2,069 matches
-
năzărea - că el zboară. Era cum nu se poate mai evident. 392 DANIEL BĂNULESCU Doru Sinistratul tocmai nu zbura pe deasupra cimitirului Belu. Și tocmai nu observa că, din înălțimi, la fix, precum în poemele lui Cristi Popescu, cu dantelăriile și barăcile lui circulare, cimitirul semăna mult mai mult a nisipar, loc de joacă ori parc de distracții, decât oricare dintre searbădele grădini ce izbutea să le întrezărească jur-împrejur. De unde intuise șmecheria băiatul ăsta? Era o erezie. De jos, n-ai fi
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
patrulei de pază voluntare porni să urle printre palmieri, ca un spirit vestitor de moarte plutind peste vilele cufundate În Întuneric. Crime neștiute scuturau somnul Estrellei de Mar. Mi-a zburat gîndul la favelele din Rio, violentele comunități Înghesuite În barăci pe dealurile din jurul orașului. Acestea le aminteau bogaților adormiți În apartamentele lor de lux de o lume mult mai apropiată de esență decît banii. Și totuși, În Rio avusesem parte de somnul cel mai profund din toate nopțile mele. Ușile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1875_a_3200]
-
că le crescuse părul ca la urși. -Lau sfătuit, i-au dat unul o șipcă, altul o ulucă, zece cuie, o tablă, și de milă, de silă, negustorul a pus restul cu dobândă. -Lau făcut om. Tilică a ridicat o baracă cu geamuri, legată în trei șindrile, și s-a apucat de treabă. Singur și ăsta. Avea de lucru. Tundea lucrătorii, zidarii și ceferiștii. Știa să dea cu gura, să le spună cîte-n lună și-n stele, le rădea obrajii aspri
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
ajunsese de acum departe, iar eu am cunoscut-o când ea era pe moarte, golită de oamenii și de sufletul ei, umilită, stinsă; când ne-am părăsit cartierul Albaicin, el nu mai era pentru ai mei decât un soi de baracă mare, ostilă și dărăpănată. Fès era altceva, iar eu am avut la dispozițe întreaga tinerețe ca s-o aflu. De la prima noastră întâlnire, în anul acela, nu mi-au rămas decât amintiri încețoșate. Mă apropiasem de cetate călare pe catârcă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
are obiceiul să meargă cu alai în fiecare zi de vineri. Dar majoritatea clădirilor au fost înălțate de noii cuceritori, iar alții, la rândul lor, fac să se ivească aproape în fiecare zi palate, moschei și mederse, sau chiar simple barăci din lemn în care vin să se înghesuie mii de turci de curând sosiți din stepele pe unde umblau nomazi. În pofida acestui exod, poporul învingător rămâne, în capitala sa, o minoritate printre altele, nicidecum cea mai bogată, cu excepția familiei domnitoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
mai degrabă un oraș de cocioabe, o mahala. Nu existau străzi propriu-zise, doar rețele de alei care mergeau în zigzag spre un cartier. Acesta se numea Brazil, după trupele ONU de menținere a păcii venite din țara care avusese odată barăci acolo. Întâlnirea din seara asta era și mai clandestină decât cele obișnuite. Salim avea de comunicat informații cruciale și strict confidențiale. Interceptase o scurgere de informații de la serviciile palestiniene, de la o sursă care nu avea prea mult respect pentru Khalil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2274_a_3599]
-
sunt demoralizați, încep să fie atacate magaziile cu alimente și brutăriile. La toate acestea se adaugă miile de soldați care sunt trimiși săptămânal în Flandra, împotriva voinței lor, între baionete. Plecările acestea dau prilej la scene tragice: soldați închiși în barăci, încercuite cu sârmă ghimpată, părinți care-și îmbrățișează între sentinele fiii, înainte de plecarea pe front, regimente care refuză să se urce în vagoane etc. Corpul expediționar portughez se ridica, la sfârșitul anului 1917, la vreo 55.000 de oameni. Mai
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
nu numai haitele de țigani, bântuind în miez de noapte piețele. Îi hăituiau și milițienii, patrulând în căutarea unor veșnic neaflați borfași. Le luau femeile, chipurile să nu fie atacate de vagabonzi, și le regulau, acolo, în dosul magaziilor, în baraca domnului Mielu de la sticle. Știau că ăsta-i prețul, că nu avea cine să-i apere, că nu „se egzista“ nici o dreptate pentru ei. Erau tolerați în piață, așa cum erau tolerați în camionul sau autobuzul cu geamuri văruite care îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
cabinetul meu, veniți mai târziu, pe la șase după-amiază, Da, domnule președinte, voi fi acolo. Frontiera era la fel în toate punctele de intrare în oraș, o împrejmuire mobilă grea, o pereche de tancuri, fiecare pe partea sa de șosea, câteva barăci și soldați înarmați, îmbrăcați în uniforme de campanie și cu fețele vopsite. Proiectoare puternice luminau platoul. Președintele coborî din automobil, răspunse cu un gest civil și pe jumătate neglijent impecabilei politeți militare a ofițerului din comandament și întrebă, Cum merg
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1963_a_3288]
-
echipamentul de pe ei; dar unde? Soluția era un atelier de lemnărie sau, mai precis, o dogărie, situată la marginea satului. Ura! erau salvați. În câteva minute, în pas alergător, au ajuns cu bine. În curtea din jurul atelierului, un fel de baracă din lemn, tencuită prin interior, deasupra căreia se vedea de la distanță cum iese fumul pe coș, cele mai multe obiecte erau formate din doage, adică butoaie, ciubăre, donițe albii de spălat rufe ș. a. m. d. Strecurându-se printre ele, câteșitrei au intrat
by ANTON PETROVSCHI BACOPIATRA [Corola-publishinghouse/Imaginative/944_a_2452]
-
înviorare, se frecau bine cu zăpadă pe tot corpul, pentru a pune sângele în mișcare și pentru a se obișnui cu frigul. După un asemenea masaj, îmbrăcați numai cu o simplă rubașcă, aveau impresia că se află la ecuator. În baraca vecină locuiau italieni. Cu toții erau flămânzi și se gândeau numai la mâncare, însă santinelele aveau ce aveau cu italienii. Ca să se distreze, le aruncau câte o pâine de secară neagră ca smoala, din care nimeni nu se alegea cu nimic
by ANTON PETROVSCHI BACOPIATRA [Corola-publishinghouse/Imaginative/944_a_2452]
-
bărbați și femei, undeva la 20 de kilometri, ca să tăiem un brad extrem de gros. Un brad foarte bătrân. În fiecare zi tăiam cu joagărul câte un pic, pe rând, și ne grăbeam să revenim, tot așa ca la dus, la barăci până să se lase întunericul. Ziua era foarte scurtă și riscai să revii pe orbecăite dacă nu lăsai lucrul și nu porneai la timp de dincolo de râu. Nu mai știu cum se chema acel râu. Într una din acele zile
Fascinantul corn de vânătoare by Nicolae Suciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1284_a_2205]
-
acum acel călăreț solitar înainta hotărât, urcase ultima creastă, se profila pe cerul înserării cu straiele în vânt, și se pierdu în cele din urmă printre palmieri, oprindu-se la puțul de la miazănoapte, la o sută de metri de primele barăci. Se lăsă să alunece fără grabă pe povârnișul dunei, străbătu tabăra și ajunse lângă targuí-ul ce-și adăpa cămila, în stare să bea o sută de litri dintr-o sorbitură. — Aselam, aleikum! — Metulem, metulem, răspunse Gacel. — Ai un animal bun
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
Trebuie să plec, zise. Trebuie să dau raportul căpitanului și să văd dacă totul e în ordine. Cât timp rămâi aici? Gacel ridică din umeri, în semn că nu știa. — Am înțeles. Rămâi cât vrei, dar nu te apropia de barăci. Santinelele au ordin să tragă fără preaviz. — De ce? Sergentul Malik-el-Haideri zâmbi enigmatic și, cu o mișcare din cap, arătă spre cea mai îndepărtată dintre casele de lemn. — Căpitanul nu are mulți prieteni, preciză. Nici el, nici eu nu avem, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
mindirul ce avea să-i poarte pentru câteva ceasuri în lumea viselor, departe de infernul din Adoras. Amurgul nu s-a arătat; cerul a trecut aproape dintr-o dată de la roșu la negru, și în curând străluciră lămpile de carbid în barăci. Numai locuința căpitanului avea obloane care nu lăsau să se vadă ce se petrecea în interior, înainte de a se lăsa complet noaptea neagră, sosi o santinelă să facă de gardă, țeapăn și cu arma pregătită, la mai puțin de douăzeci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
campament și oază se așternu tăcerea; o tăcere ruptă doar de foșnetul frunzelor de palmier agitate de ușoara boare și de schelălăitul unui șacal înfometat. Gacel se înveli în pătură, își sprijini capul pe șa, aruncă o ultimă privire spre barăci și vehiculele parcate în rând într-un garaj rudimentar și adormi. Zorii îl găsiră în vârful palmierului cel mai bogat în roade, aruncând la pământ ciorchini grei de curmale coapte. Umplu un sac; de asemenea umplu cu apă toate gerbele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
pentru toți. I-aș da o parte căpitanului, cu alta mi-aș cumpăra transferul, și tot mi-ar mai rămâne pentru restul zilelor. Ia-mă cu tine! — Nu. Sergentul major Malik nu insistă, dar își trecu încet privirea peste palmieri, barăci și dunele de nisip ce îngrădeau totul de jur împrejur, transformând postul militar într-o închisoare unde gratiile fuseseră înlocuite de dunele înalte care amenințau să-i îngroape o dată pentru totdeauna. — încă unsprezece ani aici! murmură apoi ca pentru sine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
în picioare și se îndepărtă încet, ducând-o de frâu. Sergentul Malik-el-Haideri îl urmări cu privirea până dispăru în labirintul văilor formate de dune, la sud de drumul pentru vehicule, și apoi se întoarse, meditativ, spre cea mai mare dintre barăci. Căpitanul Kaleb-el-Fasi dormea întotdeauna până când soarele începea să încingă acoperișul căsuței sale, ceea ce se petrecea pe la ceasurile nouă ale dimineții, deși ordonase să fie construită în partea cea mai deasă a pâlcului de palmieri, atât de cufundată în umbră, încât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
că o să învingă. De când targuí-ul dispăruse în zare, printre dune, nu făcuse decât să coacă în minte felul cum să-și expună planul și, pe măsură ce despica firul în patru, era tot mai sigur că o să obțină aprobarea. Porniră împreună spre baraca unde se aflau birourile și, cu un zâmbet abia schițat, spuse: — M-am gândit deja la asta. Celălalt se opri să-l privească. — Sclavi. — Sclavi? — Targuí-ul ăsta care a plecat azi-dimineață putea foarte bine să-mi spună că a auzit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
E-adevărat, admise Malik. Dar cine ne împiedică să verificăm o informație, și să declarăm apoi că a fost o alarmă falsă? Zâmbi ironic. — Ar trebui mai degrabă să fim felicitați pentru zelul și spiritul nostru de sacrificiu. Intrară în baraca birourilor, care nu era decât o încăpere mare cu două mese, deja încinsă de căldură la acea oră a dimineții, și căpitanul se opri direct în fața marii hărți a zonei, ce acoperea tot peretele din fund. — Uneori mă întreb cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
care tot îi mai producea diaree, în ciuda anilor scurși. Apoi, când soarele căzu vertical, ca firul de plumb, atât de extenuant încât nici muștele nu mai zburau, străbătu cu pași lenți solitarul pâlc de palmieri și-și căută adăpost în baraca lui, lăsând ușile și ferestrele complet deschise, într-o încercare de a profita de cea mai mică adiere. Acela era ceasul pentru gaila, siesta sfântă în deșert, căci în timpul celor patru ore de căldură maximă oamenii - ba chiar și animalele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
în deșert, căci în timpul celor patru ore de căldură maximă oamenii - ba chiar și animalele - trebuiau să stea liniștiți la umbră, dacă nu voiau să riște să se deshidrateze și să se prăbușească trăsniți de insolație. Soldații dormeau deja în barăcile lor, și doar o santinelă mai era în picioare, la adăpostul unui umbrar, luptând din toate puterile - de multe ori inutil - să-și țină ochii întredeschiși numai cât să nu adoarmă de tot și suficient ca reflexele soarelui pe albele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
că nu aveau să se întoarcă niciodată în viață, dar era mai bine decât să continue să dea cu lopata la nisip zi de zi, până în clipa când alții aveau să să arunce lopeți de nisip peste corpurile lor. în baraca lui, căpitanul Kaleb-el-Fasi sforăia și el ușor, visând, poate, caravana pierdută și bogățiile ei, și dormea atât de adânc, că nu-și dădu seama că o umbră înaltă se profilă pentru o clipă în cadrul ușii, ca să alunece apoi, fără cel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
l-ar fi înghițit nisipul. Se însera când ordonanța căpitanului descoperi cadavrul. Țipetele sale, aproape isterice, se răspândiră prin oază și îi făcură pe oameni să-și arunce lopețile și să vină alergând, pentru ca apoi să se îmbulzească în mica baracă, de unde sergentul major trebui să-i dea afară îmbrâncind-i. Când, în cele din urmă, rămase singur în fața cadavrului și a bălții de sânge pline de muște, se așeză pe un taburet și-și blestemă soarta. Ticălosul care făcuse asta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
una cu o brichetă grea de argint, pe care și-o băgă liniștit în buzunar. — înțeleg, zise. înțeleg foarte bine, dar înțeleg și că erai de gardă și știai că datoria ta e să tragi în oricine se apropie de baracă. Mama mă-sii! Dacă descopăr cine-a fost, îți jur că-l jupoi de viu! Aruncă o ultimă privire spre cadavru, ieși afară și se opri în umbra tindei, de unde își plimbă privirea pe chipurile celor prezenți. Erau toți. — Ascultați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]