1,956 matches
-
ușa de la intrare. Am adunat în grabă toate hârtiile, am închis cufărul și l-am împins sub pat. Seara, din cauza ploii, Charlotte și-a aprins lampa înăuntru. Ne-am așezat lângă ea imitând ceasurile de veghe de pe balcon. Îi ascultam istorisirea: Nicolae și Alexandra, în loja lor, aplaudând Cidul. Le cercetam chipurile cu o tristețe dezamăgită. Eram cel care întrevăzuse viitorul. Cunoașterea aceea îmi apăsa grozav sufletul de copil. „Unde este adevărul?”, m-am întrebat urmărind distrat istorisirea (suveranii se ridică
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
balcon. Îi ascultam istorisirea: Nicolae și Alexandra, în loja lor, aplaudând Cidul. Le cercetam chipurile cu o tristețe dezamăgită. Eram cel care întrevăzuse viitorul. Cunoașterea aceea îmi apăsa grozav sufletul de copil. „Unde este adevărul?”, m-am întrebat urmărind distrat istorisirea (suveranii se ridică, publicul se întoarce pentru a-i ovaționa). „Spectatorii aceștia o să-i blesteme în curând. Și nu va rămâne nimic din acele câteva zile feerice! Nimic...” Sfârșitul acela pe care eram condamnat să-l cunosc dinainte mi-a
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
sau trei ori la Paris, ducând-o acolo pe Charlotte. Dar planeta zăpezilor nu dezrobea niciodată sufletele subjugate de spațiile ei fără repere, de timpul ei adormit. De altfel, fiecare ședere la Paris era marcată de o amărăciune pe care istorisirile bunicii nu izbuteau să o ascundă. Vreo neînțelegere de familie ale cărei cauze nu ne era dat să le cunoaștem? Sau o răceală foarte europeană în relațiile dintre cei apropiați, de neconceput pentru noi, rușii, cu colectivismul nostru debordant? Sau
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
celelalte în care apărea bunicul aveau să fie confiscate la arestarea lui): chipurile lor, aplecate ușor unul spre celălalt, iar pe buzele Charlottei, incredibil de tânără și de frumoasă, unda surâzătoare a lui „petite pomme”... De altfel, în acele lungi istorisiri nocturne, nu era totul clar întotdeauna pentru urechile mele de copil. Nesăbuința tatălui Charlottei, de pildă... Medicul acela respectabil și bogat află într-o bună zi, de la unul dintre pacienții lui, înalt funcționar din poliție, că marea manifestație a muncitorilor
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
libertatea lui imprevizibilă. Nu înțelegeam nici ce se petrecuse la Buhara. Ghiceam doar că întâmplarea aceea fusese cumplită. Nu degeaba o evocau adulții prin aluzii însoțite de clătinări din cap sugestive. Era un fel de tabu în jurul căruia se învârtea istorisirea lor descriind astfel decorul. Vedeam mai întâi un râu curgând pe pietricele netede, apoi un drum care străbătea nemărginirea deșertului. Iar soarele începea să se legene în ochii Charlottei, obrajii ei se învăpăiau de la arsura nisipului și cerul răsuna de
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
trebui să i le adreseze soțului ei... Fără ca eu însumi să pot să-mi explic, auzeam parcă vibrând o coardă în sufletul acelei femei. Inima mea răsuna la unison. „Emma Bovary sunt eu!”, îmi sufla o voce senină, venind din istorisirile Charlottei. Timpul care se scurgea în Atlantida noastră își avea propriile lui legi. Mai precis, nu se scurgea, ci unduia în jurul fiecărui eveniment evocat de Charlotte. Fiecare fapt, chiar și perfect accidental, se încrusta pentru totdeauna în viața de zi
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
circ parizian, știam că acolo îmblânzitorul era întotdeauna sfâșiat de fiare - ca acel „negru cu numele Delmonico”, atacat de cele șapte leoaice ale sale. Charlotte lua aceste informații când din cufărul siberian, când din amintirile ei din copilărie. Multe dintre istorisirile ei evocau o perioadă mai veche, fiind povestite de unchiul ei sau de Albertine, care, la rândul lor, le moșteniseră de la părinți. Dar nouă puțin ne păsa de cronologia exactă! Timpul Atlantidei nu cunoștea decât minunata simultaneitate a prezentului. Baritonul
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
performanțe ale industriei naționale, cu concertele de la Bolșoi, oferea un fundal sonor liniștit. Votca atenua amărăciunea trecutului. Iar eu simțeam că musafirii noștri, chiar și nou-veniții, o iubeau cu toții pe franțuzoaica aceasta care acceptase fără să crâcnească destinul țării lor. Istorisirile acelea mă învățau multe. Ghiceam acum de ce sărbătorile de iarnă erau străbătute întotdeauna, în familia noastră, de un fior de neliniște, asemenea unui curent viclean care trântește ușile într-o locuință goală, la ceasul înserării. În ciuda veseliei tatălui meu, în ciuda
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
în apartamentul în care, în copilărie, mergeam să o vedem pe Charlotte în fiecare vară. N-au mai avut timp să-și cumpere vase noi și tacâmuri. Fiodor tăia pâinea cu cuțitul adus de pe front - făcut dintr-o baionetă... Ascultând istorisirile celor mari, mi-l închipuiam astfel pe bunicul în timpul acelei revederi incredibil de scurte: un soldat urca treptele izbei, privirea i se pierdea în cea a soției lui și abia apuca să spună: „M-am întors, vezi...”, înainte de a se
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
înverșunare orice informație despre țara căreia nu reușise decât să-i abordeze taina în excursia din vară. Am citit tot ce avea mai interesant despre Franța biblioteca școlii noastre. M-am cufundat în rafturile mai vaste din biblioteca orășenească. Discontinuității istorisirilor impresionante ale Charlottei voiam să-i opun un studiu sistematic, înaintând de la un secol la altul, de la un Ludovic la următorul, de la un romancier la confrații săi, discipoli sau epigoni. Lungile zile petrecute în labirinturile pline de praf, înțesate de
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
în hohote, a rostit: „Du-te, fugi! Salvează-te, derbedeu mic!” Și continuau să râdă încărcându-și puștile. Deodată, vocile le-au amuțit. Copilul a reapărut și, mergând lângă perete, alături de cei mari, a exclamat: „Iată-mă!” De-a lungul istorisirii mele, Pașka parcă abia mă urmărise. Stătea nemișcat, aplecat spre foc. Chipul i se ascundea sub cozorocul lăsat în jos al șepcii lui mari de blană. Dar când am ajuns la ultima scenă - copilul revine, cu chipul palid și grav
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Eram încă sub vraja celor întâmplate. Minunea care îmi dovedise atotputernicia cuvântului poetic. Ghiceam că nici măcar nu era vorba de artificii verbale și nici de o savantă îmbinare de cuvinte. Nu! Căci ale lui Hugo fuseseră mai întâi deformate în istorisirea îndepărtată a Charlottei, apoi în rezumatul meu. Deci, de două ori trădate... Și, totuși, ecoul acelei povestiri atât de simple, de fapt, relatate la mii de kilometri de locul în care se înfiripase, izbutise să-i stoarcă lacrimi unui tânăr
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
umblă, respiră, vorbește cu femeile. Avuția îi sporește necontenit, dar schimbarea profundă întârzie să apară. La fel era și cu mulțimea cunoștințelor mele franțuzești. Nu că aș fi vrut să trag niscaiva foloase din ele. Interesul pe care îl arăta istorisirilor mele colegul meu, chiulangiul, mă copleșea deja întru totul. Speram mai degrabă un declic misterios, asemănător cu al resortului dintr-o cutie muzicală, un clinchet anunțând începutul unui menuet pe care urmează să-l danseze figurinele pe estrada lor. Năzuiam
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
de mii de ori în copilărie, imagini familiare, ființe cunoscute: coaforul de câini de pe cheiul Senei, cortegiul imperial străbătând bulevardul Champs-Élysées, frumoasa Otero, Președintele înlănțuindu-și iubita într-un sărut fatal... Acum îmi dădeam seama că Charlotte ne repetase toate istorisirile acelea, în fiecare vară, cedând voinței noastre de a asculta din nou povestea preferată. Da, exact, nu erau nimic altceva decât niște povești care ne încântau anii copilăriei, de care, așa cum se întâmplă cu orice poveste, nu ne săturam niciodată
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
aceea sau că au uitat-o... Am clătinat ușor din cap, cu un aer plin de îndoială. - Nu, nu, nu cred. Dar ești sigură că mi-ai povestit-o deja? Am văzut un zâmbet luminând chipul bunicii. Și-a reluat istorisirea. O ascultam, de data aceasta, cu atenție. Și, pentru a nu știu câta oară, s-a ivit în fața ochilor mei o stradă îngustă dintr-un Paris medieval, într-o noapte rece de toamnă, iar pe un perete - plăcuța sumbră de
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
exista nici o logică, nici o coerență. Și că, poate, doar moartea era previzibilă. În seara aceea, am aflat ceea ce părinții îmi ascunseseră întotdeauna. Episodul tulbure din Asia Centrală: Charlotte, bărbații înarmați, îmbulzeala lor, strigătele. Nu păstram decât reminiscența vagă și copilărească din istorisirile de odinioară. Cuvintele celor mari erau atât de obscure! De data aceasta, claritatea lor m-a orbit. Cu o voce foarte obișnuită, golind într-un vas cartofii ce abureau, mătușă i-a spus oaspetelui nostru, așezat lângă Dimitrici: - Sigur că
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
de fapt, prea puțin diferită de poveștile vesele, adesea fără perdea, pe care ni le spuneam în timpul recreațiilor, trăgând din țigările noastre grăbite. Am remarcat destul de repede că trebuia să-mi dreg poveștile mele franțuzești după gustul interlocutorilor mei. Aceeași istorisire își schimba tonul dacă o povesteam „proletarilor”, „tehnocraților” sau „intelectualilor”. Mândru de talentul meu de povestitor, variam genurile, adaptam nivelurile de stil, alegeam cuvintele. Astfel, pentru a plăcea celor dintâi, zăboveam îndelung asupra îmbrățișărilor pătimașe ale Președintelui cu Marguerite. Un
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Din când în când, se apropia de grupul nostru, ne asculta și, când începeam să-mi depăn poveștile franțuzești, mă fixa cu un aer neîncrezător. Într-o zi, îmbulzeala din jurul meu a fost mai mare ca de obicei. Probabil că istorisirea mea îi interesa în mod deosebit. Am vorbit (rezumând romanul bietului Spivalski, acuzat de toate păcatele capitale și ucis la Paris) despre cei doi îndrăgostiți care petrecuseră o noapte lungă într-un tren aproape gol, fugind prin imperiul muribund al
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
al unei muște. Era prima zi de manevre, care aveau loc la câțiva kilometri de Saranza. Am mers mult. Mai întâi traversând orașul, apoi în stepă. Charlotte vorbea cu aceeași voce calmă și detașată ca în ajun, seara, pe balcon. Istorisirea ei se pierdea în vacarmul vesel al orchestrei, apoi, când înceta brusc vântul, vorbele ei sunau cu o stranie claritate în golul acela cu soare și cu liniște. Povestea despre scurta ei ședere la Moscova, la doi ani după război
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
însorită a Sumrei, din foșnetul frunzelor lunguiețe ale sălciilor. Charlotte, cu mâânile puse pe cartea deschisă, privea dincoolo de râu, spre câmpia arsă de soare, și începea să vorbească, ba răspunzând întrebărilor mele, ba luându-le-o înainte intuitiv cu istorisirea ei. În timpul acelor lungi după-amieze de vară în inima stepei, unde fiecare fir de iarbă răsuna de uscăciune și de căldură, am aflat eu ceea ce mi se ascundea altădată din viața Charlottei. Și ceea ce înțelegerea mea de copil nu reușea
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
acela, căruia Charlotte ar fi putut să mă facă să-i ghicesc iminența... Am ieșit din metrou și, fără să intenționez să urc imediat, mi-am continuat lectura distrat, așezându-mă pe o bancă, într-un parc. Acum vedeam că istorisirea Charlottei nu ne privea. Ea transcria, cu scrisul ei fin și precis, viața unei femei. Neatent, probabil că am sărit peste locul în care bunica îmi explica unde se cunoscuseră. De altfel, puțin îmi păsa de asta. Căci viața povestită
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
-și restrângă sfera, referindu-se numai la «povestire» (story)” (J. Fontenrose, 1971, p. 54). „Sensul cuvintelor din această familie a evoluat după Homer: de la valoarea de cuvânt al cărui sens contează, părere, ordine, poveste, s-a trecut la cel de istorisire, mit, fabulă” (P. Chantraîne, 1974, vol. III, p. 719; vezi și M. Untersteiner, 1972, p. 2). La Herodot și apoi la Pindar, mitul ajunge să se refere la „vorbe amăgitoare, povestiri ale seducției” (M. Detienne, 1997a, p. 101). Prin această
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
nici Într-un timp revolut adevărat, nici Într-un timp Îndepărtat, neclar, dar sigur - dimpotrivă, ele provin dintr-un „non-timp”, dintr-o epocă care nu există decât În fabulațiile, bazate pe zvonuri confuze și eronate, ale oamenilor obișnuiți sau În istorisirile plăsmuite de imaginarul poeților. Sau, În formularea plastică a lui Marcel Detienne, „ceea ce nu mai este credibil devine cu totul de necrezut când poeții Își Încep cântul” (1997a, p. 116; vezi și R. Alleau, 1977, p. 51; B. Lincoln, 1999
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
Aceste treceri sunt sprijinite de figuri sacrale (Maica Domnului, vidra, lupul, bradul etc.) și se realizează prin activarea unor operatori mitici precum călătoria, vânătoarea, metamorfoza, somnul, spălatul, datul peste cap ș.a.m.d.; c) temele etiologice, În care se adună istorisirile legate de acțiunea unor protagoniști benefici sau malefici (precum Maica Domnului, Dracul, Solomonarul, Meșterul Manole, Ielele, Toderii, Priculicii, Joimărița) care, folosindu-se de operatori mitico-magici precum vraja, dansul, darul magic, obiectul fermecat, sacrificiul etc., fie făuresc diverse lucruri ieșite din
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
nu rareori fanteziste) „mitologii”, dacice, predacice, tracice ori pelasgice. Tocmai pentru că nu are o existență vizibilă, ușor identificabilă etnografic, o mitologie trebuie descoperită, dedusă din multitudinea formelor de manifestare după care se ascunde. În ceea ce privește modul de identificare a figurilor și istorisirilor mitologice (prin decuparea lor din ansamblul manifestărilor folclorice), cercetătorii mitologiei românești se Împart În două mari familii spirituale și două școli de gândire, pe care le-am putea numi, convențional, metaforică și metonimică. Pentru reprezentanții primului curent, analogiile, oricât de
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]