KorAP: Find »[drukola/base=șopti & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...75 76 77 ...393 >

9,824 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318

s-a dus de mai multe ori la baie cu vasul plin de sânge. La urmă și-a luat pălăria neagră și trusa și a dispărut. Puterile mă părăsiseră, simțeam cum curgea sângele fără oprire, pendulam între o stare nebuloasă, șoptind: ăsta trebuie să fie sfârșitul. M-am revăzut pe masă, lângă badnaje îmbibate de sânge, aerul era greu. Doream să dorm, măcar puțin, dar nu reușeam. Ceva se petrecuse cu mine, mă trezisem deodată pe un țărm, lângă mare. Am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
un italian l-a întrebat care e drumul care duce la gara centrală. Era din Palermo, și se prezentase într-un fel simpatic: - SEVERINO PANE VINO! Era un băiat foarte fermecător, întâmplător lefter și fără acoperiș deasupra capului! O voce șoptise în urechea lui Feifel tot timpul: - Ia-l cu tine acasă! E păcat să lași un tânăr atât de plăcut să înghețe în stradă. Severino era îmbrăcat într-un pardesiu subțire și pe deasupra mai era și mort de foame. Așa că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
nebunule! Invit-o acasă, ia-o de nevastă! Repede, înainte ca să înceapă să miroasă a înmormântare la tine acasă! Ajuns la sinagogă, Feifel căută în zadar chipul Tamarei. Nici urmă de ea. Un cunoscut, medic bogat, vânător de fuste, îi șopti la ureche, așezându-se lângă el: - O cauți pe Tamara? Feifel dădu din cap. - Dar de ce mă întrebi? - Cum de ce? Sunt la fel de interesat de ea ca și tine. Inima mea întinerește numai când îi aud numele. Uită-te la dreapta

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
a învățat arta de a fi suedeză. Feifel se uită la dreapta lui - acolo ședea o femeie blondă, cu ochelari negri. Doamne, ce schimbată era, cum ar fi putut s-o recunoască? - A devenit și ea o falsă blondă, îi șopti Feifel vecinului său. - Numai la suprafață, i-a răspuns medicul. Înțelegi, Tamara are nevoie de bătrâni ca noi, ca start în viață, ca apoi să zboare către tineretul ei. Feifel deveni mut. Medicul îi șopti la ureche: - Că s-a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
ea o falsă blondă, îi șopti Feifel vecinului său. - Numai la suprafață, i-a răspuns medicul. Înțelegi, Tamara are nevoie de bătrâni ca noi, ca start în viață, ca apoi să zboare către tineretul ei. Feifel deveni mut. Medicul îi șopti la ureche: - Că s-a făcut blondă, asta nu mă deranjează de loc, dar de ce își ascunde privirea după ochelari negri? Feifel nu avea nici un răspuns. El însuși ar fi vrut să pună niște ochelari negri între ferestrele sufletului său

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
cu imagini pornografice, cade dintr-odată într-un somn ciudat. Somnul lui Oblomov. Somnul inimii. Slavă Domnului că Benedetto e mereu în tipografie pentru a se îngriji de mersul lucrurilor. Când îl vede pe tatăl său moțăind pe sofa îi șoptește încetișor într-o ureche: - Grație acestor pornografii vom călători și anul ăsta la Oceanul Indian. Tatăl mai mult se preface că doarme ca să nu-i răspundă nimic fiului, mai ales despre speranțele pe care și le-a pus în el. E

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
e meraviglia“; ce se crease prin fantezie exista deja în muzeul infinit al naturii. Edith plecase învinsă, fără să spună un cuvânt. Benedetto își reluase munca lui. Avea numai nouăsprezece ani, dar era un om matur, cu vise mari. Beppo șoptea pentru sine, privindu-și fiul: „Benedetto, inima inimii mele!“ O săptămână înainte de începutul vacanței de vară, Benedetto a dus probele pornografice la ziar. Redactorul-șef nu era acolo, dar în locul lui l-a primit o tânără secretară, Maria Giudita, cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
vin și apoi acasă, pentru a o saluta pe Edith. În capul lui Beppo nu mai zumzăiau versuri, ci planuri fericite dacă îl va urma Jacopo ca de obicei la Oceanul Indian. - N-am nici un ban, nici măcar pașaportul cu mine, a șoptit bărbatul puțin încurcat, ca și cum ar fi auzit gândurile lui Beppo. - Nu face nimic, se aranjează totul, îi spuse Beppo, beat la gândul de a călători din nou cu un plonjor atât de experimentat. În rest, Beppo nu mai vroia să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
înalt lângă zincul barului. Băuse o bere dintr-o suflare. Apoi îl auzise pe barman: - Încă o bere? - Mă grăbesc, mințise Dudu, numai ca să fie rugat de barman încă o dată. - Nu știu dacă e momentul potrivit să-ți spun asta, șoptise barmanul cu o lucire veselă în ochi. - Ce e ? - Da, gemenii sunt frumoși, dară - Dar ce ? - Nimic serios, dar e adevărat: au urechi de pisică! Scuză-mă, dar e adevărul pur! Nici eu, nici tatăl sau bunicul meu n-au

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
pe bicicleta lui ruginită, încercând să facă opturi în dreptul casei Ninei. Inima lui veselă era bântuită de un presentiment. Își amintise brusc visul de azi-noapte. Visase un drum, acest drum, cel al iubirii care nu duce nicăieri. Extraordinare sunt visele, șoptise Dudu pentru el. Nu se putea niciodată bănui unde se termină lumea și unde începe visul. Mergea pe acel drum cu speranța să ajungă undeva. Era ca într-o pădure cu frunze dese ca zilele și nopțile trăite. Pe măsură ce mergea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
aruncat dintr-odată în afara vieții și dorea pur și simplu să-și aducă moartea singur. Eu, demonul lui Zaharel, vroiam să-l ajut într-un fel. Începusem din nou să răsfoiesc Evangheliile ca să dau puțin glanț propriilor cuvinte. I-am șoptit lui Zaharel de pe lobul urechii: - Dragă, viața e mult mai mult decât mâncare și dragostea femeilor! Nu te mai întrista pentru ce ai să pui în gură, nici pentru ce țol o să te acopere. Toate astea sunt goană după vânt

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
de dragul Porumbiței. Deși știam că dragostea poate să și omoare. Dar nici măcar mort nu pot trăi fără ea, peste tot o văd, în siluetele femeilor, ochii ei lucesc în sclipirea cenușie a pietrelor de pe stradă. - O să-ți treacă, i-am șoptit eu. Zaharel plângea cu fața în palme. - Ce-ai primit de la iubire? Numai dezamăgire! - Mă voi arunca în aer de pe cea mai înaltă clădire din acest oraș! - Vei începe din nou să trăiești, i-am spus eu cu voce mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
că am fost aici cu tine, că m-ai sărutat, poate moareă - Nu moare! Și dacă moare e mai viu decât a fost vreodată ca mort! - Ești cu adevărat Diavolul, a spus o fetiță cu ochi sclipitori. - Da, i-a șoptit „Eros“ la ureche, dar să nu spui la nimeni, vino cu mine și voi face din tine femeie! Nimic nu e mai greu și mai ușor decât iubirea! Fetița s-a îndepărtat gânditoare. Și „Eros“ și-a adus din nou

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
gândi Rudi. Focul era atât de agil, nimeni nu-l putea opri din cursa lui biruitoare. După numai câteva ore, nimeni nu mai recunoștea locul obișnuit pe lângă care trecuse acum câteva minute. - Mulțumesc Ție, Doamne, că nu arde la Solna, șopti Rudi pentru el. În alte părți ale orașului era liniște și oamenii își vedeau mai departe de treburile lor mai mult sau mai puțin importante. Rudi, ca orice îndrăgostit, se gândea la cea dragă inimii lui, la Tua și chiar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
ca și șalul de rugăciuni peste umerii slabi. - Repede, chemați salvarea, a strigat un om în vârstă, care știa cât de ușor e să mori când ești bătrân. - Nu sunt mort, aștept să mă însor a treia oară, i-a șoptit Rudi vesel. Vă rog să mă duceți acasă, aici e adresa, în buzunarul de la piept. Trei bărbați în vârstă îl ajutară să ajungă acasă pe Ringvägen. Rudi i-a rugat să-l pună pe dușumea. Patul lui îngust era ocupat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
știe ce trebuie să facă. Se aflau într-o cameră bizară, cu obiecte strânse absurd într-o viață, pentru a pleca într-un lung voiaj despre care nu se știa absolut nimic. Sudoarea începuse să curgă de pe fața lui Rudi, șopti într-o limbă necunoscută celor de față: - Ce zi frumoasă pentru murit! Rudi se văzu în țara lui, Bucovina, era cu Ania gravidă și fugeau de nemți. Peste tot erau oameni bănuitori și plini de ură. Dar cineva s-a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
încrețind pielea din jurul lor într-o mătase veche. Părul îi devenise neobișnuit de rece, părăsit de căldura capului. Numai restul corpului mai era moale și cald, locuit de acele organe tutelare la care oamenii nu se gândesc prea des. Așadar, șoptise Natanael, chipul plecase întâi, în el locuise din plin suflul vieții. Inima, în neobosita ei generozitate, se forța încă să încălzească peisajul lunar al corpului interior. Natanael o strigase de mai multe ori - apoi înțelesese că Tua murise și timpul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
uitase un pix negru. L-am luat, gândindu-mă să-l arunc pe fereastră. Dar am remarcat că pe el era scris numele șefului cel mare. Mi-a venit ideea să-l folosesc ca stinghie în colivia lui Sucki. Am șoptit: - Dragă Sucki, dacă se va schimba starea în care ne găsim acum, așază-te pe stinghia asta! Știam că păsările înțeleg limba omenească și ochii lor văd clar în viitor. M-am dus în bucătărie să pregătesc ceva de mâncare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
o foaie nouă cu cifre, încercând să-mi spăl fața în lumina matematicii. Veghez nopțile până dimineața. Aud pași de dans în jurul nopții și e tot timpul cineva care se amuză lângă pian. Cineva zboară în sufragerie. Vocea din cap șoptește: „Înțelegi? Ești aici? Adevărat?“ Mă scol, deschid ferestrele, văd din nou „zorii trandafirii“. Aștept, până când primesc un pumn cu pene de răcoare peste față. FILENAME \p D:\microsoft\docuri nefacute\Ghetele fericirii operat.doc PAGE 86

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370

își dori să fi murit în clipa când își băgase din greșeală cuțitul în braț. Vroia să fie mort, nicicând născut, deja îngropat, iar remarcile celorlalți copiii îi înroșiră obrazul de rușine instantaneu, așa rănit cum era. - Ai dreptate, Elefterie... șopti el din rărunchi, țintuind cerul. - Eu mă joc, domnule Cârpenișteanu! strigă copilul deznădăjduit, crezând că marele scriitor va muri, lucru pe care nu-l dorea, căci îi părea rău de el. Îi prinse în mâini capul căzut. - Mă joc, pentru că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
rândul său în amănunt, așa cum rareori văzusem pe cineva făcând, mă convinse de faptul că era un tip deosebit de inteligent, ceea ce mă bucură nespus, alungându-mi totodată orice umbră de îndoială. Era omul meu. - Am spus că Euripide e nebun, șopti el precaut, aplecându-se spre urechea mea. Să ai grijă. Eu mă numesc Maro, mai spuse el. Încântat de cunoștință. Abia acum înțelegeam. Era îmbrăcat în maro pentru că numele său era Maro. Normal. Și se numea Maro pentru că el însuși

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
Am încercat să-l opresc totuși, atingându-i mâna. M-a privit trist. Știam amândoi. - Haideți, să mergem mai departe, vă rog... continuă Euripide părintește, zâmbind jenat către cei prezenți. Nu luați în seamă... - Ți-am spus că e nebun... șopti din nou Maro către mine. Treptat, murmurul din sală începu să scadă, iar liniștea se așternu deplină peste acest moment furtunos oferit de Bobby Giordano, un personaj pe care cu siguranță n-aveam să-l uit multă vreme. Programul cenaclului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488

dau oricât. După ce am străbătut vreo douăzeci de pași, Zinocika privi precaută peste umărul meu și, văzând că birjarul scoate grăbit pătura de pe cal, mai că strigă de bucurie. Punându-mi-se în față și ridicându-se pe vârfuri, îmi șopti plină de entuziasm: - E de acord, e de acord (aplaudă chiar fără zgomot), vine imediat. Vedeți ce isteață sunt? (îmi tot căuta ochii). Vedeți? Aha, ia uitați-vă! Acest „aha“ îmi suna foarte plăcut în urechi. Reieșea că eu aș

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
față și așteptarea chinuitoare ca hulubele lor să lovească botul calului nostru; și „cioc, cioc, cioc“ sunând partea metalică a saniei, bombardată de zăpada aruncată înapoi de copitele cailor; și tremurul saniei, și tremurul inimilor noastre. Ah, ce bine e! șopti lângă mine un glăscior de copil încântat în ploaia de zăpadă șfichiuitoare. Ah, e o minune, o minune! - Și pentru mine era o „minune“. Dar, ca întotdeauna, mă împotriveam din toate puterile acestei bucurii care mă invada. Când am trecut

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
vocea liniștită și plină de bunătate cu care-mi vorbeam mie însumi) începu să răsune în mine. „Eh, tu, spuse glasul cu amărăciune, ai distrus fata. Uite-o, uite-o cum pleacă. E încă un copil. Îți amintești cum îți șoptea «Ah, dragul meu?» Și de ce ai distrus-o? Ce ți-a făcut? Eh, tu, tu!“ Uimitor lucru e o spinare de om jignit pe nedrept, spinarea unui om care se desparte de tine pentru totdeauna. Acea spinare exprimă neputința omului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]