2,990 matches
-
continuatori ai desinenței -a din latină, precum ouă < lat. ova, plural de la ovum > rom. ou. De fapt, în româna veche și în graiuri pluralul în -ă la neutre este frecvent (lat. adjutoria > v.rom. ajutoară > ajutoare). În română și în italiană, există și relicve ale declinării imparisilabice latinești în opoziția dintre singular și plural: lat. homo homines > rom. om oameni, it. uomo uomini. Româna cunoaște în multe cazuri (de obicei la substantivele care fac pluralul în -i) și alternanțe fonetice, care
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
Româna cunoaște în multe cazuri (de obicei la substantivele care fac pluralul în -i) și alternanțe fonetice, care dublează, printr-o flexiune internă, marcarea desinențială a pluralului: frate frați, roată roți etc. Într-o măsură mai mică există și în italiană alternanțe fonetice în silaba finală (amico amici, amica amiche, dialogo dialoghi), iar în portugheză are loc modificarea lui [(] în [z] în pronunție, atunci cînd z ajunge în interiorul cuvîntului prin adăugarea desinenței es la plural (vez [ve(] vezes [΄vez((] sau cînd
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
iar în portugheză are loc modificarea lui [(] în [z] în pronunție, atunci cînd z ajunge în interiorul cuvîntului prin adăugarea desinenței es la plural (vez [ve(] vezes [΄vez((] sau cînd a trece la o (acçăo [΄aksə̃u] acções [΄aksõi(]. În italiană, pluralul este identic cu singularul la femininele terminate în silabă accentuată (città "oraș", virtù "virtute"), la cele provenite din substantive greco-latine terminate în -isis (anàlisi, crisi) sau la unele cazuri singulare (specie, lapis). Româna are aceleași forme la plural dacă
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
avut în vedere printr-o trăsătură a lui: băiatul cel bun. În limbile romanice occidentale, s-au creat forme contra-se din articole hotărîte și prepozițiile care descind din lat. ad, de, in, pro, sub (la care se adaugă în italiană da < lat. de ab), fiecare limbă avînd forme proprii, rezultate din aceste combinații și selectînd în mod diferit aceste prepoziții: il libro del professore (di < lat. de + il) "cartea profesorului", fr. le livre du professeur (de + le), sp. il libro
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
cu o terminație urmau declinarea a treia (ca avis, mare, serpens). Prin dispariția genului neutru, adjectivele cu trei terminații au rămas cu două (bous, -a), iar cele cu două numai cu una (grandis, care a devenit grande). Dintre limbile romanice, italiana și româna au rămas mai aproape de latină, păstrînd la prima clasă de adjective două forme, în italiană una pentru masculin și alta pentru feminin (buono, -a), iar în română una pentru masculin și neutru (bunu) și alta pentru feminin (bună
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
trei terminații au rămas cu două (bous, -a), iar cele cu două numai cu una (grandis, care a devenit grande). Dintre limbile romanice, italiana și româna au rămas mai aproape de latină, păstrînd la prima clasă de adjective două forme, în italiană una pentru masculin și alta pentru feminin (buono, -a), iar în română una pentru masculin și neutru (bunu) și alta pentru feminin (bună). La fel ca la substantive, româna conservă o formă specială pentru genitiv-dativ singular feminin, iar în unele
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
frecvente unele construcții paralele cu adverbe, mult mai expresive, care au fost preluate și continuate de limbile romanice. Adverbul de cantitate cu care se formează comparativul este urmașul lui magis, în română, spaniolă și portugheză, și al lui plus, în italiană și în franceză, limba provensală uzînd de ambele: rom. mai înalt, sp. más alto, pg. mais alto it. più alto, fr. plus haut prov. mai aut sau pu aut. Superlativul relativ se realizează prin articularea formei de comparativ, în limba
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
forço aut (< lat. fortis), sp. muy alto (< lat. multus), pg. muito alto (< lat. multus). Pe lîngă aceste mijloace, limbile romanice recurg la numeroase altele pentru a realiza superlativul absolut, deseori cu prevalarea unor efecte stilistice. Unele dintre limbile romanice occidentale (italiana, spaniola și portugheza) au preluat prin limbile lor literare forma sintetică de superlativ absolut din latina clasică, uzînd de sufixul -is(s)imo, -is(s)ima în paralel cu construcțiile analitice, sufix care însă nu este funcțional și în franceză
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
care o primește o aseme-nea folosire în celelalte limbi romanice, care pot avea subiect inclus. De aceea, pentru a insista asupra persoanei, se folosesc în franceză formele de caz oblic ale pronumelui personal (moi, toi, lui), fenomen existent și în italiană, unde pronumele de nominativ nu s-a gramaticalizat însă. La plural, nos și vos s-au combinat în spaniolă cu alterus, -a rezultînd la nominativ forme cu diferențe de gen (nosotros, nosotras, vosotros, vosotras), deși la acuzativ au rămas nos
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
se cu prepoziția cum, secum, din care au rezultat it. seco, sp. consigo, pg. comsigo (formele din spaniolă și din portugheză conțin a doua oară prepoziția cum, deoarece în timp sigo nu a mai fost simțit ca se + cum). În italiană, spaniolă și portugheză, s-au creat compuse similare și pentru persoanele întîi și a doua, la singular și la plural. Unele forme ale pronumelor personale se folosesc în limbile romanice cu valoare de pronume de politețe, o specie necunoscută limbii
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
epoca modernă, a fost înlocuit de usted și ustedes, iar, în spaniola americană, vos s-a folosit atît de frecvent încît l-a înlocuit pe tu, fără a mai păstra o asemenea valoare (fenomenul voseo). O situație asemănătoare există în italiană, voi fiind pronumele clasic de politețe, pentru ca, de pe la jumătatea secolului al XV-lea, în Italia de nord, să înceapă uzul femininului ella cu înțelesul "dumnea-voastră", dar, ulteior, și această folosire a fost părăsită, pentru a se recurge la formele oblice
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
de plural, și augmentativă în raport cu singularul. De aici, s-a ajuns la ideea că adresarea respectoasă este cea care evită pronumele personal de singular, care a rămas a fi folosit în comunicarea între parteneri egali și, de aceea, franceza, vechea italiană, vechea spaniolă și vechea portugheză au recurs la descendenții latinescului vos pentru adresarea reverențială. Folosirea pronumelui posesiv în aceleași circumstanțe a făcut posibilă apariția unor formule cu valoarea lui adjectivală, ca în formulele italiene vostra Eccelenza, Vostra Signoria etc., în
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
de denumirea rangului sau demnității interlocutorului. În spaniolă, în portugheză și în română, din asemenea formule s-au realizat treptat formele pronumelor de politețe uzuale astăzi (proces în care s-au produs deseori o serie de sincope și aglutinări). În italiana veche însă, reducerea formulelor respective s-a produs printr-o substituție cu pronumele ella, formă feminină de persoana a treia singular care putea înlocui denumirile de ranguri și demnități din formulele respective, ce erau substantive feminine. De aici, printr-o
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
de persoana întîi, sp., pg. este, apropierea de persoana a doua, sp. ese, pg. esse, apropierea de persoana a treia, sp. aquel, pg. aquelle (apropierea de persoana a doua și a treia reprezentînd, de fapt, depărtarea de vorbitor). Și în italiană există o formă pronominală care arată apropierea de persoana a doua, cotesto (< lat. eccum + id + istum), încît se poate constata că limbile romanice realizează din această perspectivă două tipuri: unul cu opoziție binară, cu pronume demonstrative de apropiere și de
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
lat. eccum + id + istum), încît se poate constata că limbile romanice realizează din această perspectivă două tipuri: unul cu opoziție binară, cu pronume demonstrative de apropiere și de depărtare (româna și franceza) și altul cu opoziție ternară (spaniola, portugheza și italiana). Situația din cel de-al doilea grup de limbi este mai apropiată de latină, unde hic, haec, hoc indica apropierea față de persoana întîi, iste, ista, istud apropierea față de persoana a doua (interlocutor) și ille, illa, illud apropierea față de persoana a
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
a redus însă relevanța opoziției formale dintre predicatul verbal, cînd era exprimat printr-un verb la diateza pasivă, și predicatul nominal, încît complementul de agent a rămas singurul în posibilitatea de a realiza distincția în modul cel mai relevant. În italiană, în spaniolă, în franceză și, rar, în română, în locul verbului esse se pot folosi, pentru a exprima valoarea pasivă, și alte verbe de mișcare, care aduc o nuanță dinamică sau durativă: fr. La conjuration s΄en allais dissipé." Conjurația era
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
măcar parțială) cu momentul vorbirii este prezentul, care continuă a fi folosit în limbile romanice cu aceleași valori din latină. Insistența asupra caracterului durativ al acțiunii, redată în limbi precum româna și franceza prin mijloace perifrastice, a fost gramaticalizată în italiană, spaniolă și portugheză, prin construcții cu anumite verbe, it. stare, sp., pg. estar: rom. Citesc o carte interesantă.; fr. Je lis un livre intéressant. it. Leggo / sto leggendo un libro interessante.; sp. Leo / estoy leyendo un libro interesante.; pg. Leio
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
la bază folosirea ca auxiliar a verbului habere, cu descendenții lui romanici. În portugheză însă, verbul ter (< lat. tenere), care a primit semnificația "a avea, a poseda", a devenit auxiliar pen-tru perfectul compus (și a altor timpuri compuse, de altfel). Italiana și franceza, la fel ca germana, neerlandeza și alte limbi germanice, uzează și de auxiliarul "a fi" pentru realizarea perfectului compus, în cazul verbelor intranzitive și al celor reflexive: it. Sono tutti partiti.; fr. Ils sont tous partis. Acest timp
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
și al celor reflexive: it. Sono tutti partiti.; fr. Ils sont tous partis. Acest timp a rămas însă în limbile romanice un concurent al perfectului simplu (care se continuă din latină), între ele existînd diferențe în ceea ce privește nivelurile limbii, căci în italiană, franceză și română, perfectul simplu este un timp al limbii literare scrise (al narațiunii) care exprimă, la fel ca perfectul compus, o acțiune terminată în trecut. Mai mult ca perfectul latin s-a păstrat pînă astăzi în spaniolă, în portugheză
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
perfectul simplu este un timp al limbii literare scrise (al narațiunii) care exprimă, la fel ca perfectul compus, o acțiune terminată în trecut. Mai mult ca perfectul latin s-a păstrat pînă astăzi în spaniolă, în portugheză și, dialectal, în italiană. În limba română, locul mai mult perfectului indicativ l-a luat forma corespunzătoare a conjunctivului (cîntasem, văzusem etc., continuatoare ale formelor latinești în -esemus), dar în franceză și în italiană a luat naștere o formă nouă, compusă, după modelul perfectului
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
păstrat pînă astăzi în spaniolă, în portugheză și, dialectal, în italiană. În limba română, locul mai mult perfectului indicativ l-a luat forma corespunzătoare a conjunctivului (cîntasem, văzusem etc., continuatoare ale formelor latinești în -esemus), dar în franceză și în italiană a luat naștere o formă nouă, compusă, după modelul perfectului compus, dar cu auxiliarul la imperfect. Ca atare, din perspectiva mai mult ca perfectului, limbile romanice rele-vă trei tipuri, dintre care spaniola și portugheza îl reprezintă pe cel mai
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
nouă, compusă, după modelul perfectului compus, dar cu auxiliarul la imperfect. Ca atare, din perspectiva mai mult ca perfectului, limbile romanice rele-vă trei tipuri, dintre care spaniola și portugheza îl reprezintă pe cel mai apropiat latinei, iar franceza și italiana pe cel mai îndepărtat de latină și mai apropiat de unele limbi germanice (precum germana și neerlandeza), în vreme ce româna repre-zintă tipul intermediar printr-o reorganizare a materialului din limba-bază. Dacă latina clasică realiza viitorul într-o manieră unică și sintetică
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
continuat pînă la transformarea lui într-o desinență personală. În același timp, verbul esse și-a menținut și și-a consolidat valoarea de instrument gramatical, prin extinderea prezenței lui la toate timpurile și modurile diatezei pasive, în franceză și în italiană la unele verbe pentru formarea perfectului compus și mai mult ca perfectului, în română la formarea perfectului cu diferite nuanțe (viitor anterior, conjunctiv perfect, condițional perfect, prezumtiv perfect etc.). În spaniolă și în portugheză există cîte două verbe pentru semnificațiile
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
originea înde-părtată comună a celor două grupuri de limbi. Limbile germanice au însă la nivel gramatical și aspecte care în limbile romanice nu sînt specifice, precum alternanțele fonetice, care apar cu destulă frecvență în română, rar în portugheză și în italiană (la sfîrșit de cuvînt), dar nu se întîlnesc și în celelalte limbi, încît nu au statut caracterizator, reprezentînd mai degra-bă excepții decît regula generală. Situația este deci exact invers în limbile germanice, unde caracterul redus al alternanțelor din engleză și
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
latinește era indiferent dacă se spunea filius regis sau regis filius, cît timp se recurgea la formele sintetice, dar, după ce regis a fost înlăturat de o construcție prepozițională, nu a mai fost posibilă decît ordinea filius de rege, încît în italiană există figlio di (del) re, iar în franceză fils de (du) roi. Chiar în română, unde s-au păstrat unele redări sintetice desinențiale la cazuri, nu este admisibilă decît ordinea fiul regelui, fiindcă modelul romanic prevalează în raport cu cel latin 65
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]