3,716 matches
-
deplină cunoștință de cauză. În această meserie, niciodată nu poți spune că știi destul. Gazetăria se învață toată viața. Iată de ce, fără a fi un manual în adevăratul sens al cuvântului, cartea de față se adresează deopotrivă începătorilor și ziariștilor îmbătrâniți în meserie. Depășind orgolii și prejudecăți păgubitoare, fiecare va avea de câștigat din experiența și greșelile altora. Ne propunem deci o carte utilă atât profesioniștilor scrisului, cât și tinerilor aflați la început de drum jurnalistic. Ne propunem, de asemenea, să
Tehnici de redactare în presa scrisă by Sorin Preda () [Corola-publishinghouse/Science/2252_a_3577]
-
În plus, vreau să am mintea complet limpede În ceasul hotărâtor. Dar ce poți ști? Imponderabilele menționate pot o altă Întorsătură și atunci adio toate pregătirile mele În fața eternității. Raymond, care este cu doi ani mai tânăr ca mine, a Îmbătrânit ramolit și puțin aiurit. Este acum mai mult ca propria sa caricatură. Totuși, mi-a făcut plăcere să-l revăd”. 6 mai, 1983: „Scrisorile tale sunt Întotdeauna o sărbătoare, fiind atât de bine exprimate și interesante, omenește judecat, de aceea
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
Îl consideră pe tatăl vitreg vinovat de toată viața sa, de toate eșecurile și frustrările sale [„...mi-am vărsat toată ura, m-am răcorit...”]. După bătaia administrată tatălui vitreg, polul de putere din casă s-a schimbat. Acesta era bolnav, îmbătrânise și nu mai avea curajul să o provoace deschis pe inculpată. În casă persista totuși o stare conflictuală latentă, datorată adversităților, nemulțumirilor, urii acumulate în timp de cei doi, inculpată-tatăl vitreg. Fetița era la școală. Inculpata de frica de a
Revista de asistență socială () [Corola-publishinghouse/Science/2153_a_3478]
-
în dialectul aromân, Așteptu soarili (1985). După ce închină câteva poeme graiului de acasă, din Macedonia, el încearcă același tip de poezie reflexivă, vrând să dea identitate și sieși, și lumii: „Aruncă-ți trupul cât mai departe,/ La ce-ți trebuie? Îmbătrânește,/ doar vocea s-o aperi de moarte,/ din trupul de care avuseși parte.// Păzește-ți vocea, păzește-o de corbi,/ de trup n-ai nevoie, te lasă...,/ Homer gândea prin ochii lui orbi,/ gândea prin noaptea lui, nebuloasă...” Așadar, aceeași
CARATANA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286102_a_287431]
-
oamenii se prindeau în ritmul acela care înveselea lumea, zvonind că toate au pornit, iar ciclurile se întemeiază. Cărunțind-o cu licheni, trecuse vreme peste moara care se pitea în gropul cu arini. Dar, la sfaturile care se încingeau acolo, îmbătrânea și acuma lumea de mirare. Mai ales când afară cântau ploile, pe măsură ce roata lopăta, timpul se închega, picurând în durata vorbei. Se încrucea tot natul de minunile ce ieșeau la iveală din negura minților iar pomenirea lor se păstra peste
Pomana porcului by Tanasachi Marcel () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91528_a_92379]
-
N-avea să se mărite niciodată. Lefty avea să se Întoarcă În acea seară cu mireasa gata aleasă și apoi avea s-o aducă acasă, ca să trăiască acolo, cu ei. Desdemona avea să rămână unde era, țăcănind din mătănii și Îmbătrânind și mai tare decât se simțea acum. Se auzi un câine urlând. Cineva din sat trase un șut Într-un snop de bețe și Înjură. Iar bunica mea Începu să plângă În tăcere, la gândul că avea să-și petreacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2054_a_3379]
-
erau aceleași două fete multiplicate la nesfârșit. În Detroit Desdemona avea de unde alege. Erau fete cu voci ascuțite sau cu alto-uri duioase, fete plinuțe și fete slabe, fete copilăroase, care purtau medalioane În formă de inimioare, și fete care Îmbătrâniseră Înainte de vreme și lucrau ca secretare la firme de asigurări. Era Sophie Georgopoulos, care rămăsese cu un mers ciudat de când pășise pe cărbuni Încinși Într-o excursie cu cortul, și mai era Mathilda Livanos, cuprinsă de o lehamite supremă, așa cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2054_a_3379]
-
și le duse pe amândouă la incineratorul din spatele barăcii de tablă. (Și așa se sfârși cu orele de greacă ale tatălui meu. Deși continuă să vorbească grecește cu părinții săi, Milton nu reuși niciodată să scrie În grecește și, pe măsură ce Îmbătrâni, Începu să uite ce Însemnau și cuvintele cele mai simple. Până la urmă nu mai putu să spună mai mult decât mine sau Capitolul Unsprezece, adică mai nimic.) Sarcasmul lui Milton era de Înțeles În Împrejurările date. Chiar În ziua precedentă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2054_a_3379]
-
de prost mergea afacerea. Câteodată invita acasă doamne de la biserică și acestea Își jucau și ele rolul, comandând cafea și lăsând bani pe bufetul de la bucătărie. În mintea lui, Lefty Stephanides devenea din ce În ce mai tânăr, când În realitate el continua să Îmbătrânească, așa că adesea Încerca să ridice lucruri pe care nu mai avea puterea să le ridice sau aborda scări pe care n-avea puterea să le urce. De aici căzăturile, lucrurile care se spărgeau. În aceste momente, aplecându-se ca să-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2054_a_3379]
-
acesta, Îi schimbase scutecele, Îi spălase așternuturile și pijamaua și Îi curățase trupul cu prosoape umede și bețigașe cu vată. Dar acum, la șaptezeci de ani, povara de a nu mai avea pe cine să Îngrijească În afară de ea Însăși o Îmbătrânise peste noapte. Părul grizonat Îi albise complet, iar silueta ei robustă Începu să se Încovoaie și să se micșoreze, așa Încât părea să se dezumfle câte puțin În fiecare zi. Se făcu mai palidă. Îi ieșiră la iveală venele. Punctulețe roșii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2054_a_3379]
-
o pereche de ochelari de aviator, cu lentile Închise la culoare. ― Bună, Callie, ce mai faci? ― Bine, doctore Phil. ― Începe școala iar? În ce clasă mai ești? ― Trec Într-a noua anul ăsta. La liceu. ― La liceu? Deja? Cred că Îmbătrânesc. Comportamentul său manierat nu era cu nimic diferit de cum fusese dintotdeauna. Sunetele ciudate pe care le scotea În continuare mărturiile Lumii Vechi evidențiate În dinții lui mă făceau să mă simt oarecum ușurată. Toată viața mea m-au alintat și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2054_a_3379]
-
trăiască o viață legendară În lumea de azi, a mea este să o povestesc. La paisprezece ani nu aveam resursele necesare: nu fusesem la muntele din Anatolia căruia grecii Îi spun Olimp, iar turcii Uludag, ca băuturii răcoritoare. Încă nu Îmbătrânisem suficient ca să-mi dau seama că viețuirea nu te trimite În viitor, ci Înapoi În trecut, În copilărie și Înainte de naștere, pentru ca În cele din urmă să te reunești cu morții. Îmbătrânești, pufăi pe scări, intri În corpul tatălui tău
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2054_a_3379]
-
iar turcii Uludag, ca băuturii răcoritoare. Încă nu Îmbătrânisem suficient ca să-mi dau seama că viețuirea nu te trimite În viitor, ci Înapoi În trecut, În copilărie și Înainte de naștere, pentru ca În cele din urmă să te reunești cu morții. Îmbătrânești, pufăi pe scări, intri În corpul tatălui tău. De aici e doar un mic salt până la bunici și apoi, până să apuci să-ți dai seama, te trezești călătorind În timp. În viața asta creștem Îndărăt. Turiștii cu părul alb
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2054_a_3379]
-
răcoritoare și pungi cu sărățele și fursecuri. Presto mi-a spus să mă servesc cu ce vreau. Îmi era prea foame ca să-l refuz, așa că am luat câteva fursecuri, Încercând să nu le Înfulec. ― Știi, Îmi spuse Presto, cu cât Îmbătrânesc mai tare, cu atât mai tineri Îmi par copiii care merg la colegiu. Dacă m-ai fi Întrebat pe mine, aș fi zis că ești Încă la liceu. În ce an ești? ― În primul an. Pe chipul lui Presto se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2054_a_3379]
-
mii de probleme: probleme financiare, probleme amoroase, probleme de școală. Oamenii se Îndrăgosteau, se căsătoreau, se duceau la dezintoxicare, Învățau să patineze, Își puneau ochelari, Învățau pentru examene, probau haine, se tundeau și se nășteau. Iar În unele case oamenii Îmbătrâneau și se Îmbolnăveau și mureau, lăsându-i pe alții să-i plângă. Se Întâmpla tot timpul, pe nevăzute, și asta era ceea ce conta cu adevărat. Ceea ce conta cu adevărat În viață și Îi dădea greutate era moartea. Din această perspectivă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2054_a_3379]
-
vineri, parcă, iar mecanismele și rotițele care o trag în sus spre a dezvălui scena colegiului și actorii din el, colegii mei și eu, au început a scârțâi cum nu se poate mai banal. Cine era acel moșneag atât de îmbătrânit? Părul lung și alb i se revărsa pe umerii lați. Fața împrumuta o nuanță albăstruie, iar ochii erau de un alb-gălbui. Era îmbrăcat într-un fel de armură de luptă, dar așa ceva eu nu văzusem până acum... Stătea singur pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1464_a_2762]
-
am așezat în el și am început să mă gândesc. Scopul meu era să găsesc această insulă. Ea răsare din apă și nu e udată de aceasta. Prin urmare, tot ce e pe ea nu este afectat de Timp. Nu îmbătrânește. Cum ea plutește pe oceanul timpului, tot ce e pe ea n-ar trebui să fie afectat de timp. Dar am greșit, pentru că eu încă simțeam cum izvorul ce pornește din mine se scurge în oceanul dimprejur și cândva mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1464_a_2762]
-
de poduri pentru a le menține integritatea și unitatea ca o singură insulă, nu două separate total. Eram acum scăldat în propriul meu timp. Propria mea existență! Și cum nu mai avea unde să se scurgă, timpul nu mă afecta. Îmbătrâneam într-un ritm pe care-l stabileam eu... două secunde o dată la o mie de ani! Și dacă acest rezervor va seca vreodată, nu aveam decât să îl deschid în spate și "apa" va năvăli înăuntru redându-mi timp. Îmi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1464_a_2762]
-
timp. Îmi puteam elibera timpul propriu și puteam să-mi însușesc altul la nevoie. Eram... nemuritor! Și nu numai atât! Aveam de partea mea acea imensă putere a vremii, acea forță care macină munții și sculptează văi în masive, care îmbătrânește oasele și dă uitării totul! Urletul victoriei mele părea să cutremure spațiul abstract în care devenisem permanent observator și rezident: Eu sunt Corvium! Mi-am îngăduit să mă minunez de locul în care mă aflam. Vedeam acum că Timpul are
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1464_a_2762]
-
mai atingea! Eram imun la degradarea sa! De asta aveam eu mai multe litere în Cartea Anilor! Eram unic. Singur! Eram singur. Nu mai era nimeni ca mine... Ce dezolant! Eram singurul care nu va muri niciodată. Lumea toată va îmbătrâni în fața mea, iar eu mă voi uita înnebunit la ea, disperat că n-am să pot s-o urmez în uitare. Toți vor încărunți, se vor albi, se vor îmbolnăvi și vor muri. Se vor întoarce în țărână, acolo unde
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1464_a_2762]
-
mult un tînăr, totuși grav și sigur pe el, care avea mai mult sau mai puțin să-i hotărască soarta. GÎndul ăsta Îl enerva și totodată Îl neliniștea, pentru că nu se simțea un om În vîrstă, nici măcar ca unul care Îmbătrînea. Totuși, tinerețea nu-l Împiedica pe doctorul Rian să locuiască Într-o reședință particulară din cărămidă roz, pe bulevardul Statelor Unite, și, dacă decorul amintea puțin de anul 1900, era totuși luxos, cu scări din marmură, covoare, mobile lustruite, cameristă purtînd
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2055_a_3380]
-
familiară, o față și o siluetă pe care Maigret le recunoscu imediat. — Lecoeur! Nu se mai văzuseră de cincisprezece ani, de cînd Désiré Lecoeur, atunci inspector, Încă făcea parte din echipa lui Maigret de la Poliția Judiciară. — Ei da, șefule, așa Îmbătrînește omul, face burtă și Înaintează În grad! Am ajuns comisar divizionar la Clermont-Ferrand, și așa mi-a fost să mă ocup de cazul ăsta nesuferit. Intrați! Îl invitase Într-un salonaș de un albastru fumuriu și se așeză la masa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2055_a_3380]
-
sub cereasca-Ți putere, Vesta! mormăie într-un final Pontifex Maximus. Gata! se luminează Occia. S-a terminat. A recunoscut for mula de încheiere. S-a cam grăbit totuși cu ceremonia de azi, recunoaște în sufletul ei. Surâde compătimitor. A îmbătrânit și el, nu numai ea. E un gând consolator. — Tămâie! cere din nou Rex Sacrorum. — Puneți-o pe altar, le sfătuiește principele, ca să sfințiți lă ca șul curat al Vestei. — Mă doare, se smiorcăie Asinia lângă ea. O zgâlțâie din
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
lecții, ca acum. Fornăie cu putere. Ochii i se împăienjenesc și mai rău. Atât de plăcute au fost zilele acelea de la începutul căsniciei lor! Își dorea să o ducă tot așa până la adânci bătrâneți, dacă-i va fi dat să îmbătrânească. Dacă le va fi dat să îmbătrânească împreună. O viață ordonată, la fel ca mersul sigur al astrelor. Asta le cerea zeilor. Munca începuse să i pară un anacronism, iar ambiția, o rușine. Și totuși, se întorcea aproape zilnic în
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
i se împăienjenesc și mai rău. Atât de plăcute au fost zilele acelea de la începutul căsniciei lor! Își dorea să o ducă tot așa până la adânci bătrâneți, dacă-i va fi dat să îmbătrânească. Dacă le va fi dat să îmbătrânească împreună. O viață ordonată, la fel ca mersul sigur al astrelor. Asta le cerea zeilor. Munca începuse să i pară un anacronism, iar ambiția, o rușine. Și totuși, se întorcea aproape zilnic în camera de lucru și scria. Compunea poezii
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]