după noi vor afla în tainița unui altar într-o mănăstire... vor afla "Nemaipomenitul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
ani, cei ce vor veni după noi vor afla în tainița unui altar într-o mănăstire... vor afla "Nemaipomenitul nostru letopiseț", vor ceti și vor înțelege cât de greu, cât de greu ne-a fost... Și pentru toate câte am visat, și câte am făptuit, bun-rău, și... și pentru cât am greșit, cu gândul au cu fapta, să nu ne osândească prea rău și să ne ierte... Să mă ierte Moldova... Să mă ierte Dumnezeu... Tăutu lăcrimează, strânge însemnările la piept

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
unui Domn este să-și apere țara. Și... și chiar să moară, de nu se poate altfel -, să moară frumos, cu sabia în mână... Rostul tău, Voichițo, este viața. Să iubești. Să zămislești pui, care să împlinească, poate, ce-am visat noi și n-am împlinit... Împreună, șoptește Voichița. Timpul... uitarea... vindecă totul... Niciodată! Voichița împietrită privește în gol, undeva, departe... Tăcere... Ștefan, o privește lung și grăiește încetișor, cu tristețe: Aiasta ne e soarta, Voichiță. Ce suntem? Pulbere de stele

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]