KorAP: Find »[drukola/base=dunărean & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...75 76 77 ...86 >

2,127 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

confruntat cu acest pericol, Justinian a reorganizat armata și a recrutat soldați din rândul acestora. La graniță au fost menținuți așa-numiții limitanei, conduși de "dux limitis" (conducător de margine). În paralel, împăratul a refăcut fortificațiile de pe linia limes-ului dunărean. Procopius spune în lucrarea "Despre războaie", că Justinian a vrut să facă din Istru "cea mai puternică apărare a noastră și a întregii Europe". El a refăcut fortificațiile vechi și a ridicat altele noi. În orașele importante s-au ridicat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
evidentă după secolul al III-lea d.H. care putea să existe și fără a atrage atenția și a fi amintită în izvoarele scrise, documente și povestiri, este și "acel creștinism al nostru, al nostru al tuturor", și pe un mal dunărean și pe celălalt, între Marea Neagră și Adriatică. De când datează creștinismul în nordul Dunării? În Dacia romană au fost creștini, este o "necesitate logic-istorică" (Pârvan), dar izvoarele literare nu ne dau nimic sigur înainte de 250, doar o inscripție din Napoca, anterioară

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Pippidi a făcut o analiză istoriografică și filologică fragmentului din Eusebiu, în care este menționat Apostolul Andrei în Scythia, din care rezultă fără echivoc că "șubredă și izolată, tradiția păstrată de Eusebiu despre o misiune a apostolului Andrei în părțile dunărene nu rezistă criticii".14 După secolul al IV-lea, cultul Sf. Andrei se va amplifica-datele diferitelor tradiții din literatura populară, din apocrife, din Istoria lui Eusebiu au fost juxtapuse și substanțial îmbogățite. Însă cultul consacrat lui nu indică o venerație

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
creștinismului daco-roman este șubredă. Opinii divergente au generat și datele transmise de doi autori creștini, Tertulian (160-240) și Origen (184-253). Referitor la urmele creștine în zonă, cele mai vechi monumente creștine de pe teritoriul României provin din așezările situate pe limesul dunărean și litoralul pontic: în Moesia Inferior (Dobrogea), Dacia romană, teritorii din afara sa. În perioada creștinismului timpuriu în spațiul românesc asistăm la începuturile "penetrației păgâne" în creștinism. Limba primară a creștinismului, a evanghelizării și a liturghiei celor mai vechi comunități din

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
304, a fost dat al patrulea edict, care stabilea uciderea tuturor creștinilor, preoți și laici, care refuzau să sacrifice. În timpul persecuției lui Diocletian (284-305), a lui Galeriu (305-311) și Liciniu (307-324), au suferit moarte martirică și locuitori daco-romani din regiunea dunăreană. Pe linia Dunării, martirologiile consemnează mai mulți creștini victime ale persecuțiilor în cinstea cărora se celebra Natalia, la Sirmium, Singidumun, Bononia, Ratiaria, Novae, Durostorum, în Moesia, Panonia, Dacia. Numele unora dintre ei le cunoaștem din "actele martirice", precum Breviarul sau

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
la Halmyris, unde au predicat și au făcut convertiri, fiind închiși și apoi decapitați. La Noviodunum (Isaccea), sunt pomeniți sfinții Flavian (25 mai) și Filip (4 iunie). Din listele de martiri, alcătuite de istoricii străini, nici unul nu provine din regiunea dunăreană. Dar cercetătorii români au arătat că sunt și aici martiri, însă se întâlnesc confuzii, exagerări, date false sau greșite, legende, clișee. De pildă, în calendarul liturgic de la Tomis, sunt menționați 60 de martiri. Dintre martirii cunoscuți, doar patru au pătimit

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Hunedoara) cu inscripția "Quartine vivas". Ca o concluzie generală, creștinarea monumentelor funerare este o dovadă clară a penetrației adânci a noii religii printre daco-romani și, în același timp, ea este o probă a legăturii dintre cele două ramuri ale creștinătății dunărene. Fenomenul acesta a început sub Constantin (după 306) și atinge apogeul sub Teodosie II (408-450)prin edictul din 435, el decidea ca templele să fie distruse și apoi purificate prin creștinare.23 Printre argumentele creștinării se afla și practica înhumației

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
fost epoca de aur a chorepiscopilor, episcopi itineranți de țară (sate) și periodeuți (misionari). Statutul politic și canonic al teritoriilor din nordul Dunării, nucleele creștine daco-romane, de pildă, cele de la Sucidava, Slăveni, Romula, depindeau de scaunele episcopale de pe malul drept dunărean, Oescus, Ratiaria, Aquae, Viminacium. Deși lipsesc obiectele creștine, adepți ai religiei noi se aflau și în alte teritorii controlate de Imperiu. În sursele istorice, nu este menționat nici un slujitor din comunitățile creștine daco-romane dependente de Moesia Prima și Dacia Ripensis

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
persecutați de Athanarich (regele vizigot) pentru credința în Hristos, cei mai mulți dintre ei "au fugit pe pământ roman, fără teamă de dușmani, cu încredere că mergeau la niște frați". Scrierile din zonă exprimă această realitate, ceea ce probează formarea în mediul creștin dunărean a conștiinței apartenenței la "Romania" (creștină). Nucleele creștine nord-dunărene s-au consolidat sub Diocletian, când numeroși creștini s-au refugiat la barbari, dar și în secolul al IV-lea, prin pătrunderea triburilor germane (goții) din nordul Mării Negre în regiunea Dunării

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
marile atacuri hunice din anii 441, 443, 447, în acest fel, continuitatea nucleelor creștine este confirmată. Episcopiile din sud-vestul Daciei au întreținut contacte cu bisericile creștine din stânga Dunării până la "apogeul lui Attila" (449-450). Apoi, existența legăturilor de comerț din zona dunăreană, în urma tratatelor lui Attila cu romanii, astfel, prizonierii luați de huni și toleranța față de ei în "mediul barbar" din nordul Dunării au fost căi de menținere a legăturilor între oamenii creștinătății dunărene și de ascensiune a noii religii. Mai ales

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
449-450). Apoi, existența legăturilor de comerț din zona dunăreană, în urma tratatelor lui Attila cu romanii, astfel, prizonierii luați de huni și toleranța față de ei în "mediul barbar" din nordul Dunării au fost căi de menținere a legăturilor între oamenii creștinătății dunărene și de ascensiune a noii religii. Mai ales captivii luați din sud au fost adevărați "apostoli" (misionari) în nordul Dunării. Dar, pe de altă parte, invazia și constituirea confederației hunice au avut drept rezultat un aport de păgânism barbar, de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
arhiepiscopia de Justiniana Prima să-și extindă jurisdicția asupra teritoriilor de malul stâng, iar unele orașe riverane Dunării au fost probabil reședințe episcopale sau ale unor episcopi periodeuți.48 Reactrivarea vieți creștine pe linia Dunării Construirea de biserici în orașele dunărene a dus la îmbogățirea vieții creștine pe linia Dunării, ceea ce a făcut din regiunea ponto-dunăreană un focar de creștinare, a conservat comunitățile existente și valorile lor religioase. Din a doua jumătate a secolului al VI-lea, a început să se

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
memoria colectivă a românilor a amintirii unui "apostol al neamului" pune în evidență acest misionarism anonim, popular. Prin vechimea religiei creștine și statutul său cultural mai avansat, Transilvania a jucat un rol excepțional, dar centre "apostolice" au fost și localități dunărene ca Sucidava sau din alte zone, precum Budureasca, Davideni, Botoșana. Înfățișată astfel, imaginea răspândirii creștinismului în nordul Dunării, în secolele V-VI, este neverosimilă. Există pete albe pe harta răspândirii creștinismului în stânga (nordul) Dunării: nordul extrem al Moldovei, spațiul dintre

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pentru istoria creștinismului nord-dunărean. În primul rând, recunoașterea prin deciziile conciliului IV Chalcedon (451) a jurisdicției arhiepiscopiei de Constantinopol asupra diocezei Thracia și a "ținuturilor barbare" teritoriile din nordul Dunării a episcopiilor Moesia Secunda și Scythia Minor și înființarea episcopiilor dunărene, toate latinofone. Extinderea jurisdicției asupra Bisericii din nordul Dunării, statut ce s-a păstrat până la prăbușirea graniței dunărene, în 614, în ciuda distrugerilor barbare. Consecința a fost constituirea unor biserici autonome, cu ierarhi aleși de comunitățile locale (chiar preoți). Comunitățile creștine

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Constantinopol asupra diocezei Thracia și a "ținuturilor barbare" teritoriile din nordul Dunării a episcopiilor Moesia Secunda și Scythia Minor și înființarea episcopiilor dunărene, toate latinofone. Extinderea jurisdicției asupra Bisericii din nordul Dunării, statut ce s-a păstrat până la prăbușirea graniței dunărene, în 614, în ciuda distrugerilor barbare. Consecința a fost constituirea unor biserici autonome, cu ierarhi aleși de comunitățile locale (chiar preoți). Comunitățile creștine intracarpatice au continuat formele tradiționale de conducere și organizare autonome. Și în secolele V-VI, bisericile din fosta

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
încetaseră, în cursul secolului VII, existența după secole de activitate. Astfel, tăvălugul slav, după 602-614, a provocat o bulversare de proporții, o adevărată dislocare, în sudul Dunării și zona Pontului, cu consecințe etno-demografice, religioase și instituționale: organizarea ecleziastică, ruperea creștinătății dunărene (veche de secole), un reflux al romanității care avea să influențeze negativ evoluția creștinismului din spațiul carpato-dunăreano-pontic. Aflat într-o situație foarte gravă, creștinismul n-a fost șters cu desăvârșire din regiunile sud-est europene (dar s-a susținut acest lucru

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
autoritatea mitropoliei de Vicina, subordonată patriarhiei de Constantinopol. Lipsa informațiilor istorice, a inscripțiilor, inexistența bisericilor și a obiectelor creștine nu permit aprecierea conținutului de idei, credințe și practici ale locuitorilor fostei provincii Scythia Minor, în intervalul cuprins între căderea limesului dunărean (614) și recucerirea lui Ioan Tzimiskes (971). Este cert că multe elemente ale creștinismului antic s-au pierdut, dar amploarea vieții creștine din secolele V-VI, vasta rețea episcopală, așezămintele monahale, numeroasele bazilici, dezvoltarea cultului, atașamentul față de dogmele Bisericii universale

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
61 Evoluția creștinismului în secolele VII-X Evoluția vieții spirituale (religioase) a populației autohtone din stânga Dunării, în ultimele trei secole ale mileniului I, s-a desfășurat într-un context politic și etno-demografic fluctuant. Prăbușirea stăpânirii bizantine în regiune și spargerea romanității dunărene, sub aspect religios, al creștinismului, s-au soldat cu dispariția organizării bisericești pe linia Dunării și încetarea legăturilor dintre creștinătatea nordică și cea sudică. Urmările au fost negative, în planul istoriei conjucturale, dar ele au probat profunzimea creștinismului nord-dunărean și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
regatului gepid de coaliția avari-longobarzi, apoi dispariția episcopiei ariene a "Gepidiei" și integrarea în nucleele creștine ortodoxe romanice au dus la asimilarea lor de către autohtoni, spre sfârșitul secolului al VII-lea. Populația autohtonă, evoluția sa religioasă (creștină), după ruperea graniței dunărene a Imperiului (614) până la creștinarea bulgarilor (864) și revenirea bizantinilor (970), este dificil de surprins istoric, lipsesc informațiile (scrise), iar cele arheologice sunt extrem de puține. Cauzele sunt multiple: încetarea organizării bisericești și a rețelei urbane din regiune, interpunerea (năvălirea) păgânilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
particulare ale creștinismului românesc în secolele următoare. Însă, începând cu secolul al IX-lea, contextul politic și religios al Europei de sud-est s-a schimbat radical, ceea ce a dus la revitalizarea creștinismului din nordul Dunării. Astfel, misiunile bizantine în regiunea dunăreană și panonică au dus, în cele din urmă, la creștinarea bulgarilor, moravilor, sârbilor și rușilor, s-au constituit structuri politice și bisericești ale popoarelor convertite, a fost restabilită stăpânirea bizantină între Dunăre și Haemus, între 970-1018. Apoi, au fost restabilite

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cu rituri specifice creștinilor.65 În ceea ce privește limbajul religios, istoria generală a limbii române, în ultimele trei secole ale mileniului I, se caracterizează prin două mari procese: pe de o parte, transformarea definitivă, cel mai târziu în secolul VIII-a variantei dunărene a latinei într-o limbă, care, prin structură gramaticală și lexic de bază, se individualiza ca una neoromanică, respectiv, româna, și, pe de altă parte, începutul penetrației vocabulelor slave în limba română, în anii 800-900, secolele IX-X. În acest context

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
bizantini), nu latini. Dar, la rândul lor, solii Papei au arătat că, înaintea venirii slavilor și bulgarilor, aceste teritorii din sudul Dunării aparțineau Romei, bisericii apusene (latine). În momentul creștinării din secolul al IX-lea, mai dăinuiau urme ale latinității dunărene și ale unui creștinism de limbă latină. În cele din urmă, instituirea definitivă a bisericii slavo-bulgare, ca parte a creștinătății răsăritene, s-a făcut prin traducerea cărților sfinte în limba slavonă și propovăduirea credinței în Bulgaria în această limbă, prin

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
înfloritoarea organizare bisericească antică la Dunăre și în Pont. Astfel, la sinodul VI, trulan, de la Constantinopol, din 680-681, la sinodul din 691-692, quinisext, ca și la sinodul VII de la Niceea, din 787, nu a participat nici un ierarh (episcop) din regiunile dunărene. Absența unor informații certe despre episcopi sau horepiscopi în teritoriile românești, în secolele VII-X, nu înseamnă că erau inexistenți. Creștinarea treptată a slavilor așezați aici denotă că exista nu doar masa credincioșilor, ci și o ierarhie alcătuită din episcopi (horepiscopi

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
deosebit de puternic asupra populațiilor din zona Dunării și Mării Negre, și a dus la sfârșitul civilizației Sântana de Mureș-Cerneahov.15 Hunii În ceea ce privește dominația hunilor, N. Iorga o rezumă, în sinteza sa, într-o metaforă, "În umbra lui Attila". Asupra lumii sătești dunărene ce trăia în tiparele ei vechi (obișnuite) și în bună conviețuire cu goții, se întindea, la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea, stăpânirea hună, un nou tip de dominație barbară. Anume, acela din lagărul închis

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Priscus avem descrisă un fel de feudalitate mongolă, în sate se află și elemente hune, nu doar localnici cultivatori de mei. Pe lângă Panonia, centrul puterii hune, cedată de romani prin tratate, Attila urmărea să-și adauge tot șirul centrelor romanice dunărene până la Novae, reședința ostrogoților. În timpul incursiunilor hunice la Dunăre, răsar satele localnicilor de străveche origine, prezente peste tot pe malul nordic al ei. Patronatul turanic al hunilor este, de fapt, un nou și mare factor de sinteză, regalitatea lor nu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]