2,113 matches
-
apuce gândurile negre și-o să ne împuște. Până acum am știut să-i ținem în frâu. Am avut noroc, zise micul sergent. Dar cât ne va mai surâde norocul? în curând vom îmbătrâni, ne vom pierde forțele și ne vor devora. Căpitanul Kaleb-el-Fasi, comandant al pierdutului post militar din Adoras, „Curul Dracului“, cum îi spuneau în armată acelui loc, își dădu capul pe spate și contemplă îndelung palmierii pe care nici o adiere de vânt nu reușea să-i unduiască și cerul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
readuseră la viață și deschise ochii, dar trebui să-i închidă din nou, învins de albeața fulgurantă a salinei. Nici o zi, nici chiar aceea în care îl pierduse primul lui născut, ce scuipa sânge și bucăți de plămâni pe nisip, devorat de tuberculoză, nu i s-a părut atât de lungă. Nici atât de călduroasă. Apoi sosi noaptea. Pământul începu să se răcească foarte încet, aerul ajunse mai ușor la plămânii lui și putu deschide ochii fără să aibă senzația că cineva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
Le lăsa să se apropie încet, rumegând lujerii din grara, până când aproape că putea să le scuipe în bot și, în momentul exact, ridica brațul înarmat și le împușca în inimă. Așa sfârșise și cu un enorm ghepard care îi devora caprele, un animal feroce, sângeros și viclean, ce părea că presimte pericolul sau că era protejat de o ființă malefică, care ataca păstorul dezarmat când își păzea turma și dispărea ca înghițit de pământ când sosea Gacel cu pușca lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
ce nu se mai terminau, picioare inaccesibile, pe care cămilele urcau cu greu, alunecând, gemând și mușcând, amenințând în fiecare clipă să-și piardă puterile și să se prăbușească la poalele dunelor, fără să se mai scoale, și să sfârșească devorate de nisipuri. Trecătorile dintre o dună și alta, cunoscutele gassi, deveneau un labirint întortocheat, inexistente de cele mai multe ori sau care întorcându-se de unde plecaseră alteori, și doar incredibilul simț de orientare al lui Gacel și siguranța de sine le permiteau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
salveze oaspetele. Insh’Allah! Se presupunea că acum se afla în altă țară, în afară de pericol, dar soldații continuau să-i fie dușmani și persecuția nu părea să se fi terminat. Și nu exista nici o șansă de scăpare. Ultima cămilă era devorată acum de animalele de pradă, cât despre Abdul-el-Kebir, trebuiau să treacă niște zile bune până să poată face un pas. Doar acea bucată de metal neînsuflețit putea să-i scape de primejdie; și simți o profundă senzație de furie în fața
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
întoarce, urmând sufletul mortului până în țara lui de baștină.“ Indiferent dacă acea legendă era sau nu adevărată, așa se comporta lăcusta, însă tuaregii, mai șireți decât țăranii din Arabia, rezolvaseră problema foamei într-un fel mult mai practic, preferând să devoreze insectele, așa cum acestea le devorau recoltele, decât să execute un nevinovat. Prăjite pe cărbuni sau făcute făină, deveniseră unul din alimentele lor preferate, și sosirea lor cu milioanele, acoperind soarele la amiază, pentru ei nu reprezenta imaginea mizeriei, ci dimpotrivă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
țara lui de baștină.“ Indiferent dacă acea legendă era sau nu adevărată, așa se comporta lăcusta, însă tuaregii, mai șireți decât țăranii din Arabia, rezolvaseră problema foamei într-un fel mult mai practic, preferând să devoreze insectele, așa cum acestea le devorau recoltele, decât să execute un nevinovat. Prăjite pe cărbuni sau făcute făină, deveniseră unul din alimentele lor preferate, și sosirea lor cu milioanele, acoperind soarele la amiază, pentru ei nu reprezenta imaginea mizeriei, ci dimpotrivă, a prosperității și a belșugului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
plictis. Ceea ce, cred, n-ar mai putea fi trădare, ci un fel de abandon. M-aș arunca atunci la picioarele lui Hristos și L-aș implora: "Iartă-l, Doamne Dumnezeule, pentru că a fost atins de cancerul spleenului!" Cancerul acesta a devorat și căsătoria noastră, Z. De ce n-ar fi fost atins și Iuda de această boală lumească? Îmi amintesc de o noapte în care nu te-am găsit lângă mine, în pat. Te-am căutat peste tot, până când te-am găsit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
-
o fi acela? Am rămas. Păi, dacă-i așa, lucrurile se schimbă. Treaba stă cu totul altfel. Viața poate lua o cu totul altă întorsătură. S-au ridicat pe fese. S-au privit ca două flăcări, care urmau să se devoreze una pe alta. S-au strâns din nou, puternic, în brațe. S-au lăsat pe spate. Cu fața în sus,respirau, mai cu seamă el, greu. Transpirau. Se bucurau. Aci râdeau, aci plângeau. Ca niște copii fără minte. Așa e
Hachiţe : schiţe şi povestiri ocrotite de promoroaca dragostei pentru viaţă by Constantin Slavic () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1196_a_1932]
-
În cea de a treia zi, unul dintre războinici îi anunță că descoperise resturi omenești între niște stânci de pe plajă apuseana. Se duseră cu toții să le vadă, dar se găseau într-o stare de descompunere atât de avansată, pe jumătate devorate de răci, încât era imposibil să-și dea seama dacă aparțineau unuia dintre sălbatici sau unui pescar din insulele învecinate. Totuși, Miti Matái rămase tăcut multă vreme, privind cu atenție marea și linia coastei, iar în cele din urmă declară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
ar fi putut-o trimite pe fundul oceanului dintr-o singură lovitură, încercând să-și dea seama dacă este vorba despre o simplă bucată de lemn fără nici o valoare sau ea conține vreo ființă vie, pe care ar putea-o devora. Nici un suflet nu se mișcă pe bordul Mararei. S-ar fi putut crede că cei treizeci și ceva de oameni se transformaseră în statui de piatră sau se volatilizaseră, așa încât, lipsită de cârmaci, ambarcațiunea începu să vireze spre tribord, după
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
zburător se înfipsese cu violența în ochiul drept al cârmaciului principal. Bietul Moeteráuri căzuse pe spate în urmă puternicului impact, și doar plasă de protecție de la pupă îl împiedicase să nu cadă în apă, unde ar fi fost de îndată devorat de micii rechini care înotau tot timpul în urmă vasului. În general, acesti rechini nu erau prea periculoși, însă un om însângerat și aproape inconștient ar fi reprezentat o pradă ușoară, desi probabil că nu rechinii i-ar fi pecetluit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
atunci când ochii lor străluceau în întuneric, reflectând scânteierea focului, te duceau cu gândul la niște ființe demonice, care nu s-ar fi dat înapoi, daca foamea le silea, să se arunce la unison asupra oricărei ființe vii și s-o devoreze. Miti Matái și Roonuí-Roonuí căzură de acord că nu puteau accepta ca niște oameni aflați într-o asemenea stare să-i însoțească în lungă lor expediție, deci erau nevoiți ori să-i lase acolo, conștienți fiind că nu vor putea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
ale căror chipuri desfigurate se putea citi acum totală lor neputința, în timp ce ochii le aruncau scântei de ură. Din când în când își arătau dinții galbeni, dându-le de înțeles dușmanilor lor că mai devreme sau mai tarziu îi vor devora. Schimbul de prizonieri se făcu rapid și eficace. Roonuí-Roonuí le ordona apoi vâslașilor să-și arunce pagayas 1 în apă, ca să-i oblige să piardă ceva timp recuperându-le, înainte de a putea porni înapoi, si, după ce sări pe puntea Peștelui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
că relația lor era o dragoste nebună, o pasiune dezlănțuita a unor ființe degenerate, a unor bolnavi pe care un violent foc interior părea să-i consume clipă de clipă, pe care ii stăpânea o nevoie flamanda de a se devora unul pe celălalt, care nu contenea niciodată. Pentru cei din Bora Bora, obișnuiți dintotdeauna cu gândul că dragostea și sexul reprezintă ceva frumos, simplu și natural, și că fuseseră create de bunul zeu Taaroa pentru că odraslele lui să se bucure
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
se compară cu temutul Niho-Nui sau Marele Dinte, care trece prin lemnul corăbiilor că prin ceară. Tané să ne păzească! exclama imediat Vetéa Pitó, pe care viermii păreau să-l îngrozească mai mult decat înșiși Te-Onó. Am senzația că ne devorează picioarele, ca să ne ajungă la măruntaie. Lucrul cel mai grav nu este ca găuresc lemnul... sublinie Navigatorul-Căpitan. Din fericire, Tevé Salmón a folosit cel mai bun tamanú, care o să mai reziste câteva săptămâni. Adevăratul pericol constă în faptul că, atunci când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
Al Cincilea Cerc - locul din care nimeni nu se mai întoarce. Chiar și curajosul Tapú Tetuanúi începuse să simtă cum i se zdruncina încrederea și, la un moment dat, ajunse chiar să creadă că era de dorit ca Niho-Nui să devoreze mai repede navă și să sfârșească astfel cu această situație insuportabila. O să ieșim noi din asta, îl asigura într-o zi Miti Matái. Era mai rau atunci cand apele deveniseră solide, iar tovărășii mei mureau de frig... Se uită cu ochi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
aproape de nestăpânit să o ia la fugă, și doar un efort supraomenesc îi permise să rămână întins pe nisip, hipnotizat la vederea, de la o distanță atât de mică, a sângeroșilor sălbatici, care n-ar fi ezitat nici o clipă să-i devoreze dacă ar fi reușit să pună mâna pe ei. Încă o dată se treziră într-o situație absurdă, în care răzbunătorii de la inceput se aflau în mare pericol de a fi ei înșiși cei pedepsiți. În definitiv, cine fuseseră cei pedepsiți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
Cerc... Așa e legea. Rămase foarte liniștit, privind fără să vadă bolta cerească pe care acum toate Avei’á îl conduceau spre paradis, iar Tapú Tetuanúi simți cum inima i se sfărâmă într-o mie de bucăți, care erau apoi devorate de cel mai sângeros rechin alb din adâncurile oceanului, pentru că omul cel mai minunat care existase vreodată, idolul sau, exemplul sau și maestrul sau în arta dificilă a navigației îl părăsea pentru totdeauna. Nu existau lacrimi care să poată domoli
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
țap și putoare de cocină. Era mirosul fricii în selvă, care alunga chiar și jaguarul și anaconda, împingea în apă crocodilul și cățăra în copaci oameni și maimuțe. Erau porcii sălbatici, „huanganas“ sau pecari, care înaintau, în turme, scurmând nesățioși, devorând tot ce găseau în cale, o armată de neîmblânzit care se apăra pe sine cu o furie de necrezut, în stare să înfrunte, să distrugă și să înfulece într-o clipă orice dușman. Nimeni nu îndrăznea să se pună cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
unui copac, așteptând răbdător ca ei să plece. Animalele au împresurat copacul, au stat la pândă și au rămas acolo, ore în șir, zile și nopți, până când, după o săptămână, omul s-a prăbușit, sleit de puteri, și l-au devorat de viu. Mirosul fricii era cel care plutea în aer, dar trecuse atâta timp de când nu mai vânase nici un tapir, nici o capibara, nici un cerb, încât niște jamboane bine afumate de pecari, atârnând de tavanul colibei, i se păreau de-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
pe oricine ar fi cutezat să-l deranjeze pe unul dintre membrii ei. Nu, nu era ușor să vânezi un huangana. Nici măcar nu era de-ajuns să-l ucizi și să fugi. Treabă zadarnică, pentru că frații din rasa lui îl devorau de îndată, iar vânătorul, la întoarcere, nu mai găsea decât o baltă de sânge și niște rămășițe. Trebuia să-l ucizi și să-l iei cu tine, dar asta - o știa - nu era un lucru simplu. Cugetă îndelung. Apoi coborî
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
locul ăla. Este în Amazonia, dar ai crede că cei care locuiesc acolo îl urăsc Luptă să scape de el, să se prefacă a fi departe... Încearcă să uite de selva care-i înconjoară și, tocmai de aceea, selva îi devorează. — Acum a început să capete importanță. Petroliștii americani merg acolo la sfârșit de săptămână. În curând vor sosi, după cum se spune, și tehnicienii șoselei. Sunt deja trei baruri, un hotel cu restaurant și chiar și două case de curve. Episcopul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
selvă, jumătate de viață se petrecea ziua, iar cealaltă jumătate aștepta noaptea. Maimuța avea nevoie de lumină ca să descopere fructul sclipitor, dar jaguarul prefera întunericul ca să pândească maimuța adormită. Pasărea își construia cuibul sub un cer strălucitor, dar șarpele îi devora ouăle noaptea. Tucanul exploda în culori, iar bufnița era la fel de cenușie ca și umbra prin care zbura... Orele treceau. Ziceai că doarme în caiac, care de abia se legăna pe mlaștina liniștită, dar avea ochii larg deschiși, contemplând milioanele de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
factura era nevoie să rezervi bani lichizi, ceea ce te obliga să achiziționezi tot de ce aveai urgent nevoie printr-o nouă semnătură și, așa, roata lua proporții gigantice lună de lună, înhăma victima la angrenajele ei și sfârșea prin a o devora. Și când totul se termina, casa apărea plină până la refuz de bulendre inutile, copii nelegitimi ai unei semnături și ai unui moment de slăbiciune. Aruncă bucata de săpun pe mal și se cufundă complet în lagună. Să moară cărțile de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]