19,809 matches
-
O situație mai aparte o reprezintă biserica ortodoxă română din America și Canada, pentru că, după încheierea celui de al II- lea război mondial, episcopul Policarp Marușca nu s-a mai putut întoarce în America. În 153 a fost ales ca episcop Valerian Trifa care a păstorit credincioșii din America de Nord până în anul 184. Activitatea lui însă a fost constant subminată de București, care hirotonisește pentru această funcție pe Andrei Moldovan din AkronOhio, creându-se astfel în această zonă două eparhii; una contestată
Nicolae C. Paulescu între știința vieții și metafizica existenței by VALERIU LUPU () [Corola-publishinghouse/Science/91893_a_92858]
-
mai bine caritatea creștină? dacă nu în ajutorarea omului sărac sau în suferință. Din această dorință aveau să se nască primele așezăminte spitalicești în secolul al IV-lea al erei creștine, inițiatorul și fondatorul lor fiind Sfântul Vasile cel Mare, episcopul Cesareei și Capadociei, care credea, cu toată ființa sa, că în milostenie se sintetizează toate virtuțile vieții creștinești. „Tu cel sărac împrumută-L pe Dumnezeu cel bogat’ spunea el ca îndemn la facerea de bine. Minunatele înfăptuiri ale acestui mare
Nicolae C. Paulescu între știința vieții și metafizica existenței by VALERIU LUPU () [Corola-publishinghouse/Science/91893_a_92858]
-
asupra Istoriei... Aceste texte dovedesc un polemist redutabil, iscusit în mânuirea cuvântului și a probelor, cu o subtilă știință a minimalizării adversarilor și a impunerii propriului adevăr. Indiferent de domeniu (inclusiv în corespondența cu congregația De Propaganda Fide sau cu episcopul Ioan Bob), M. scrie pagini vii, convingătoare, în care stringența logicii, inteligența inventivă și asociativă, subtilitatea deducțiilor, efervescența spirituală sunt dublate de o ironie savuroasă, ce incendiază tonul până la pamflet și invectivă. Un ingenios joc al aluziilor și insinuărilor, al
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287961_a_289290]
-
istorică, doctrina latinității limbii române și a descendenței romane a românilor avea să fie mobilizată ca armă intelectuală în lupta politică pentru emanciparea socială a "națiunii" române. Cel care a preluat-o și dezvoltat-o în acest sens a fost episcopul unit Inocențiu Micu-Klein, influențat de scrierile lui Dimitrie Cantemir (al cărui Hronic l-a cumpărat în jurul anului 1730 din Viena). Situația românilor din Transilvania era aceea de națiune tolerată, deprivată de drepturi politice, de care beneficiau doar națiunile nobililor (maghiari
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
fundal istoric, schițat sumar în rândurile precedente, trebuie înțeleasă activitatea petiționară a lui I. Micu-Klein, în care argumentul central în revendicarea de drepturi politice a fost apelul la trecut. Tradiția petiționarismului românilor ardeleni a fost inaugurată prin asidua muncă a episcopului Micu, desfășurată între 1729 (anul instalării în funcția eclezială) și 1751 (anul în care, din exil, a demisionat din această calitate, punând punct episcopatului său). Numeroasele sale memorii adresate curții imperiale și Dietei transilvane solicitau drepturi civile pentru cler și
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
punct episcopatului său). Numeroasele sale memorii adresate curții imperiale și Dietei transilvane solicitau drepturi civile pentru cler și "națiunea" română, revendicările sale fiind fundamentate prin recursul la trei argumente crucis: a) vechimea românilor pe teritoriul Transilvaniei, ca descendenți ai romanilor (episcopul Klein este creditat de către K. Hitchins [1987, p. 40] ca avansând pentru prima oară ca argument politic în lupta românilor pentru egalitate și emancipare doctrina continuității daco-romane într-o petiție pe care a adresat-o în 1735 Cancelariei Transilvaniei din
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
decursul secolelor. Lupta politică pe calea petiției s-a dovedit a fi fără efecte, după cum o arată și soarta celor două Supplex Libellus Valachorum redactate și înaintate curții imperiale în 1791, respectiv 1792. Autorii petițiilor au fost succesorii intelectuali ai episcopului I. Micu, grupați în ceea ce a ajuns să se numească Școala Ardeleană: Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ioan Budai-Deleanu etc., heralzii națiunii valahe din Transilvania. Fără a fi inovative pe plan argumentativ, Supplex-urile fundamentează și mai solid temele invocate
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
Micu, grupați în ceea ce a ajuns să se numească Școala Ardeleană: Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ioan Budai-Deleanu etc., heralzii națiunii valahe din Transilvania. Fără a fi inovative pe plan argumentativ, Supplex-urile fundamentează și mai solid temele invocate de episcopul I. Micu ca premise ale emancipării "națiunii" nerecunoscute ca atare a valahilor. Împărtășind soarta celorlalte memorii, Supplex-urile au fost respinse iar efectul lor politic a rămas miminal. În schimb, chiar dacă pe planul luptei politice pentru emancipare petiționarismul s-a dovedit
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
s-a produs tranziția de la sensul III, națiunea ca elită reprezentativă pe plan eclezial, politic și socio-cultural, la o formă embrionară a sensului IV, națiunea ca popor purtător al suveranității. Analiza conținutului petițiilor semnate de Inocențiu Micu-Klein indică faptul că episcopul unit a operat cu două accepțiuni diferite ale termenului de "națiune". K. Hitchins (1987) reperează o tranziție de la semantica lui natio ca elită eclezială înspre o înțelegere mai inclusivistă a "națiunii" ca o "comunitate solidară prin origini comune, obiceiuri și
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
a "națiunii" ca o "comunitate solidară prin origini comune, obiceiuri și religie" (p. 39). Petițiile inițiale adresate de Inocențiu Micu-Klein în mod clar fac parte din paradigma națiune = elită (în cazul specific al românilor transilvăneni, elita eclezială unită). În concepția episcopului blăjean, tributară gândirii politice a timpului, națiunea română nu includea și țăranii, cu atât mai puțin etnicii români din afara arcului carpatic. În timp, însă, Micu- Klein a utilizat din ce în ce mai pregnant o înțelegere populară a termenului de natio, elasticizând astfel categoria
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
a cuprinde întreaga "populație plătitoare de biruri" unită printr-o comuniune de obiceiuri, limbaj și credință. Desfacerea populară a națiunii închise în granițele exclusiviste ale elitei sociale își atinge momentul de maximă extensiune în 1744 cu prilejul Sinodului convocat de episcopul uniat în vederea organizării luptei pentru emanciparea românilor transilvăneni. În cadrul acestuia, națiunea română este lărgită pentru a deveni coextensivă cu întreaga românine transilvană. Înainte de plecarea sa la Viena, unde a fost solicitat să se prezinte pentru a da seama în fața autorităților
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
este lărgită pentru a deveni coextensivă cu întreaga românine transilvană. Înainte de plecarea sa la Viena, unde a fost solicitat să se prezinte pentru a da seama în fața autorităților imperiale pentru acțiunile sale revendicative - în urma căruia avea să fie mazilit, fostul episcop luând calea surghiunului roman - Micu-Klein a convocat un sobor a cărui alcătuire era "cu totul senzațională pentru acele timpuri" (Blaga, 1995, p. 32). Alături de clerul unit a fost invitat să ia parte la sinod și preoți ortodocși, cărora li s-
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
putea fi salvat din beneficiile reformelor iosefine în noua perioadă a restituțiilor inaugurată de moartea împărtatului (Blaga, 1995, p. 96). Priza mentalității feudale pare să fi pus din nou stăpânire pe gândirea politică a cărturarilor ardeleni care i-au urmat episcopului Klein în perioada postiosefină a restituțiilor privilegiale. Acțiunea românească este reluată un an mai târziu, prin adresarea Supplex-ului din 30 martie 1792 purtând semnăturile capilor episcopali ai națiunii valahe, Ioan Bob și Gherasim Adamovici. Reiterând argumentele istorice deja forjate ale
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
diferențiază de cea dintâi este faptul că în paginile celei de-a doua, națiunea este din nou extinsă pentru a cuprinde în marginile sale și plebea. Aceasta este relevată în clar de faptul că Supplex-ul din 1792 este semnat de episcopii unit și ortodox în numele națiunii române, fără nicio distincție scalară. În timp ce primul Supplex lăsa pe dinafară plebea, semnată fiind de Clerus, Nobilitas, Militaris Civicusque Status universae Nationis in Transylvania Valachicae, cel de-al doilea pretinde ca în congresul național pe
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
angajat Inochenție Micu-Klein cu națiunile politice consacrate pentru concretizarea prevederilor leopoldine. În cuptorul acestei lupte s-a călit conștiința națională a românilor transilvăneni, marcând o etapă decisivă în evoluția gândirii politice românești în secolul al XVIII-lea. Zbaterile și strădaniile episcopului uniat de a-și ridica națiunea la rangul de națiune politică s-a lovit de zidul rezistenței nobiliare, care avea tot interesul de a conserva "sistema" constituțională a celor trei națiuni. Pe fondul acestor eșecuri a răbufnit recrudescența ortodoxiei față de
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
Mare, românii erau deja creștinizați. Micu afirmă că pe teritoriul Daciei era instituită chiar și o infrastructură eclezială, cel puțin așa reiese din spusele sale potrivit cărora "pe vremea împăratului Constantin, la anul 316 în Dachiia era creștini și era episcopi", în condițiile în care "românii în Dachiia, și dincoace și dincolo de Dunăre, în veacul al doilea și al treilea și al patrulea au fost creștini, creștinați odată cu alți romani din Împărăția Romanilor" (Micu, 1995b, p. 190). Încă o dată, identitatea roman-român
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
statogeneza" principatului Țării Românești are la bază un motiv religios. Radu Negru a descălecat din Transilvania, întemeind statalitatea Țării Românești în 1290, datorită persecuțiilor religioase la care erau supuși românii ardeleni de "religiune" răsăriteană de către ungurii catolici: "Dintre toți însă Episcopul catolic al Transilvaniei a supărat mai mult pe Români, vrînd a'i face ca să se lapede de religia răsăriteană și să înbrățișeze pe cea catolică. Strîmtorați în astfel de chip Românii, o parte dintrînșii au hotărît a'și părăsi patria
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
subl. n.). Teologul nu spune, totuși, ce naționalitate a avut Adam și nici nu face saltul naționalist de a-l naționaliza chiar și pe Dumnezeu! Nu ar fi fost primul care ar fi făcut asta. În anii de după Reforma engleză, episcopul Hugh Latimer a ridicat, la auzul veștii nașterii fiului lui Henric al VIII-lea, mulțumiri "Domnului Dumnezeului nostru, Dumnezeu al Angliei! Întrucât cu adevărat s-a arătat a fi Dumnezeul Angliei, sau mai curând un Dumnezeu englez" (Kuman, 2003, p.
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
Domnului Dumnezeului nostru, Dumnezeu al Angliei! Întrucât cu adevărat s-a arătat a fi Dumnezeul Angliei, sau mai curând un Dumnezeu englez" (Kuman, 2003, p. 107). Pe urmele acestuia, punând punctul pe "i", clericul John Aylmer (care avea să devină episcopul Londrei) a enunțat, în 1559, că "Dumnezeu este englez" (Greenfeld, 1992, p. 60: God is English). Stăniloae nu a mers atât de departe, oprindu-se la a-l naționaliza pe Adam (însămânțând în el și Eva germenii tuturor națiunilor ce
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
pentru independență" (Roller, 1952, p. 82). Totuși, la bază stau tot rațiuni funciare, Biserica Ortodoxă fiind la rându-i mare proprietar de pământ. În logica materialismului dialectic, factorii materiali bat întotdeauna factorii spirituali. În 1948, Biserica Unită a fost desființată, episcopii săi depuși din funcție, iar întreg patrimoniul, inclusiv enoriașii, a fost transferat Bisericii Ortodoxe Române. Persecutarea Bisericii Unite, culminând cu desființarea prin decret a instituției ecleziale în decembrie 1948 și încarcerarea clerului refractar absorbției înăuntrul Bisericii Ortodoxe, este cumva prevestită
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
face nici doi bani, fiindcă nici una barem nu s-ar împotrivi 549 Ibidem, p. 402. 550 Ibidem, p. 256. 149 încercării”551. Femeia ofensată îi va înscena o noapte de dragoste cu grotesca slujnică Cintazza și îl va demasca în fața episcopului. Dacă concupiscența și viclenia sunt păcatele cel mai des incriminate în povestirile Decameronului, ele nu sunt unicele. Li se reproșează slujitorilor Bisericii, și nu numai lor, ci și unor laici, lăcomia și avariția (I. 6, I. 7), dorința necinstită de
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
bronz, versurile: „Reverse dulci scântei / Atotștiutoarea, / Deasupra-mi crengi de tei / Să-și scuture floarea. Ne mai fiind pribeag / De-atunci înainte / Aduceri aminte / M-or troieni cu drag.” Pelerinii sosind aici au luat loc pe aleile din jurul mormântului și episcopul Comșa al Ardealului a oficiat parastasul. ASISTENȚA. În asistență am remarcat pe d-nii: Vasile Goldiș, ministrul cultelor, cu d-na, I. Lupaș. ministrul sănătății publice, general Moșoiu, fost ministru, A.C. Cuza, deputat, Nichifor Crainic, secretar general al ministerului cultelor, Ion
Boala şi moartea lui Eminescu by Nicolae Georgescu () [Corola-publishinghouse/Science/829_a_1548]
-
și neînțelegerea regelui cu reprezentanții bisericii. În lucrarea intitulată: Memoirs of The Court of King James The First, autoarea Lucy Aikin, inspirându-se din izvoarele apocrife ale vremii povestește cum la oficierea căsătoriei regelui Iacob nu a luat parte niciun episcop catolic. În plus, asupra regelui se exercita o presiune continuă din partea populației, deoarece se considera că era mult prea indulgent cu nobilii catolici. Aceste detalii privind relația regelui cu biserica sunt furnizate de lucrările apocrife, care au reprezentat un izvor
SOCIETATEA EUROPEANĂ ÎN MEMORIILE APOCRIFE DIN „MARELE SECOL” by Andreea-Irina Chirculescu [Corola-publishinghouse/Science/695_a_1457]
-
și declarații de gratitudine, adresate sfântului părinte, a declarat cu fermitate că este decis săi trateze cu indulgență pe catolici; și, din dorința de a promova relațiile de apropiere dintre Scoția și Anglia, i-a solicitat papei să-i confere episcopului de Vaison gradul de cardinal. Această scrisoare a fost descoperită și copiată de stăpânul lui Gray, care acuma locuia la Roma, fiind spion englez, și a trimis-o imediat reginei Elisabeta. Șocată la vederea acestei scrisori, l-a convocat pe
SOCIETATEA EUROPEANĂ ÎN MEMORIILE APOCRIFE DIN „MARELE SECOL” by Andreea-Irina Chirculescu [Corola-publishinghouse/Science/695_a_1457]
-
și în cele apocrife. O lucrare mult disputată, aflată la granița dintre scrierile oficiale și cele apocrife este intitulată Memoirs of Count de Grammont. La Nota 35 este descrisă încoronarea regelui. Nu autorul este cel care relatează, ci un oarecare episcop Burnet. Probabil, folosind un prezumtiv episcop, autorul a gândit că lucrarea va fi mai credibilă:„«Odată cu revenirea regelui,» a spus el, «un spirit de bucurie extravagantă a molipsit întreaga națiune, care a adus cu sine dezicerea de toate promisiunile de
SOCIETATEA EUROPEANĂ ÎN MEMORIILE APOCRIFE DIN „MARELE SECOL” by Andreea-Irina Chirculescu [Corola-publishinghouse/Science/695_a_1457]