19,181 matches
-
mitul/tradiția basmului în literatură. Timp de câteva decenii, cititorul n-a mai putut întreba în mintea lui de copil "și, mai departe, și, și?". A învățat să accepte că nimic nu se termină în fond și că povestea nu contează. Ceea ce contează e "cum" o povestești. Ceea ce nu era tocmai adevărat, dacă e să ne gândim că Virginia Woolf propunea modelul (mai târziu cunoscut ca cel al) Fluxului conștiinței ca pe modul de a recupera "viața", realul, verosimilul în textul
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
basmului în literatură. Timp de câteva decenii, cititorul n-a mai putut întreba în mintea lui de copil "și, mai departe, și, și?". A învățat să accepte că nimic nu se termină în fond și că povestea nu contează. Ceea ce contează e "cum" o povestești. Ceea ce nu era tocmai adevărat, dacă e să ne gândim că Virginia Woolf propunea modelul (mai târziu cunoscut ca cel al) Fluxului conștiinței ca pe modul de a recupera "viața", realul, verosimilul în textul literar. Schimbarea
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
mai însoțește și de altceva, la fel de important. Acest altceva este excelent ilustrat de Ishiguro în ultimul lui trans-roman, Never Let Me Go. Cu el și nu numai cu el narațiunea s-a mutat definitiv din basm în coșmar. Ce mai contează o intrigă bine făcută, un personaj îndrăgostit? Le putem îngădui, susține tacit romancierul, fiindcă noi nu romanțul îl desființăm ci chiar substratul lui. Să nu mai acuzăm intrigile bine făcute, să lăsăm romanul să captiveze și să dea pâine, circ
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
cu autori, nu vrea decât să amuze, când, de fapt, contrariază. Personajul După ce Fluxul conștiinței a pulverizat personajele în cuvinte, frânturi de gând, gesturi reflexe și meditații livrești, literatura Desperado readuce eroul în povestire. Autorul imaginează pe cineva anume. Nu contează că acel cineva are o comportare stranie, un trecut nemărturisibil, gânduri așa de încâlcite că nimeni în text sau în afara lui nu le poate ordona. Tragic sau hilar, mai mult sau mai puțin activ, eroul bizar e foarte viu și
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
cu pași mici, încărcat de amintiri. Pe scurt, se întâmplă ceva în prezent. Cu autorii Desperado avem două căi: fie se întâmplă ceva, dar cu mare ironie narațiunea e zeflemisită (v. Huxley, Orwell, Burgess, Lodge, Bradbury), fie prezentul nu mai contează ca prezent (fiindcă nu aduce nicio schimbare, niciun viitor), ci ca un prezent trecut, o retrăire perfectă (v. Ishiguro, Swift, Ackroyd, Barnes, Lessing, Gray, Ondaatje, Rushdie). Mai pe înțeles, există autori clasici care au în minte un viitor, și autori
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
inovator: lungul lui ciclu de romane demonstra că viața e un flux, o curgere fără punct final. În felul lui, Galsworthy a atacat convenția narativă a încheierii pe ultima pagină. Virginia Woolf vedea trăirea ca pe o aureolă. Pentru ea conta emoția, mai mult decât incidentul de la baza ei. Balzac resimțea și el curgerea, dar istorisirea lui orchestra cu fiecare pas o încheiere exemplară. Galsworthy descoperea că are mai mult de oferit lecturii decât o filozofie (socială, individuală) a fericirii ori
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
și își căutau deja o nouă direcție, fie că scriau încă picaresc ori jonglau cu alte abordări narative. Viitorul pierdea teren în economia romanului, în favoarea unui prezent extins. În romanul Desperado, prezentul e extrem de lent, iar viitorul aproape că nu contează. Puterea Desperado stă în trecut. Trecutul e un drog pentru prezent. Eroul rememorează, nu acționează în niciun fel: trecutul îl fascinează, și ca urmare el descoperă tot felul de șiretlicuri ale memoriei, pendulând între hazard (realism) și psihanaliză (fluxul conștiinței
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
puterea trecutului de a ordona viitorul. Și prezentul lui John Fowles e o reconsiderare a trecutului, nimic mai mult. Colecționarul, Iubita locotenentului francez, Daniel Martin, Magicianul toate nu sunt altceva dcecât meditații asupra trecutului, pentru care viitorul intrigii nici nu contează. Prezentul lui Fowles e mai mult o demonstrație de tehnică narativă decât un punct de sprijin al narațiunii. Julian Barnes recurge la istoria Biblică ori literară (Istoria lumii în 10 capitole și 1/2, Papagalul lui Flaubert), așa că eroii lui
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
le citează ori le asociază textului lor. Intertextualitatea lor nu e un omagiu, ci o demonstrație. Ei par să spună, Cu cuvintele mele fac ce vreau, înglobez în ele tot ce am citit, și în același timp rămân personal, nu contează că au mai scris și alții, eu contez. Am încercat timp îndelungat să descifrez o mare iubire de literatură în aceste citări imperfecte și batjocoritoare. De fapt e vorba de o sfidare a ei. De la refuz la sfidare drumul e
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
lor nu e un omagiu, ci o demonstrație. Ei par să spună, Cu cuvintele mele fac ce vreau, înglobez în ele tot ce am citit, și în același timp rămân personal, nu contează că au mai scris și alții, eu contez. Am încercat timp îndelungat să descifrez o mare iubire de literatură în aceste citări imperfecte și batjocoritoare. De fapt e vorba de o sfidare a ei. De la refuz la sfidare drumul e scurt. Joyce și Eliot n-au mers mai
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
conștiinței scrie texte atașate, angajate afectiv. Faptul că incidentele sunt relativizate, împinse în interiorizare și psihanaliză, izolează eroul și dau un sentiment de însingurare lecturii. Realismul era imaginea socialului, radiografia lui. Odată cu urmărirea gândului până la stadiul preverbal, socialul nu mai contează, el devine o ficțiune. Realul este undeva în mintea eroului, în labirintul lui de cuvinte, care izbucnesc în dezordine la suprafața textului. Devine mai important să verbalizăm odată cu eroul decât să trăim în umbra lui. Ceea ce nu înseamnă că nu
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
de absența încheierii unuia ghiftuit cu certitudini în ce privește viitorul. Pe scurt, prin refuzul deznodântului, romanul părăsește viitorul. Timpul se strânge, iar pentru Desperado el va deveni cu totul neîncăpător. Refuzul sentimentalismelor e parte din ironia moderniștilor. Ei ricanează permanent. Ce contează un cuplu câteva decenii de fericire în contextul însingurării absolute? Eroul se retrage în el și iubirea nu mai e (sau încearcă să nu mai fie, pentru că nici Woolf, nici Eliot și nici chiar Joyce nu pot trăi în afara ei
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
autorii Desperado, ci amestecul lor într-un text care nu refuză nimic, nicio epocă din istoria literară. Scopul scuză mijloacele. Pentru a fi altfel decât ceilalți, autorul Desperado folosește ce-i cade în mână. Mirodeniile sunt toate cunoscute, dar ceea ce contează e aluatul final, gustul inconfundabil al fiecărei opere. Nu mai e vorba de o revoluție ci de o diferențiere (poate de aici și gustul predominant pentru deconstrucție), nu de un refuz, ci de un refuz al refuzului. De la introspecția modernistă
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
este esențială. Abia la relectură ajunge cititorul să descopere complicația ascunsă, rațiunea nemulțumirii lui în fața acestui text aparent atât de convențional clar. Adevărul ultim cu care ne părăsește textul este intensitatea însingurării Desperado. Eroii nu au parteneri. Pentru ei nu contează cu cine, ci cu ce intensitate există. Aceasta este lecția Desperado: sensul este profund individual. Fiecare cu puterea lui de a prelucra datele romanului, fiecare, în final, cu romanul lui. Pentru că romanul Desperado este o continuă exasperare a memoriei. Alasdair
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
Platon vede două lumi deodată, intuiește infinitul, misterul lumii pe care o credem unică. Nu e acceptat nici de trecut nici de propriul lui prezent. E inadaptabil. Exact această inadaptabilitate o resimțim când citim ultima pagină a romanului. Intriga nu contează absolut deloc. Platon e judecat, decide să plece din spațiul natal, vine în lumea noastră (atât aflăm). Adevărata intrigă e de fapt încercarea romancierului de a ne educa în spiritul relativului. E un relativ care trece dincolo de teoria lui Einstein
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
Romanele lor nu iau viitorul ca o așteptare și nici iubirea ca tipar, dar aceasta nu le face mai puțin atrăgătoare. Romancierul Desperado găsește negreșit un șiretlic să ne aducă cu respirația tăiată la ultima pagină a cărții. Martin Amis contează pe cunoașterea de către noi a istoriei reale. Dacă lectorul habar n-are de al Doilea Război Mondial și lagărele de concentrare, intriga și suspansul din Săgeata timpului sunt inexistente. Romanul defamiliarizează și creează confuzie. Pornind de la așteptările noastre de zi
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
farmec doar atâta vreme cât autorul se servește de el pentru a demonstra o teză. Autorul Desperado are mereu ceva de demonstrat. Huxley folosește didactic ironia. Ne descurajează când vrem să compătimim un erou, ne îndreaptă spre participare rațională la lectură. Nu contează atât umanitatea eroilor cât ideea pe care o reprezintă. Ni se arată treptat cum să ne facem tovarăși de lectură din ei, să le descifrăm disperarea de a fi altfel decât toate ființele pe care le știm. John, "sălbaticul" din
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
izvorul literaturii e un ocean de adevăruri contradictorii. Dreptatea și nedreptatea sunt interschimbabile, în final. Iată punctul unde inteligența vie a autoarei frizează patologicul, nebunia. La finalul oricăruia dintre romanele ei, lectorul caută certitudini și se înneacă în întrebări. Nu contează că intriga e neîncheiată; aceasta e deja o invenție depășită. Ne copleșește capacitatea romancierei de a ne popula mintea cu posibilități, cu idei neterminate, cu dorința uriașă de a continua să explorăm. Pofta de a gândi și a scrie a
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
of a Survivor ori The Fifth Child sunt un disperat semnal de alarmă. Un semnal rămas neperceput, o spaimă ignorată de contemporanii lui Lessing: Cultura noastră se apropie de sfârșit, cred, și îmi tot spun că n-are importanță. Ce contează? Dar când mă gândesc la toată bucuria ei ce tristețe. Cândva toată lumea respecta cărțile și lectura. Acum nu se mai respectă nici literatura, nici educația, ci faima scriitorului. Ce păcat. Pierdută într-o lume a cărei filozofie a disecat-o
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
devine normă întreagă, iar Yolande se pregătește să-l viziteze de Crăciun. Ursula moare de cancer, celelalte vieți merg pe făgașul lor. Hawaii e total lipsit de farmec. Puzderie de personaje minore sunt zeflemisite până la saturație. Micile lor istorii nu contează. Importantă e viața interioară a lui Bernard, la care (surpriză) avem acces, deși nu total, și nădejdea lui că se va însura cu Yolande într-o bună zi. Narațiunea folosește câteva procedee: prezentarea faptelor la persoana a treia, prin scrisori
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
mai presus decât viața: M-au întrebat "Ești așezată? Da? Aici Loteria Universală", au zis. "Ai câștigat, Premiul Special Ultra-super Global. Ce-ai face cu un milion de lire? De fapt cu mai mult de un milion deși nu mai contează odată ce ești milionar". Și au râs. "Ți-e bine?" au întrebat "Mai ești acolo? Ei hai, spune-ne, cum te simți?" Am răspuns " Nu... nu pot să cred!" Au zis " Așa spun toți. Și altceva? Hai, spune-ne". Am zis
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
-și iubească propriul copil nou-născut, în ciuda faptului că știe prea bine istoria nesfârșită a acestui sentiment comun omului și necuvântătoarelor. E un poem scris de un ochi care se dezaprobă, dar se și simte triumfător. Miracolul s-a repetat, nu contează a câta oară. Unele poeme au o narațiune și limbajul e cel al prozei, ignorând total intensitatea poeziei. Alte poeme concentrează sensul și nu folosesc povestirea. From the Demolition Zone (Din aria de demolări) e un astfel de poem cu
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
meu roman, oarecum naiv din unele puncte de vedere. Trebuie totuși să spun că el cuprinde de fapt sămânța tuturor romanelor pe care le-am scris mai târziu. E un roman despre straturile timpului, despre esența orașului, și chiar nu contează dacă e vorba de un construct al lui Dicknes ori al meu. Sunt idei, atitudini, preocupări care au rămas cu mine până-n ziua de azi. Cât despre finalul acelui roman, n-a fost decât o împrejurare bună de final și
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
de ucenicie, nu. M-am așezat în sala de lectură de la British Library, care se afla pe vremea aceea în British Museum, și am citit tot ce-am găsit din perioada aceea, cam între 17210-1720, dacă nu mă înșel. Nu conta ce fel de carte e, un tratat despre ciuperci, o carte despre haine, descântece... Trebuia să absorb și să storc de sensuri modul de exprimare, vocabularul, ritmurile vorbirii, tonul. Trebuia să o fac până ce ajungeam să scriu în limba secolului
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
ci un șir de interpretări, unele mai convingătoare decât altele. Uite, de pildă, biografiile. Sunt atâtea peste tot... Tocmai am scris o biografie a lui Shakespeare. Și mai există cel puțin încă două mii. Ce puteam să descopăr eu nou? Scriitura contează. Singurele biografii care durează sunt acelea care au fost bie scrise. Înainte de adevăr, contează cât de bine scrii. Cu cât e mai bine scrisă o carte, cu atât are mai multe șanse să dăinuie. Deci, da, chiar sunt de acord
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]