7,092 matches
-
a bolii ca apărare este aproape sigur asociată cu alte mecanisme, cum sunt regresia sau transformarea activității în pasivitate. 26) Limitări ale funcțiilor eului (V.): reducerea sau pierderea uneia sau mai multora dintre funcțiile eului, în scopul de a evita anxietatea generată de conflictul cu tendințele instinctuale, cu supraeul ori cu forțele sau obiectele din mediul înconjurător. Limitarea unei funcții a eului poate fi relativ benignă, cu o slabă interferență asupra eficacității globale a eului. Cu toate acestea, ea îmbracă adesea
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
Formalizarea este precursoarea ritualizării. 38) Sexualizarea (V.): a dota un obiect sau o funcție cu o semnificație sexuală pe care nu o aveau anterior sau pe care o dețineau în mai mică măsură, toate acestea cu scopul de a preveni anxietatea legată de anumite pulsiuni sau reacții interzise. De multe ori, sexualizarea își face cunoscut efectul sub impactul deplasării. 39) Somatizarea (V.; DSM III-R): între definiția dată în glosarul din DSM III-R și cea din lista lui Valenstein se observă un
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
Apărări precum identificarea cu agresorul și deplasarea aparțin acestui stil defensiv. 2) „Proiecția”. Se caracterizează prin faptul că justifică exprimarea ostilității sau a respingerii atribuind celorlalți intenții sau caracteristici negative, pe baza unor dovezi deformate. Acest tip de atribuire diminuează anxietatea subiectului în privința propriilor caracteristici indezirabile și creează iluzia controlării acestor caracteristici și senzația de superioritate, ameliorând astfel stima de sine. 3) „Jocul cu principiile”. Corespunzând doar în aparență unor principii generale, apărările grupate în acest stil constau în evocarea de
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
conflict intern sau o amenințare externă. Se reușește astfel înlăturarea din conștiință a semnificației emoționale a conflictelor sau amenințărilor respective. Creând iluzia „înțelegerii”, aceste apărări îi dau subiectului sentimentul de control și de detașare emoțională în raport cu amenințarea percepută, îi diminuează anxietatea și îi măresc respectul de sine. „Jocul cu principiile” este comun apărărilor de tipul intelectualizării, raționalizării și izolării afectului. 4) „Întoarcerea către propria persoană”. În fața conflictelor și amenințărilor, răspunsurile defensive orientează către propria persoană criticile excesive, furia și ostilitatea nejustificată
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
de „pernă de aer” sau „saltea” care atenuează impactul psihologic al conflictelor și amenințărilor. Anticiparea pericolului creează iluzia unui control existențial asupra rezultatelor nedorite, diminuând implicit impactul amenințărilor percepute, și conține - dacă nu o poate elimina - și o componentă de anxietate. Această strategie protejează împotriva unei posibile diminuări o stimă de sine vulnerabilă. Întoarcerea către propria persoană ar fi stilul răspunsurilor autohandicapante, pesimiste sau masochiste. 5) „Transformarea în contrariu”. Răspunsurile defensive ale acestuistil reduc conflictul intern sau amenințările exterioare, diminuându-le
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
-le importanța sau deplasându-le totalmente din conștiință. Astfel, subiectul răspunde în mod pozitiv sau neutru la un eveniment frustrant, care altfel ar genera o reacție negativă. Estomparea realităților neplăcute creează iluzia unei controlări a conflictelor sau amenințărilor, care diminuează anxietatea conștientă și accentuează sentimentul de bine al subiectului. Regăsim acest stil în mecanisme ca (de)negarea, refuzul, formațiunea reacțională și refularea. Ultima clasificare pe care o prezentăm apare într-o cercetare empirică efectuată de Bond et al. (1983) și a
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
implică adesea în relații stabile și sunt capabili să funcționeze în mod adecvat din punct de vedere psihic. Ei ajung să ceară sprijin psihologic atunci când, ca urmare a unei pierderi, stilul lor defensiv nu le mai poate stăvili furia și anxietatea, situație în care subiecții devin depresivi. Acest stil defensiv, aflat în legătură cu cel de-al treilea factor evidențiat de Bond și echipa sa, poate fi desemnat sub numele de sacrificiu de sine. Factorul 4 corespunde unui procent de 8% din varianța
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
din varianța totală; apărările aflate în legătură cu acest factor sunt umorul, reprimarea (înlăturarea) și sublimarea, puternic asociate noțiunii de coping reușit. Umorul reflectă capacitatea de a accepta o situație conflictuală atenuându-i aspectele dureroase; reprimarea permite ca un conflict generator de anxietate să fie scos din câmpul conștiinței până în momentul când subiectul este pregătit să negocieze cu respectivul conflict. În fine, sublimarea pune pulsiunea (sursa anxietății) în slujba unui răspuns creativ. În virtutea modului în care aceste apărări contribuie la controlarea conflictului, cel
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
a accepta o situație conflictuală atenuându-i aspectele dureroase; reprimarea permite ca un conflict generator de anxietate să fie scos din câmpul conștiinței până în momentul când subiectul este pregătit să negocieze cu respectivul conflict. În fine, sublimarea pune pulsiunea (sursa anxietății) în slujba unui răspuns creativ. În virtutea modului în care aceste apărări contribuie la controlarea conflictului, cel de-al patrulea stil defensiv ar putea fi numit stil adaptativ. În cadrul cercetării care a condus la descrierea acestor patru stiluri defensive - acțiune inadaptată
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
într-un răspuns de tip intelectual, utilizat atunci când Margaret se află în fața unor situații neobișnuite. Observațiile ulterioare - întreprinse pe când Margaret avea 5, respectiv 14 ani - mai indică faptul că utilizarea intelectualizării ca apărare era predominantă printre modalitățile de reducere a anxietății generate de anumite situații neobișnuite sau problematice. Studiul efectuat de Provence demonstrează în mod convingător utilitatea cercetărilor longitudinale care, pornind de la stadii foarte precoce ale dezvoltării individuale și ajungând la perioada adolescenței, permit descrierea evoluției mecanismelor de apărare. Care sunt
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
ce se găsește în câmpul vizual. În acest caz, realitatea nu este întru totul ascunsă, anulată, percepția bebelușului fiind doar ajustată, ca și cum realitatea nu ar exista. Această etapă poate fi ilustrată de studiul efectuat de Tennes și Lampl (1969) asupra anxietății de separare la copiii de 9-13 luni. Autorii au imaginat o situație în care mama și copilul se bucurau jucându-se împreună într-o sală de observare. După un timp, mama părăsea încăperea, iar copilul, care rămânea în grija unei
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
eronată, despre transformare în contrariu și negare. 3) Percepția eronată (în general de tip benign) a stimulului perturbator îl transformă în ceva care nu există în realitate și reprezintă o componentă primitivă a refuzului. Funcția sa defensivă decurge din reducerea anxietății, rezultată dintr-o schimbare a realității în ceva mai puțin îngrijorător. Practica clinică oferă numeroase exemple de percepție eronată. Astfel, o pacientă căreia medicul i-a diagnosticat un „cancer” percepe acest mesaj în mod eronat și relatează că medicul i-
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
voia unor manifestări sentimentale. În acest caz, apărarea împotriva afectului fixează amintirea tatălui mult iubit. Parcursul tehnic indicat de cazul prezentat de A. Freud pornește de la analiza apărării, trece prin studiul rezistenței sale în transfer, pentru a ajunge la analiza anxietății și a originilor sale. Pe lângă demonstrarea clinică a utilității pe care o prezintă analiza apărării, A. Freud ne oferă elemente de prognoză a evoluției, fondate pe motivele apărărilor. Astfel, ea precizează că pronosticul este cel mai favorabil atunci când apărarea are
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
patologice. Apărările folosite sunt orientate mai ales înspre ceilalți (având o orientare interpersonală) și provoacă la aceștia reacții de susținere și încurajare. Potrivit lui Semrad et al. (1973), pacienții utilizează atunci apărări ce le permit să trăiască „o tristețe și o anxietate relativ stabile”. Pornind de la aceste observații, Semrad et al. au elaborat Scala profilului eului, alcătuită din 45 de întrebări destinate identificării a nouă apărări, grupate în trei categorii: - apărări narcisice (proiecția, refuzul și distorsiunea); - apărări „afective” (de tip obsesiv-compulsiv, ipohondru
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
elaborat Scala profilului eului, alcătuită din 45 de întrebări destinate identificării a nouă apărări, grupate în trei categorii: - apărări narcisice (proiecția, refuzul și distorsiunea); - apărări „afective” (de tip obsesiv-compulsiv, ipohondru și neuroastenic); - apărări nevrotice (cum ar fi disocierea, somatizarea și anxietatea)30. Acest demers pornește de la ideea (Semrad et al., 1973) că studiul apărărilor va contribui într-o mai mare măsură la înțelegerea stării clinice a pacienților decât o pot face procedeele clasice de tipul diagnosticului bazat pe gruparea simptomelor. Scala
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
interne pe care o generează în cultura noastră, riscul de eșec în relațiile afective. Apărarea transpersonală se exprimă sub forma a trei modalități de schimb cu celălalt: apropierea extremă de acesta, tentativa de a-i câștiga admirația sau ruperea relațiilor. Anxietatea care există în orice grup este subiacentă mecanismelor de apărare grupală. Acestea au făcut obiectul unor importante cercetări, întreprinse de Anzieu (1975) și Kaës (1976, 1980, 1993), care definesc organizarea defensivă a grupului, creată de un aparat psihic grupal. Pe
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
afirmării de sine prin exprimarea sentimentelor” este practicată în terapiile comportamentale, întrucât exprimarea antrenează o „decondiționare a răspunsurilor anxioase inadaptate care se instalează la bolnav în raport cu persoanele cu care intră în contact” (Wolpe, 1973/1975). Antagonismul dintre exprimarea sentimentelor și anxietate a fost subliniat în mod repetat de Wolpe, ca și de alți autori (Boisvert și Baudry, 1981; Mathieu, Wright și Valiquette, 1977). Wolpe (1973/1975) precizează în plus că toate sentimentele pot fi comunicate sub forma afirmării de sine, cu excepția
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
a fost subliniat în mod repetat de Wolpe, ca și de alți autori (Boisvert și Baudry, 1981; Mathieu, Wright și Valiquette, 1977). Wolpe (1973/1975) precizează în plus că toate sentimentele pot fi comunicate sub forma afirmării de sine, cu excepția anxietății față de o altă persoană. Este vorba așadar de un veritabil mecanism de apărare, de vreme ce, atunci când intră în acțiune, el produce o diminuare a anxietății. Fundamentele acestui mecanism de apărare sunt: refuzul ferm al cererilor nerezonabile ale altora, exprimarea opiniilor proprii
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
1975) precizează în plus că toate sentimentele pot fi comunicate sub forma afirmării de sine, cu excepția anxietății față de o altă persoană. Este vorba așadar de un veritabil mecanism de apărare, de vreme ce, atunci când intră în acțiune, el produce o diminuare a anxietății. Fundamentele acestui mecanism de apărare sunt: refuzul ferm al cererilor nerezonabile ale altora, exprimarea opiniilor proprii, ca și a furiei, afecțiunii, tandreței și, în general, a emoțiilor resimțite (fie ele pozitive ori negative), capacitatea de a cere favoruri și de
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
invitat seducător, tatăl său a tachinat-o în legătură cu acneea sa și mania de a se privi în oglindă. De atunci, în ciuda unei psihoterapii întinse pe durata a mai mulți ani, ea nu reușește să scape de acest handicap. Deși elimină anxietatea, terapia cognitivo-comportamentală nu conduce la dispariția înroșirii intempestive. Printr-un antrenament progresiv, atunci când roșește la un compliment, Patricia îndrăznește să spună: „Ceea ce-mi spuneți mă mișcă profund”. Atunci când roșește de furie, în loc să-și interzică exprimarea sentimentelor, ea îi împărtășește
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
îndrăznește să spună: „Ceea ce-mi spuneți mă mișcă profund”. Atunci când roșește de furie, în loc să-și interzică exprimarea sentimentelor, ea îi împărtășește interlocutorului dezacordul său. Astfel, reușește să se concentreze asupra a ceea ce spune sau face și nu mai resimte anxietatea pe care o trăia altădată în aceste circumstanțe. Utilă în gestionarea unei situații conflictuale generate de comunicarea dificilă cu ceilalți, afirmarea de sine prin exprimarea sentimentelor pare, la prima vedere, mai puțin eficientă atunci când anxietatea nu este declanșată de cauze
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
face și nu mai resimte anxietatea pe care o trăia altădată în aceste circumstanțe. Utilă în gestionarea unei situații conflictuale generate de comunicarea dificilă cu ceilalți, afirmarea de sine prin exprimarea sentimentelor pare, la prima vedere, mai puțin eficientă atunci când anxietatea nu este declanșată de cauze relaționale: o boală gravă care-l atinge pe individ sau vreun apropiat, doliu. Exprimându-ți tristețea găsești o ușurare, dar declanșezi totodată un alt mecanism de apărare: afilierea. Durerea persoanei care suferă poate crește atunci când
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
asupra stării de bine a individului. Optimismul nu trebuie confundat însă cu refuzul. Alte cercetări, cele întreprinse de Janis (1958) și de Spielberger et al. (1973), citate în aceeași lucrare, confirmă observația lui Freud (1926/1995) cu privire la rolul protector al anxietății trăite înaintea producerii unei situații traumatice. Pacienți ai secției de chirurgie prezentând o anxietate moderată înainte de operație se revigorează mai bine și mai rapid decât cei care manifestă o anxietate scăzută (refuz) sau foarte ridicată (dramatizare). Se pare că doliul
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
cercetări, cele întreprinse de Janis (1958) și de Spielberger et al. (1973), citate în aceeași lucrare, confirmă observația lui Freud (1926/1995) cu privire la rolul protector al anxietății trăite înaintea producerii unei situații traumatice. Pacienți ai secției de chirurgie prezentând o anxietate moderată înainte de operație se revigorează mai bine și mai rapid decât cei care manifestă o anxietate scăzută (refuz) sau foarte ridicată (dramatizare). Se pare că doliul anticipat, care permite experimentarea în avans a reacțiilor emoționale, individul plângând dinainte o persoană
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
confirmă observația lui Freud (1926/1995) cu privire la rolul protector al anxietății trăite înaintea producerii unei situații traumatice. Pacienți ai secției de chirurgie prezentând o anxietate moderată înainte de operație se revigorează mai bine și mai rapid decât cei care manifestă o anxietate scăzută (refuz) sau foarte ridicată (dramatizare). Se pare că doliul anticipat, care permite experimentarea în avans a reacțiilor emoționale, individul plângând dinainte o persoană iubită despre care știe că va muri curând, joacă un rol benefic. O cercetare efectuată de
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]