19,072 matches
-
clădiri. O legendă dădea următoarea explicație: „Domnii deputați se duc la sesiunea Adunării Naționale”... Vincent încăleca pe pervazul ferestrei și sărea în brațele surorii lui, Albertine, și ale Charlottei, care se refugiaseră la el în timpul șederii lor la Paris... Atlantida, tăcută până atunci, se umplea de sunete, de emoții, de vorbe. În fiecare seară, istorisirile bunicii noastre descătușau încă o fărâmă din universul acela înghițit de vreme. A mai fost și comoara ascunsă. Cufărul plin de hârtii vechi care, când ne
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
femeie. Da, era femeie chiar și în mijlocul acelor bătrâni pe care îi bănuiam morocănoși, pedanți și puțin surzi din cauza perilor din urechi. Unul dintre ei, directorul, s-a ridicat și, cu o expresie posacă, a declarat deschisă ședința. Apoi a tăcut ca și cum și-ar fi adunat gândurile care, eram sigur de asta, aveau negreșit să-i facă pe ascultători să simtă duritatea scaunelor lor de lemn. Mirosul de praf devenea tot mai puternic. Deodată, bătrânul director și-a ridicat capul - o
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
geamul coborât al vagonului. Era în iulie 1914. Charlotte avea unsprezece ani. Viața ei nu a cunoscut nici o ruptură. Doar că ultimele ei cuvinte („Nu uita de șoareci!”) îi păreau, cu timpul, din ce în ce mai stupide, mai copilărești. Ar fi trebuit să tacă și să scruteze chipul de la fereastra vagonului, să-și sature privirea cu trăsăturile lui. Treceau luni, ani de zile și ultima replică avea mereu aceeași rezonanță de fericire neghioabă. Așteptarea devenea unicul timp din viața Charlottei. Timpul acela (“în timpul războiului
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
ieșind din palatul Barbette, ducele Ludovic de Orléans, fratele regelui Carol al VI-lea, a fost asasinat de Ioan fără de Frică, duce de Burgundia, în noaptea de 23 spre 24 noiembrie 1407”... Ieșea de la regina Isabeau de Bavaria... Bunica a tăcut, dar, în șoapta picăturilor, auzeam încă numele acelea uimitoare, țesute într-o tragică monogramă de iubire și de moarte: Ludovic de Orléans, Isabeau de Bavaria, Ioan fără de Frică... Deodată, fără să știu de ce, mi-am amintit de Președinte. Un gând
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Pașka și-a aplecat obrazul și a început să scoată peștele învelit în lut, răscolind jăraticul cu o creangă. În tăcere, sfărâmam crusta de pământ ars, care se desprindea o dată cu solzii, și mâncam carnea fragedă, presărând-o cu sare grunjoasă. Tăceam și când ne-am întors, la căderea nopții, în oraș. Eram încă sub vraja celor întâmplate. Minunea care îmi dovedise atotputernicia cuvântului poetic. Ghiceam că nici măcar nu era vorba de artificii verbale și nici de o savantă îmbinare de cuvinte
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
în viața mea, tăcerea din ultimele minute dinaintea plecării trenului nu mai devenea stânjenitoare. De la o fereasrtră, o priveam pe Charlotte, pe peron, în mijlocul oamenilor care gesticulau ca niște surdomuți - de teamă că cei care plecau nu-i aud. Charlotte tăcea și, întâlnindu-mi privirea, zâmbea ușor. Noi doi nu aveam nevoie de cuvinte. III 1 În toamnă, doar câteva zile au despărțit momentul în care, rușinându-mă să-mi mărturisesc mie însumi, mă bucuram de absența mamei, internată la spital
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
un cuvânt la celălalt. Aveam nevoie să pun din nou totul în ordine. Murmuram în întuneric fraze scurte, care constatau noua mea stare: - Așadar, există în mine cel care poate contempla aceste violuri. Îmi este imposibil să-i ordon să tacă, dar rămâne totuși acolo. Deci, în principiu, totul e permis. Beria m-a învățat asta. Și dacă Rusia mă subjugă e pentru că nu cunoaște limite, nici în bine, nici în rău. Mai ales în rău. Ea îmi permite să-l
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
mine pe cel care, în străfundurile tulburi ale gândurilor mele, contempla trupul acela de femeie cu voluptate. M-am lovit până când obrazul meu umflat, udat de lacrimi, m-a dezgustat cu suprafața lui năclăită. Până când celălalt, pitit în mine, a tăcut de tot... Apoi, poticnindu-mă de perna pe care o dădusem pe jos în timpul agitației mele, m-am apropiat de fereastră. O semilună foarte îngustă brăzda cerul. Stelele delicate, înfrigurate, răsunau ca zăpada ce scârțâia sub pașii unui somnambul care
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
fost interesat de clipa aceea. Era prea simplă: fără atracții erotice, fără intrigă, fără jocuri de cuvinte. Întorcându-mă de la școală, mi-am amintit că niciodată, când le spuneam colegilor mei povestea Președintelui îndrăgostit, nu le-am vorbit despre pânda tăcută de lângă fereastra întunecată de la palatul Élysée. El, singur în fața nopții de toamnă și, undeva, în lumea aceea obscură și ploioasă - o femeie cu chipul ascuns sub un voal sclipind din cauza ceții. Dar cine m-ar fi ascultat, dacă mi-ar
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
o falsă manevră și pieptul meu s-a turtit de al ei. Efectul era mai puternic decât o descărcare electrică! Am continuat să tropăi fără să aud muzica, văzând, în locul chipului frumos al dansatoarei, un oval luminiscent. Când orcheastra a tăcut, ea m-a părăsit fără să spună un cuvânt, vizibil înciudată. Am traversat platoul, strecurându-mă printre perechi ca și cum aș fi umblat pe gheață și am ieșit. Aveam nevoie să rămân singur, să-mi revin, să respir. Am mers pe
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
feminimă deodată atât de accesibilă și, mai ales, de halucinanta ușurință cu care trupul acela avea să mi se ofere. Întotdeauna crezusem că dăruirea va fi preccedată de o lungă evoluție sentimentală, de mii de vorbe, de un flirt ingenios. Tăceam, simțind cum se turtește de brațul meu un sân mic de femeie. Iar tovarășa mea nocturnă, vorbind fără șir cu însuflețire, respingea avansurile unei năluci întreprinzătoare, își umfla obrajii pentru câteva clipe, arătând că face nazuri, apoi îl învăluia pe
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Pașka pe prostituată și pe soldați. În întuneric, probabil că am greșit direcția. După ce am rătăcit îndelung printre bărcile adormite, ne-am oprit pe un fel de bac vechi a cărui balustradă cu suporturile sparte se scufunda în apă. A tăcut brusc. Probabil că beția i se risipea încetul cu încetul. Stăteam nemișcat în fața așteptării ei încordate, în întuneric. Nu știam ce trebuie să fac. Îngenunchind, am pipăit scândurile, aruncând în apă când un colac de funii înmuiate, când o grămadă
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
să mă leg de toate nimicurile astea franțuzești. Sau, încercând să învie atmosfera serilor noastre de veghe de altădată, va începe să-mi vorbească despre copilăria ei, da, despre vreun coafor de câini de pe un chei al Senei... Dar Charlotte tăcea. Îmi acorda foarte puțină atenție. Ca și cum prezența mea nu ar fi tulburat cu nimic atmosfera acelei seri obișnuite din viața ei. Din când în când, îmi întâlnea privirea, îmi zâmbea și chipul ei se voala din nou. Cina m-a
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
poate de mult. Da, ca femeia de la cimitir. Nu știu... Nu pot uita chipul acelei femei. Înțelegi, e complet aiurea, dar, acum, cred că în vocea ei era, parcă, un reproș. Nu știu cum să-mi explic toate astea mie însămi... A tăcut, a stat un moment nemișcată, cu ochii larg deschiși, iar irisul lor părea să păstreze lumina apusului stins. Încremenit, o priveam pieziș, fără să pot să-mi întorc capul, să-mi schimb poziția brațelor, să-mi descleștez degetele încrucișate... - Mă
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
în șa. Când zgomotul copitelor piere, femeia, încet, deschide ochii. Și începe să respire șovăitor, ca și cum ar fi pierdut acest obicei. Aerul are gust de piatră și de sânge. Vocea Charlottei s-a contopit cu foșnetul ușor al sălciilor. A tăcut. M-am gândit cu mânie la tânărul uzbek. „Trebuia neapărat să o omoare, să o reducă la un trup fără viață!” Și, cu o perspicacitate deja bărbătească, înțelegeam că nu era vorba de o simplă cruzime. Îmi aminteam acum de
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
acoperită cu flori de gheață. Fără să miște, cu capul ușor plecat, privea dansul flăcărilor din ușa deschisă a unei sobe mari, care ocupa colțul culoarului. Dincolo de fereastra înghețată, se stingea încet asfințitul de iarnă, albastru și limpede... Charlotte a tăcut o secundă, apoi a continuat cu o voce șovăitoare: - Știi, bineînțeles că era o iluzie... Dar chipul ei era atât de palid, atât de delicat... Aidoma florilor de gheață care acopereau geamul. Da, ca și cum trăsăturile ei ar fi fost desprinse
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
să rămân încă o noapte la hotel, fără să mai am cu ce să plătesc. Sau, la o adică, să intru în farmacia de la colțul bulevardului și să mă așez pe un scaun de piele, să nu mă mișc, să tac, iar când oamenii vor veni să se îmbulzească în jurul meu, să șoptesc foarte încet: „Lăsați-mă în pace un minut la lumina asta și în căldura asta. Am să plec, vă promit...” Aerul viciat de pe bulevard s-a condensat, s-
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
foarte încet: „Lăsați-mă în pace un minut la lumina asta și în căldura asta. Am să plec, vă promit...” Aerul viciat de pe bulevard s-a condensat, s-a fărâmițat într-o ploaie măruntă, stăruitoare. M-am ridicat. Vocea liniștitoare tăcuse. Capul parcă îmi era înfășurat într-un nor de vată fierbinte, am ocolit un trecător care mergea ținând de mână o fetiță. Mi-era teamă să nu sperii copilul cu fața mea aprinsă, cu frisoanele de frig care mă zgâlțâiau
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Genele ei se irizau sub razele asfințitului... NIVELUL APELOR. IANUARIE 1910. Auzeam liniștea cețoasă, clipocitul apei la trecerea unei bărci. O fetiță, cu fruntea lipită de geam, privea oglinda palidă a unui bulevard inundat. Trăiam atât de intens dimineața aceea tăcută dintr-un mare apartament parizian de la începutul secolului... Și dimineața aceea dădea, în șir, în alta, cu pietrișul scârțâind pe o alee aurită de frunzișurile de toamnă. Trei femei, în rochii lungi de mătase neagră, cu pălării mari, împodobite cu
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
încă, s-au umplut de o luminozitate aparte, smulgându-se din cercul lunilor și alcătuind un univers care-și trăia propriul lui ritm, în propriul lui climat. Pentru mine, acesta a fost timpul pregătirilor, dar, mai ales, al lungilor conversații tăcute cu Charlotte. Mergând pe străzi, aveam acum impresia că privesc cu ochii ei. Că văd, așa cum l-ar fi văzut ea, cheiul pustiu unde plopii, la o pală de vânt, păreau să-și transmită un mesaj șoptit, urgent, că simt
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
luxuriante ochiuri de apă, și o amplă vegetație ilustrează tainic prezența omului. O inaltă, discretă umanitate, un cald climat afectiv, în culori de o rară și suavă pace interioară, uneori calme și luminoase culori, dau peisajului vibrație, transparență, mobilitate. Casele tac, dar la malul apei corăbii în repaus își așteaptă oaspeții într-un decor magnific, sacerdotal. O confesiune, împărtășind respectul pentru artă și cultură, acuarela devine o superbă variantă a poeziei, comunicând cu avânt o delicată viziune a realității. Surprinzător, marturia
Memoria acuarelei by Viorica Topora? () [Corola-publishinghouse/Science/84080_a_85405]
-
sculat cu noaptea în cap sau târzielnic, la putere sau în opoziție"87 se caracterizează prin aceeași verbozitate contagioasă, specifică universului "marii trăncăneli"88: Oricât s-ar sili, celulele vorbitului sunt astfel răspândite în tot corpul, încât chiar și atunci când tace vorbesc, în locul gurii mâinile, și când nici mâinile, ochii, sprâncenele, umerii nu fac nici o mișcare și gura e închisă cu zeci de lacăte, tot se mai găsește o bucățică din el care să-ți arate că nu e de acord
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
știu ce-a uitat aci când a scuturat ieri. (Nici Băiatu, nici Nisipoiu n-au băgat de seamă că doamna din lumea mare nu putea să scuture camera unui secretar). A doua zi tu încui ușa... Îți bate la ușă. Taci. Bate mai tare. Strigă. Te face să crezi că Dumnezeu știe ce s-a mai întâmplat... Iei ceva pe tine, sumar ; deschizi... vine să-ți dea o scrisoare, dar nu se mulțumește că ai luat scrisoarea, intră și ea... Ești
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
mine gol pușcă cu două perechi de colțuni cazoni și trii cămeși rupte care țam cumpărat tot patricoler cu banii mei munciți cu sudoarea me numai eu știu cum șacuma tu să iei o dezmățată din Bacău și eu să tac depă ce ai plecat din Roman cu 700 de lei ai mei. Ține minte Jenică că dacă faci una ca asta va arunc cu vitriol în biserică și num pasă cea fi să râdă una ca Ioneasca de mine care
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
în fragmentul Apocalipsul, publicat postum sub titlul Dubla existență a lui Spiridon Vădastra: Într-adevăr, D-lui Popescu îi era tot frică să nu spună nevastă-sa vreo prostie, și de câte ori avea prilejul, îi amintea că femeia mai bine să tacă decât să-și facă numele de râs. De ani de zile, D-na Popescu se obișnuise cu această orgolioasă sensibilitate a soțului ei și aproape că nu vorbea când erau și alții de față. Pe de altă parte, această muțenie
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]