4,072 matches
-
i-a rămas țintuită de suprafața ei, pe care descoperea uimit o mare complexitate structurală și morfologică. Îndreptându-și atenția pe o parte din rocile surargintii, observă o aglomerare de cristale poliedrice Marian Malciu de granați alături de micașisturi cu străluciri argintii, ce păreau a fi doar bolovani izolați, dar toate cu aceeași orientare. Acestea erau amestecate cu șisturi hornblendice și alăturate unor straturi cu calcar masiv și granular, ce păreau că sunt separate atent de mâna omului. Se grăbi să disloce
TAINICELE CĂRĂRI ALE IUBIRII by Marian Malciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91752_a_92809]
-
niște lungi înjurături, nerepezindu-se încă la adversarii săi să le bea sângele. - Miliarde de planuri cincinale neîndeplinite! Catralioane de obiective proiectate în derâdere și fără clanțe la uși!! îl îngînă batjocoritor un bagaj suplu, tigrat cu dungulițe negre și argintii, ce purta numele de Relu Înmiresmatul. Arăta destul de înmiresmat. Pe piept îi clănțăneau un soi de odăjdii, iar în dreapta strângea o trestie sugerând o cârjă de prelat. Pentru cine îl implora, știa să intoneze rugăciuni. Și-ai ajuns să-ți
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
molii și parcă alunecată spre stânga. Cu ochii dați peste cap. Iar, când se frânse de șale pentru a-l săruta lung și nebărbătește pe gură, necunoscutul îi identifică șoferului, la capătul păroaselor sale canale nazale, și cei doi viermi argintii, reprezentând stigmate ale stricăciunii și provenind din ținuturile Roș, Meșec și Tubal. - ...Dar de ce să nu te duc, pițipoancă mică?!... Ce, banii lui matale are păduchi? inspiră, pentru a doua oară, deșteptîndu-se șoferul, după ce străinul i se instalase silențios pe
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
ajutând la scurgerea pișcătoarei beri în halba ce avea, curând, să-l găzduiască și pe inel. Talmudistul s-a ciucit, pe vine, să descifreze. "...E un campion complex și rafinat..." Unde citești asta?" Și mi-a relevat, reliefate în poleiala argintie, siluetele fumegânde parcă, ale unei retorte și ale unui cuptor alchimic. Pare un alambic de țuică" am îngăimat eu. "Practică o meserie transmigratoare și captivantă" mi-a decriptat, plecând de la un fascicol de lumini și-un sector de cerc, ca
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
pui la suflet antecedentele lui... Un desăvârșit cunoscător al mediilor prin care te va purta... Cu fiecare învîrtitură de roată, te pune mai aproape de cele 99 de înțelesuri ascunse ale poeziei perfecte. Cu fiecare... zmucitură de volan - citi talmudistul pojghița argintie - mai sigur vei fi uns, întîi, drept tătuc al orașului... Apoi, precum îți prezic... Iar, dacă vei fi mulțumit, poate te vei îndura și de el... Scurgând licoarea asta peste osemintele puradelului, topindu-i-le și ștergându- l de orice
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
al doilea, plimbîndu-se perechea lui de pantofi. În următorul, perechea lui de șosete. Urmate, aceste trei taxiuri, îndeaproape, de două Getaxuri, format papuc și chiar de o camionetă, ce-i voiajau, celui ce comandase întreaga paranghelie, sacoul bleumarin cu nasturi argintii, pachetul de "Carpați" și ecusonul de taximetrist. Și, în fine, după ce fu înveșmîntat la loc, în toate aceste accesorii de vestimentație, și, după ce se încăpățînă din răsputeri să nu-și plătească șoferii în alt fel decât scoțând pe gură mingii
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
vreme, boarfa n-o să-l reclame la nici un garaj.) Pentru că, ușa crăpîndu-se ușurel, în fața lui se ivi creatura din fum de eșapament de alaltăieri. La fel de străvezie, dar parcă mai fercheșă. Cu ochelarii cu rama impozantă schimbați pe unii din sârmă argintie, subțire (conferindu-i Profesorului un discret aer de Gandhi). Cu pipa în care, parcă, perpelea tămâie. C-o bărbuță disciplinată cu foarfeca, din vălătuci de fum. Și-o togă, tot fumurie, înveșmîndu-i însă numai partea din față a trupului. Și
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
ceață se lățise. Și completa deja contururile unui bărbat corpolent, cu ținută cazonă, păr rar, tuns drastic, fața lătăreață, rasă până la sânge, ochelari severi de baga. Și prin al cărui trup transparent, șiroind de ectoplasmă, reușeai să zărești desenul florilor argintii, verzi și violete, de pe materialul textil aflat în spatele său, îmbrăcînd speteaza fotoliului. Paradoxal, sub greutatea bărbatului, buretele fotoliului se curbă. Cețoasa apariție se aplecă spre servanta din stânga. Încărcă, în palmele-i de săpător, cele două difuzoare ale pick-up-ului. Umblă un
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
vreme, un puișor neastâmpărat de vânt i se strecura, ca printr-o ușă întredeschisă, pe sub cupa veșmântului, umflîndu-i-l, răsturnîndu-i-l peste cap, dezvăluindu-i un trup nici de viitor culturist, dar nici vulgar, ci doar parcă tăvălit prin solzii unui peștișor argintiu. Pe platforma zgrumțuroasă a Foișorului de Foc se opri un sfert dintr-un minut să-și tragă sufletul. Era o zonă a Bucureștiului în care nu știu cam ce pățea sufletul lui, dar se cam zvârcolea. Patru minute mai târziu
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
inele, ca de femeie. Pe ea aluneca strălucirea lămpii. Domnul Vasiliu socotea cu un creion și, când 1-a simțit înăuntru, a ridicat ochii. Stere i-a deslușit prin pânza cenușie de dincolo de masa încărcată chipul lunguieț și slab, părul argintiu pe la tâmple și hainele necălcate, vechi și lucioase. - Tu ești, mă? a întrebat. Inima cârciumarului bătuse mai tare. Aceeași spaimă veche, ținută ani întregi în suflet, a ieșit gâlgâitoare, sub piept. Palmele și ghiontii lui uitați, glasul poruncitor al stăpânului
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
cu funde late, cumpărate de naș. Le-au aprins, și un fum frumos mirositor s-a răspândit împrejur. Rudele, cu capetele descoperite, ascultau glasul preotului. Părintele avea o voce dulce și caldă. Lumina feștilelor juca în firele rare din barbă, argintii și întunecate. Dascălul, subțire și palid, dădea, alături, răspunsurile, pe alt glas. Stere abia se ținea să nu plângă de bucurie, privindu-și din când în când nevasta, în spatele căreia lăcrimau soacra și dogarul, cu nenea Ghiță Bîlcu și cuscrul
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
i se făcea frică. De la rampă picura mirosul gunoaielor încinse. Prin iunie înfloreau mărăcinii. Buruiana avea o tulpină lemnoasă, verzuie. Făcea la cap o gogoașă roșie, plină de spini, care se umfla ca un cimpoi. Alături creșteau loboda și pelinul argintiu. Pe frunzele lui se oglindea nopțile luna știrbă a Cuțaridei. Pământul mișuna de gâze albastre, împodobite cu aripi străvezii. Fata tramvaistului cunoștea cărăbușul greoi de gunoi, care abia se mișca sub zaua lui neagră, și lungile mustăți ale lăcustei, și
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
aceasta îi strângea adesea inima. Cum ar fi știut el să iubească! Cum ar fi purtat pe mâni, cum s-ar fi închinat unei copile care i-ar fi dat lui inima ei! Adesa și-o închipuia pe acea umbră argintie cu fața albă și păr de aur? căci toate idealele sunt blonde - și parcă simțea mînuțele-i calde și înguste în mâinile lui, și parcă-i topea ochii sărutîndu-i, și parcă i se topea sufletul, ființa, viața, privind-o... vecinic privind
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
un "Pomenește, Doamne... ", iar bătrânul tată își descoperise capul. Pielița [feței lui] era galbenă, iar pe ea țesuse ani și dureri în toate părțile trăsuri cari mai fine, cari mai adânci - capul său, mai mult fără păr: părea că perii argintii, presărați numai, erau sădiți de mâna unei ființe nedibace... Ochii săi erau uscați și necapabili de-a plânge... privirea țintea fixă asupra sicriului, încît părea că toată espresiunea durerei celei adânci se concentrase în capul său pe jumătate nebun și
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
și pe pământ nu mai rămăsese decât suvenirea cea amară a Sofiei. Mi-am închis ochii și-am visat... ce?... Nu știu. Când i-am redeschis, eram singur în cimitiri. Luna revărsa printre arborii ninși și străluciți în haina lor argintie o lumină dalbă ca visul de vară, iar bătrânul cioclu arunca încet, nepăsător, melancolic bulgării ce sunau pe scândurile uscate ale sicriului. Un vis de moarte, de mormânt, iată tot. Când mă întorsei și intrai în mansarda mea, Ioan sta
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
nu te-ar fi prins mirarea dacă, răpită de acel cântec ce suia la cer, ea s-ar fi urcat încet, încet, nemișcată și tristă, ca sufletul unui înger suind, la ceruri, purtată ca pe nesimțite de aripele ei albe - argintii. Eu stam și-o contemplam. Voluptatea acelui sân de marmură, visătoria acelei fețe palide îndreptate spre cer, acele mâni mici și albe unite ca pentru rugăciune, acele brațe rotunde, goale, fragede, lăsate în jos ca și când ar fi denunțat desperanța, acel
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
foc, fața cea palidă a lui Ioan se-nroșise de-un roșu ofticos și bolnav, căci în inima lui fierbea amorul cel mare al națiunei. Mă dusei la Poesis. Noaptea era lucie și dalbă, aerul părea nins de razele cele argintii și înamorate * ale lunei, cari se pierdeau prin verdele întunecos a arborilor și tufișelor risipite din grădina ei. Mă așezai pe-o bancă și cugetam; D-zeu știe de ce eram trist! Cu mînele unite și lasate leneș peste genunchi, cu
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
stânci. Din ce în ce mă-nfundam mai mult în munți, din ce în ce aerul devenea mai liber și mai rece, dar din ce în ce cerul devenea mai senin și luna spărgea cu fața ei cea galbenă vălul argintiu al norilor. Capul meu era așa de pustiu ca amestecul fără-nțeles a unor colori varii, roșu, negru, verde, galben, toate amestecate pe unul și - același loc, în fine, un nesens absurd ce semăna cu gândirile unui idiot, iată ceea ce
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
mult și adânc și după o catastrofă, căci nimic nu tâmpește și nu face nesimțitor pe un om decât astfel de spectacole teribile. Ajuns în culmea unui deal, prin care stanele de piatră sta risipite asemenea oilor albe, dorminde cu argintia lor lână în lumina albă a lunei, eu mă coborâi de pe cal și-l legai de ramurile cele, strâmbe și nodoroase a unei tufe cu frunze galbene și mâncate de frig. Eu singur, în nesimțirea cea mai mare, trăsei căciula
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
nu-mi ești nimica - nici văr măcar. - Aide, uită, uită! copilul meu. Mâna mea se puse încet pe inima ei, ca să simtă de bate. Ea o apăsă mâna mea cu a ei peste inima-i și zise c-un râs argintiu: - Vezi că nu mai bate? Dar ea mințea. - Ei... ești împăcată? da? zisei eu, fericit de surâsul ei. - Da... și nu. Nu - de nu-mi vei promite că vii și mâne - și poimîne. Îți voi cânta la piano, îmi vei
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
piept crucea, cu ochii umezi ridicați la cer asemenea unei rugăciuni, sufletul ei se-nalța printre norii risipiți asemenea umbrei albe a unei martire, se înalța prin ploaia de raze, prin ninsoarea de stele, până ce albeța ei se pierdea în albeața argintie a cerului. O răpise la cer un cântec sublim neauzit decât [de] mine, cântecul acelui maestru divin în țipetele sale, Palestrina! {EminescuOpVII 233} ["EA ERA CULCATĂ PE PATUL EI CEL ALB"] 2255 Ea era culcată pe patul ei cel alb
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
să-și facă o iarnă caldă. Pe stradele în zădar luminate ale capitalei flacărele din fanarele cu undelemn își întindeau limbele avare în aerul rece, trecătorii umblau iute pe stradele pavate cu trunchi de stejar, luna se răsfrângea clară și argintie pe murii nalți și albi a caselor, aruncând pe ele umbrele urieșe și ridicole ale trecătorilor. Numai din când în când se auzea zgomotul unei trăsure, glasul unui om cu chef, șuierul trist al unui om pe gânduri. În catul
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
urcat, dară înfoiat în vechea lui ordine. Ochii, adânciți în boltiturele lor, păreau a fixa un punct sub încrețitele sprâncene, buzele gurei se îmflase crețe în meditațiune, iară barba îndoită de aplecarea pieptului își răstea în sus capătul stufos și argintiu, dând întregei fețe o arătare nemulțămită și rebelă. Lumânarea subțire și încolăcită de ceară arămie care sta lipită de masa plină cu cărți deschise întindea mucul negru și crestat și lumina roșie și turbure în camără, abia ajungând icoanele călugărești
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
culoarea „semnal” a animalului este astfel strămoșul îndepărtat al podoabelor cavalerilor noștri din Evul Mediu sau, mai recent, al însemnelor care marchează teritoriul găștilor de tineri. După ce a construit un cuib în formă de tunel din plante, spatele său devine argintiu și aceste noi culori servesc drept semnal pentru a atrage femela... Diferite secvențe vor urma astfel într-o formă imuabilă, fiecare declanșată de un semnal inițial. Într-o asemenea măsură, încât Tinbergen a dovedit acțiunea lor utilizând false semnale sau
Experimente de psihologie pentru dezvoltarea personală by Alain Lieury () [Corola-publishinghouse/Science/1974_a_3299]
-
Din nălțime În fum se prăbușește C-un muget lung, sălbatic, grozav, răsunător, Din stînci În stînci el saltă zdrobit; se risipește Precum o-mpârăjie de glorios popor. Frumoasa-i limpezime În clipă turburată Se schimbă-n largi troiene de spume argintii Ce valmeș se răstoarnă cu-o furie turbată, Formînd o avalanșă de cataracte mii. Și valuri peste valuri s-azvîrl spumegătoare, Se sparg țîșnind În aer, și ferb scoțînd scântei, Și pulberea de apă, alin plutind la soare, Se-ncinge, ca
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]