19,957 matches
-
mesei apare cel puțin la fel de evident ca și cel din plan frontal. Ce vedem atunci când examinăm compoziția lui Chardin ca pe un aranjament în spațiu? Raportând obiectele unul față de celălalt, le percepem centrul comun ca fiind localizat în mijlocul lor, în golul oalei de aramă; este la o oarecare distanță de planul frontal, dar și aproape de mijlocul geometric al pânzei dreptunghiulare. Dincolo de dependența acestora de centrul de echilibru principal, obiectele sunt marcat autonome. Toate, chiar și cuțitul, sunt simetrice centric, fiecare fiind
Forţa centrului vizual: un studiu al compoziţiei în artele vizuale by Rudolf Arnheim () [Corola-publishinghouse/Science/600_a_1427]
-
piuliței este cel mai independent dintre toate elementele, detașat în spațiu de grupul central al celor două oale și două cepe și contrapus prin verticalitatea sa cuțitului orizontal din partea opusă. Masa centrală greoaie are un vector lateral puternic, pornind din golul cilindric al oalei de aramă. Ea își trimite energia condensată asemenea unui reflector utilizat în cinematografie, primind înapoi energia cu deschiderea sa adâncită. Axa comunicării unilaterale între cei doi centri principali ai scenei este modulată de grupul susținător al strachinei
Forţa centrului vizual: un studiu al compoziţiei în artele vizuale by Rudolf Arnheim () [Corola-publishinghouse/Science/600_a_1427]
-
zidurile comprimate ale ligheanului și carnația atrăgătoare a celei care se îmbăiază. Într-o altă pictură a lui Degas, recipientul capătă o dimensiune monumentală (figura 112). O porțiune a cupolei circului acoperă tot spațiul pictural. Parametrul vectorial principal al acestui gol aproximativ centric este verticala. În loc să se opună expansiunii personajului, îngrădirea sporește rotirea în înalt a acrobatei printr-o elevație arhitecturală uriașă. Doar plafonul barează brusc aspirația acesteia. Fără acest decor determinant, personajul ar pluti fără sens în spațiu. Un raport
Forţa centrului vizual: un studiu al compoziţiei în artele vizuale by Rudolf Arnheim () [Corola-publishinghouse/Science/600_a_1427]
-
față sau din spate. Spațiul tridimensional este transpus într-un mediu bidimensional. Iar compoziția, în măsura în care a început să organizeze tabloul, se limitează la suprafața plană. În aceste etape timpurii, distincția dintre figură și fond folosește la separarea obiectelor pozitive de golurile înconjurătoare. Ea abia începe să indice diferența dintre ceea ce este în față și ceea ce este în spate. Pasul următor, prin urmare, este acela de a construi un fundal adecvat, de exemplu, un peisaj sau peretele din spate al unei camere
Forţa centrului vizual: un studiu al compoziţiei în artele vizuale by Rudolf Arnheim () [Corola-publishinghouse/Science/600_a_1427]
-
faptului că, dacă clădirea nu ar poseda un centru în jurul căruia să-și adune propria existență, nimic nu s-ar opune cu adevărat gravitației. Fără un astfel de centru, totul ar fi doar o rețea de forțe necunoscute, suspendate în gol și lipsite de un element unificator. M-am referit la pereții-cortină ai clădirilor noastre de birouri, care ne învață că, în absența unui centru, ochiul își pierde orientarea și rătăcește fără țel pe o suprafață nestructurată de dimensiuni arbitrare. Elevația
Forţa centrului vizual: un studiu al compoziţiei în artele vizuale by Rudolf Arnheim () [Corola-publishinghouse/Science/600_a_1427]
-
mele, morții mele." În volumul " Edenul de piatră" rămâne un dezrădăcinat, și făpturile grațioase Isus, îngerii, arhanghelii, existente și în celelalte volume apar în procesiuni dimensionate apocaliptic, desacralizând universul: "Îngerii mor,/ și cad pe acoperișuri". Poetul rămâne să tânjească după golul pur al câmpiei veșnice, iar casa pe care o tot invocă este undeva într-un "Eden de piatră", peste acoperișul căruia cad și se zdrobesc îngerii. În volumul "Gloria lacrimii" (1971) continuă să trăiască sentimentul de singurătate, de gol și
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
după golul pur al câmpiei veșnice, iar casa pe care o tot invocă este undeva într-un "Eden de piatră", peste acoperișul căruia cad și se zdrobesc îngerii. În volumul "Gloria lacrimii" (1971) continuă să trăiască sentimentul de singurătate, de gol și pustiu: "Deasupra golului mergând/ Fără dorință, fără gând/ Picioarele se-ndeamnă blând". Trist ca un zeu, cu zilele și nopțile prea mici pentru trupul în amurg, uimit în fața viilor și-a morților, el rămâne însă însingurat să caute marea
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
câmpiei veșnice, iar casa pe care o tot invocă este undeva într-un "Eden de piatră", peste acoperișul căruia cad și se zdrobesc îngerii. În volumul "Gloria lacrimii" (1971) continuă să trăiască sentimentul de singurătate, de gol și pustiu: "Deasupra golului mergând/ Fără dorință, fără gând/ Picioarele se-ndeamnă blând". Trist ca un zeu, cu zilele și nopțile prea mici pentru trupul în amurg, uimit în fața viilor și-a morților, el rămâne însă însingurat să caute marea Câmpie pierdută. În "Tristul
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
mi-azvârle în auz glasul bostanului vecin/ și călători bătrâni pe cai de porcelan/ mișcăm rotila veacului spre rai." Se îndoiește de credință, are de ispășit un păcat etern: Noi Kiros știm că viermele nu iartă:/ El șarpe doarme în gol și mușcă din Isus". Se reînvie un univers biblic, unde, ca și la Lucian Blaga, sfinții mor și universul se desacralizează. Viața devine înșelăciune și păcat, de aceea și preoții în altare acceptă păcatul: "Și preoții stăpâni din marmor întristat
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
este sfântul și egalul demiurgului, când ajunge dincolo de moarte: "Numai eu cel care am iubit/ știu că voi muri/ Steaua mi-a luminat paradisul/ și infernul cu aceeași nepăsare foarte bine." Sunt invocate adâncurile, cele ale mării și ale cerului. Golul adâncurilor este ca un imn de fecioare și muzici de sfere, este lumina eternă în care strigătele sunt impersonale și fără ecou, ca într-un deșert al morții: "ți-aduci aminte era o biserică/ fericită pe colina paradisiacă/ și tu
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
inimă de cerb/ înjunghiat azi-noapte, de-un fir de iarbă neagră". Și toate la un loc se subordonează ideii repetării în timp, și deci a imposibilității evaziunii și a depășirii. În același circuit existențial, ea, roata "trece fără umbre prin goluri mari de cer/ și vremea/ scursă-n urmă, și-azvârle, înainte/ rostogolind pe cele de azi un drum de ieri/ într-o aceeași curgere fierbinte". Timpul în dezlănțuirea lui îl traduce simbolic și alegoric, în razele roții: "când, prins în
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
în piept, în gură". M. Banuș pune problema cuvintelor în poemul numit semnificativ "Incendiul" și cuvântul este floare: "Fă ce poți, din cuvinte,/ acum și iute -/ nu ai alegere, nu ai timp,/ fă-ți din ele inel, prinde-l de gol,/ fă-ți din ele frânghie/ încleștează-te strâns..." Retrăiește cu aceeași pasiune de-odinioară identitatea cu natura: "am pierdut lungimea de undă a pădurii/ întâia, frageda identitate, când erau frunze cutremurate/ și țipam cu țipătul rupt al nervurii... În elemente
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Locul nostalgic, în care soarele a putrezit și în care zidurile au făcut mucegai,este orașul populat cu măști și în care poeta cheamă gânduri sinucigașe: Mă constrânge veghea pe înălțime,/ zilnic îmi inspiră gând sinucigaș/ Să nu pierd prilejul golului din mine." Viața înseamnă trecere, un timp neliniștit tradus într-o muzică eminesciană: "Pentru vapoare, pentru catarge,/ Vântul se duce, marea se-ntoarce,/ Pentru copilul care crescu/ Timpul continuă liniștea nu." Toamna apare cu o tristă durere, deși poartă în
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
însă, de armonie cu elemente proprii primului volum, "Poezii" (1950). Din acest moment, evocarea istorică este un prilej de meditație, de reîntoarcere a poetului spre el însuși, într-un extaz melancolic și sacru. În volumul "Cadavre în vid" are sentimentul golului în istorie, al destinului singular: Voi pleca deși lăsând moștenire o lungă/ trenă de sânge, de zgură, de fum..." pentru că " Vid, vid, prea mult vid în istorie/ și toate nu vor să te învețe decât supunere oarbă și spaimă." Volumul
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
reprezintă frământările spirituale, însemnând mai mult decât sabia ce-i amenință existența. Poetul reînvie ideea lui Panait Cerna: omul e dator să se călească în contact cu loviturile vieții: "Să învățăm să plângem/ Altfel pierim de lacrimi,/ Altfel cădem în golul orb/ și mai murim odată din neîndemânare, ca și la cel dintâi potop." Poemul "Calul, fiul Troiei" exaltă primatul necesității generatoare de idei. Se ridică deodată o voce fără gură,/ Un creier fără craniu, un sânge fără corp:/ Să învățăm
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
ideea înșelăciunii legată de devenire. Ca într-o altă "Glosă", poetul dă sfaturi sceptice pentru viață, după modelul aforismelor care proclamă ideea indiferenței schopenhauriene. În lume există un principiu al răului și orice încercare de eliberare este inutilă: "E-atâta gol în sus încât tot ce se-ntâmplă/ jos, pe pământ, nu are un sens,/ nu clătina, savantule, râvnita tâmplă/ întinsă pe butucul văzduhului imens ("Plafon cu pâlnii"). Suferința poetului provine din nevoia de purificare. Pentru a ajunge să se purifice
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
altfel spus, de a-i rezuma, reduce, fixa într-un înțeles definitiv. Pentru a le netezi asperitățile, a le fixa variațiile, pentru a-i încadra într-un mănunchi de definiții ajungem să le dăm note de împrumut, să le completăm golurile după propria noastră orientare. Această situație face ca întâlnirea cu ei să fie în același timp și o întâlnire cu noi înșine. Adică vedem în celălalt o dimensiune a comunitarului noi. Ceva existent (ori inexistent) în noi a permis apariția
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
care cultura poate să-l ofere în momente de restriște. Însă și aici ruptura între mental și social introduce o notă falsă. * Citesc Jurnalul de la Păltiniș! Abia acum, spre rușinea mea. După primele 50 de pagini am o senzație de gol; ceva lipsește. Sper să găsesc justificarea renumelui în restul cărții. Altfel ar însemna că renumele ei a fost creat context: o carte bună în raport cu ce se putea cumpăra la momentul citirii ei. Totuși, tăria cărții pare a sta în tema
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
să devină, cel puțin pentru o vreme, normă în domeniu. * Omul modern se simte într-o continuă concurență cu Divinitatea încercând să-și arate necontenit puterile de creator. Este una din formele de salvare inventate de modernitate ca reacție la golul pe care l-a lăsat în sufletul oamenilor uitarea Lui Dumnezeu. * În numele eticii intervenim în destinele individuale sau colective schimbându-le traiectoria. Marea problemă care mă frământă în legătură cu etica: cum putem să-i fundamentăm existența? Pe ce se bazează dreptul
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
de "animal" care donează sens, instituind astfel ordini ale lucruri, adică lumi. Or, ceea ce scapă continuu acestei țintuiri a tot și a toate în discursuri metafizice (donarea de sens are în mod irevocabil o tendință metafizică deoarece operațiunea nu admite goluri) este tocmai propria existență, propriul loc începând de la care este schimbat continuu conturul lumii. * Este posibil ca forma contemporană a lumii să scape categoriilor de bine și rău, ba chiar și celor de adevăr și fals. Să ne întrebăm care
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
ființă lucrurilor. Exemplul autorului: consacrăm o realitate materială pentru toate lucrurile din jurul nostru, însă în momentul în care ele sunt cercetate cu atenție, spre exemplu de fizică, constatăm că materia nu are consistență, cea mai mare parte a ei fiind golul. În această situație tot universul material tinde să dea seama de un anumit mod de-a experimenta ființa. * Realitatea este intersubiectivitate. Nu suntem îndreptățiți să vorbim de o realitate personală. Realitate dă seama de încercarea identificării unui loc comun, deschis
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
el și-mi dau seama că l-am prezentat un pic exagerat: nu era un exemplar masculin chiar atât de remarcabil, dar tinerețea lui îmi părea pe atunci extrem de sexy. Oricum, mi-a înfipt cuiul în inimă cu ceaiul lui gol. Mă întreb necontenit și zău că aș vrea să o încerc și pe asta: ar face față cu două deodată? Numărul cinci, cu Macarena lui... Mă întristează sincer gândul că o viață sexuală a avut, dar a irosit-o și
[Corola-publishinghouse/Science/2076_a_3401]
-
încă, destul de des, ideea de vulnerabilitate în viață și în scris. în timp ce ei, la sfîrșitul unei lucrări, exultă și așteaptă laudele, eu îmi contabilizez, în gînd, slăbiciunile. Odată ce am trimis la tipografie manuscrisul, siguranța mă părăsește. încerc atunci să compensez golul ei cu explicații care să preîntîmpine, la apariție, neînțelegerile și mefiențele. Defensiv, apăsat încă de îndoieli, îmi alcătuiesc prefața: o scurtă expunere de intenții și autoevaluări. Un prag peste care mă încurajez să trec, chemîndu i și pe alții după
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
proiecții ale unei dureroase confruntări interioare, provocate de mulțimea aspirațiilor eșuate: „Din iarna sufletului meu pornește/ Un stol de corbi spre zările cernite:/ Sînt dorurile mele nemplinite;/ Și-n iarnă cugetarea-mi viscolește.// în gemete pustii se prelungește/ Ca-n golul unei vetre părăsite;/ ...Și corbi sporesc în cete înmiite.../ Și stolul tot mai jalnic croncănește!...// Nu văd nici zări nici urma unei stele;/ Doar viscolul din gîndurile mele/ Tot mai pornit prin gerul lui mă poartă...// ... Iar corbii, presimțindu-și
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
rimă: „talent”) n-are nici o legătură (cum cred unii) cu orientarea literară de care Bacovia s-a simțit atașat și nu lasă să se vadă (încă) o obsesie lexicală. „Zăvoiul decadent” e zăvoiul în decadență după venirea toamnei, fără frunze, gol. Reamintesc contextul: „Și-am stat singur supărat/ în zăvoiul decadent,/ Și prin crengile-ncîlcite mi-am notat/ Versuri fără de talent”. Autoironizîndu-se, autorul își permite și nițică afectare. „Versuri fără de talent” Aprecierea aceasta, din „Vînt”1), naște o serie de întrebări. Ce
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]