21,744 matches
-
Dacă istoria lumii are un anumit sens pentru creștini, acesta nu poate fi decât unul teologic - mai precis, cristologic. Viața lui Isus pe pământ este viața Fiului pe pământ. Toate evenimentele cuprinse în desfășurarea ei sunt penetrate de o intenție divină, atotcuprinzătoare, inclusiv trădarea lui Iuda. Ajungem, cu aceasta, la a treia chestiune invocată: de ce a fost necesară trădarea în economia mântuirii? Consider că avem de-a face cu una dintre cele mai teribile și serioase „aporii teologice” creștine, fapt pentru
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
aceasta continuă practica sacrificială iudaică: Isus este „jertfa cea adevărată” oferită pentru mântuirea lumii. Din această perspectivă, sacrificială, nevoia trădării din partea lui Iuda devine clară. Isus își asumă natura căzută omenească, restaurând-o, aducând-o la „desăvârșirea” originară. Dar economia divină nu s-a realizat complet numai prin întrupare; a trebuit să se împlinească prin patimile, moartea și învierea Celui întrupat. Mișcarea kenotică, prin care Fiul etern devine Dumnezeu-om în termeni istorici, e desăvârșită prin moartea și prin învierea Sa
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Ficciones, Borges imaginează un tratat metafizic redactat de un savant de confesiune evanghelică, Niels Runeberg. Acesta duce mai departe teoria lui De Quincey, plecând de la axioma că „trădarea lui Iuda n-a fost întâmplătoare”. Raționamentul are în centru misterul kenozei divine. În esență, scrie Borges (alias Runeberg), prin trădarea lui, Iuda se dovedește un adevărat ucenic al lui Isus. Trădarea, cel mai josnic act pe care-l poate comite cineva, echivalează cu o kenoză asumată. Așa cum Isus, Dumnezeu, s-a trădat
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
paranteze teologia. Mă voi opri asupra câtorva termeni-cheie. Hamartanein Contexte precreștine • Sensul inițial este acela de „a greși ținta”; în Iliada există un compus, aphamartano (5,287). O săgeată ori o suliță este deviată, fără a se menționa cauza: intervenție divină cel mai des, dar și eroare umană, provocată însă tot de zei; 11,233 sau 8,331. • Tot la Homer apar sensurile următoare: „a nu se întâlni”, așadar „a rata ținta și dintr-o parte, și din cealaltă” (Il. 10
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
îi stăpânește (basileuein) pe oameni”. Hamartia se asociază cu: - blasphemia, hulirea, luarea în deșert a lui Dumnezeu; - apate, „rătăcirea”, „înșelarea” (Evr. 3,13); - epithymia, „pofta egoistă, înclinația spre lucruri pernicioase” (Iacob 1,15); - anomia, „fărădelegea”; păcatul presupune transgresarea unor norme divine (1Ioan 3,4); - adikia, „nedreptatea”; păcătosul refuză să fie drept atât față de om, cât și față de semeni (1Ioan 5,17); - prosopolempsia, „favoritism, părtinire”; insul aplică măsura omenească în locul celei dumnezeiești (Iacob 2,9). Blasfemia După dicționarul etimologic al lui Chantraine
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
comunicarea cu Dumnezeu, tăind orice speranță și anulând orice dialog dintre creator și creatură. Fariseii simbolizează aici omul care în fața luminii soarelui își închide ochii deliberat, susținând că lumina soarelui e întuneric absolut ori cu cel care, la auzul Logosului divin, își pune palmele peste urechi, neascultându-și decât bătăile funebre ale inimii sale împietrite. Să revedem contextul evangheliei: Isus săvârșește minuni, vindecând orbi, muți, ologi, posedați. Negând prezența și lucrarea efectivă a Duhului Sfânt în aceste vindecări, fariseii iau locul
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
inclusiv irațională) este uriașă, de neimaginat. Sensul teoriei origeniene trebuie descifrat nu plecând de la structura, ca să zicem așa, a Sfintei Treimi (am comite un anacronism), ci plecând de la noțiunea de „cunoaștere spirituală” (gnosis) sau de la strategia de inițiere în misterul divin. Gravitatea păcatului se probează la Origen în funcție de conștientizarea sau posibilitatea ființei de a conștientiza păcatul. O pisică, ființă animată, dar irațională, nu poate păcătui împotriva Fiului sau a Duhului, postura ei ontologică fiind foarte modestă în raport cu ființa umană. La fel
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
referă la Domnul Însuși și că Domnul spune acest cuvânt desemnându-se pe Sine”. Când se autointitulează „Fiu al Omului”, Isus se referă la firea Sa omenească (incluzând comportamentul Său uman); când vorbește despre Duhul Sfânt, vorbește despre firea Sa divină. Atanasie întărește demonstrația făcând apel din nou la Ioan de trei ori: episodul manducației trupului Mântuitorului (6,62-63); episodul samaritencei (Isus îi spune acesteia: Dumnezeu este duh) și logion-ul următor: „Dacă nu fac lucrările Tatălui meu, să nu credeți în
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
care știe ce vrea Dumnezeu de la el înainte de a fi botezat. și viceversa, mulți dintre botezați habar nu au ce vrea concret Dumnezeu de la ei. Deși teoretic ei se numesc creștini, practic, viața lor se află în contrasens cu voința divină. Dar și aceștia beneficiază de un antidot: creștinii desăvârșiți le oferă modele de îndreptare, de revenire în fire. Contraexemplu: David, care cunoștea voia Domnului și totuși păcătuiește, furând nevasta altuia. Mai departe: păcatul împotriva Duhului comis conștient (doar acest păcat
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
creștine nu se zdruncină. Avem de-a face cu variante, cu lipsuri și interpolări, dar învățătura fundamentală despre întrupare și înviere rămâne intactă, neatinsă. Ce vreau să spun? Două lucruri: textul Noului Testament, așa cum pretindem că-l avem din sursă divină ad litteram, este un text-mărturie despre Isus, redactat de urmașii direcți ai Acestuia, ale cărui prime versiuni integrale (manuscrise) datează abia din secolul al IV-lea (firește, există fragmente anterioare, dar numai fragmente). A crede în Isus nu înseamnă a
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
traduceri în limbi vernaculare, dintre care cea mai cunoscută e în dialectul anglo-normand (autorul ei este tot un călugăr, Benedeit). Brendan parcurge un itinerariu deopotrivă fascinant și înfricoșător, acostând pe insule ciudate, pline de păsări, vizitând castele de un lux divin, celebrând o slujbă chiar pe spatele unei balene, întâlnind grifoni etc. etc. La un moment dat, după ce ocolește la limită gura iadului, vede o stâncă izolată, în plin ocean, iar pe această stâncă o mogâldeață în pielea goală, bătută de
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Geneza amănunțită), scriere considerată canonică de către Biserica etiopiană, Moise beneficiază de ajutorul unui înger-scrib, care așterne pe tablele respective tainele dezvăluite de Dumnezeu. Caracterul inspirat al Bibliei implică și caracterul ei apocaliptic: autorii primesc revelații, au acces direct la misterele divine. Se poate așadar vorbi, fără a cădea în păcatul paradoxului gratuit, despre o „marcă apocaliptică” implicită a întregii Scripturi. Genul literar apare însă abia în secolul al III-lea î.Hr. și nu va căpăta o denumire de sine stătătoare decât
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Dumnezeu și n-a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu l-a strămutat” (după LXX, traducerea mea). Există o anumită suprapunere între Enoh și al șaptelea rege prediluvian al Babilonului, Emmeduranki, rege căruia Shamash și Adad îi vor fi dezvăluit secretele divine 95. Dar, așa cum observă Philonenko și Dupont-Sommer, legenda babiloniană nu explică singură „extraordinarul prestigiu al patriarhului în Cartea lui Enoh”96. Citez mai departe: „Trebuie să ne gândim, fără îndoială, că Enoh a fost atât de exaltat în spiritul adepților
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
de foc al Principiului zilelor, în prezența celor patru arhangheli (Michael, Rafael, Gabriel și Fanuel) și a miriadelor de îngeri. Enoh va fi stăpânul păcii și va instaura o nouă eră, a dreptății, pentru toți cei care au respectat preceptele divine. A patra mare secțiune cuprinde două vise vizionare ale lui Enoh, pe care acesta le povestește fiului său Mathusalem/Mathusala: „Am avut două viziuni înainte de a-mi lua femeie, și prima nu semăna deloc cu a doua. Am avut prima
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
departe: îngerul din dreapta judecătorului notează faptele bune; cel din stânga, faptele rele. Purtătorul balanței este arhanghelul Dokiel 116, „care cântărește binele și răul după dreptatea lui Dumnezeu”. În sfârșit, posesorul trompetei se numește Pyruel 117 și are același grad, în ierarhia divină, de arhanghel. Judecata se desfășoară după un tipic destul de simplu. Testamentul... relatează însă un caz mai delicat, intenția autorului fiind în primul rând aceea de a pune în evidență și calitatea de intercesor pe lângă Dumnezeu a lui Abraham. Așadar, sub
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
să deschidă imensa carte și să găsească păcatele sufletului împricinat. „și deschizând cartea, acela găsi păcatele egale cu faptele bune” (cap. XII). Prin urmare, judecătorul nu-l poate trimite nici în iad, nici în rai; respectând cu strictețe principiile justiției divine, îl părăsește într-un loc de mijloc (eis to meson) până la judecata universală. Abraham nu pierde ocazia de a-și revela încă o dată virtutea: împreună cu arhanghelul Mihail, el rostește o rugăciune spre folosul sufletului rămas în „suspensie ontologică” și Dumnezeu
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
formă de cunoaștere omenească. Misticul contemplă Tronul Regelui, dar Regele însuși îi rămâne ascuns; doar glasul străbate din interiorul flăcărilor în afară 123. De aici și deosebirea majoră față de gnoza păgână, străbătută de la un capăt la altul de sentimentul imanentismului divin. A doua observație joacă dublul rol, de concluzie și rezumat. Las cuvântul lui Sholem: Tronul reprezintă pentru mistica evreiască ceea ce pleroma, „plenitudinea”, sfera Divinității, cu puterile, eonii, arhonții și stăpânirile ei, reprezintă pentru misticii greci și primii creștini care apar
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
cărților obținute la sfârșit a fost de nouăzeci și șase. Dintre acestea, doar douăzeci și două au fost publicate imediat (adică numărul scrierilor din canonul iudaic), restul de șaptezeci fiind păstrate pentru mai târziu. Autorul justifică prin acest artificiu originea divină a scrierilor apocrife, printre care se numără și 4Ezdra. Apocalipticii primesc revelațiile prin intermediul viziunilor și prin aceasta ei se deosebesc de profeți, beneficiarii unor revelații în primul rând auditive, în cazul profetismului, rolul cel mai important jucându-l „cuvântul lui
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
porțiuni nu are alt scop decât acela de a-i convinge pe cititori de iminența sfârșitului lumii. În plus, așa cum vom vedea mai încolo, apocalipsele propun o concepție deterministă asupra istoriei: fiecare eveniment de pe pământ depinde nemijlocit de o hotărâre divină; nimic nu se petrece „jos”, în lumea noastră, fără știrea și fără voia Celui de Sus. Vielhauer rezumă astfel tehnica „frauduloasă” (pia fraus) utilizată de apocaliptici: „Ei folosesc descrierea istoriei la timpul viitor pentru a spori încrederea în propriile lor
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
minții omenești; Iahve, în schimb, va judeca lumea după nemăsura iubirii dumnezeiești (4Ezdra 5,40). Totul este pregătit dinainte, iar una dintre funcțiile esențiale îndeplinite de vizionari (pe urmele profeților) constă în „deconspirarea” măcar a unor fragmente din acest plan divin. Vizionarul intră în posesia unor cunoștințe aparte, pe care le face publice la întoarcerea din călătoria celestă. În general, data viziunii se află foarte aproape de sfârșitul lumii, de eschaton, iar dezvăluirea nu are în primul rând scopul de a trage
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
se situează în chiar punctul final, atroce al istoriei. Din acest punct, el face o recapitulatio temporum, trece în revistă fragmentele trecutului, încercând să inducă publicului următoarea idee: dacă toate evenimentele de până acum s-au desfășurat conform unui plan divin, atunci sfârșitul lumii va veni și el exact atunci când a fost prevăzut. Vizionarul privește istoria cumva din afară: „Iminenta așteptare a eschaton-ului”, scrie Vielhauer, „se exprimă în numeroase feluri: nu numai prin panoramele și diviziunile istoriei, prin reflecțiile asupra duratei
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Apocalipse: „Iar tu să scrii tot ce ai văzut, ce se petrece acum și ce se va petrece după aceasta!” Interpretând din perspectiva ansamblului, obținem cele trei mari blocuri narative: 1. „ce ai văzut” - viziunea Fiului Omului și a interpelării divine (1,9-1,20); 2. „ce se petrece acum” - situația prezentă a Bisericii, simbolizată de cele șapte biserici din Asia Mică (cap. 2-4); 3. „ce se va petrece după aceasta” - tainele vremii viitoare dezvăluite profetului (4,1-22,5). Schema tripartită (3
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
ca scop să explice originea uriașilor, care au fost niște eroi faimoși (avem de-a face așadar cu personaje întru totul pozitive), și de a arăta că „prezența răului în lume are ca origine o rupere a echilibrului în ordinea divină prestabilită, în relațiile dintre lumea cerească și a noastră”149. 1. Povestea amănunțită a căderii îngerilor apare pentru prima oară în partea întâi din 1Enoh, text cu mai multe straturi, redactat foarte probabil în aramaică la începutul secolului al II
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
muritoarele care se trag din oameni muritori” (17); ceilalți îngeri, care tânjesc după cunoaștere și virtute, reprezintă la rândul lor sufletele curate ale filozofilor. În sfârșit, schema exegetică a lui Philon reduce legăturile îngerilor cu fiicele oamenilor la relațiile intelectului divin cu patimile, după o schemă tipic platoniciană. Din această perspectivă, uriașii reprezintă categoria „oamenilor carnali”. Într-adevăr, conform teoriei expuse în De gigantibus (60-61), există trei feluri de oameni: cei care, prin natura lor, aparțin pământului - aceștia „sunt mereu în
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
de o lectură în același timp demitizantă și alegorică, operație contrară tradiției apocaliptice reprezentate de 1Enoh și de Cartea Jubileelor, unde pasajul corespunzător produce scenarii mitice foarte ample. Aceasta nu-i împiedică pe „îngeri” să-și păstreze caracterul de entități divine, atâta doar că ele sunt puternic abstractizate. Devine acum mai clar că ceea ce numesc aici „lectură demitizantă” a mitului nu este, în realitate, decât o lectură propriu-zis filozofică, rațională chiar, efectuată în cheie platoniciană. 4. Cu Flavius Josephus (Antichități iudaice
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]