7,093 matches
-
să-i dăm de înțeles că intenționăm să-i spunem adevărul, căci altfel decizia noastră de a-i ascunde adevărul nu ar avea nici un sens. Ceea ce spunem în acest caz este, prin urmare, o minciună, ceva care cade sub interdicția necondiționată formulată de Kant. Tocmai așa a înțeles Constant poziția lui Kant. Critica lui nu pornește de la neînțelegerea acestei poziții. Dezacordul dintre el și Kant nu este un dezacord aparent, care ar fi putut fi înlăturat dacă acesta din urmă s-
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
în răspunsul lui Kant. Singura explicație a disponibilității lui Kant de a discuta cu Constant, pornind de la exemplul propus de acesta din urmă, este acela că filosoful a acceptat provocarea de a-și susține teza că îndatorirea veracității este una necondiționată cu referire la o situație în care ea pare să fie mai greu de apărat. Căci dacă în exemplul lui Kant din Pmtv minciuna nu a fost spusă cu intenții rele, în cel propus de Constant, pe care Kant îl
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
lui Kant îndatoririle noastre, altfel spus ceea ce trebuie să facem, vor fi stabilite prin evaluarea maximelor acțiunii pe baza criteriului suprem pe care îl oferă imperativul categoric. Or, imperativul categoric, care se exprimă în voința bună, nu poate întemeia îndatoriri necondiționate, îndatoriri care nu admit excepții. În mod excepțional vom putea minți din datorie, după cum vom putea chiar ucide din datorie. Kant însuși a admis excepții în cazul imperativului „Să nu ucizi!” atunci când a afirmat că o persoană supusă agresiunii poate
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
răufăcător apără viața și demnitatea semenilor săi și, totodată, acționează în spiritul respectului față de propria sa demnitate, respingând încercarea răufăcătorului de a face din el o unealtă a răului. Tocmai pe această linie își desfășoară Vuillemin argumentația împotriva condamnării morale necondiționate a minciunii. El afirmă că dreptul la insurecție împotriva unei guvernări opresive, dreptul la autoapărare în fața agresiunii și dreptul de a minți în situații excepționale au aceeași structură logică. În toate aceste cazuri, survine un conflict între două obligații morale
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
agresiunii și dreptul de a minți în situații excepționale au aceeași structură logică. În toate aceste cazuri, survine un conflict între două obligații morale, un conflict care va putea fi arbitrat de imperativul categoric. În cele trei cazuri amintite, respectarea necondiționată a îndatoririi cetățeanului de a se supune legilor existente, respectiv a persoanei de a nu recurge la violență și de a spune doar adevărul va putea fi exploatată pentru înfăptuirea unor acțiuni condamnabile, și anume prigonirea supușilor, lipsirea individului de
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
conchide Vuillemin - înseamnă a rămâne fideli spiritului gândirii lui Kant, chiar și împotriva unora dintre afirmațiile sale explicite 32 Punctul de vedere potrivit căruia există, dincolo de criteriul suprem al moralității, legi morale sau legi practice care stabilesc îndatoriri sau interdicții necondiționate, absolute, poate fi calificat drept rigorist. Iar poziția pe care a susținut-o Kant cu privire la datoria veracității și la interdicția minciunii, în scrieri târzii, cade sub acuzația de rigorism. Este o poziție surprinzătoare în măsura în care, așa cum am arătat, ea va putea
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
puțin plauzibile. A pune totul pe seama slăbiciunii bătrâneții nu mi se pare a fi una dintre ele. Unii interpreți sugerează că în scrierea lui Kant accente pe care le putem numi rigoriste, adică formularea de prescipții și interdicții ca îndatoriri necondiționate, ar fi consecința incapacității filosofului de a aprecia întotdeauna distanța care separă o lume ideală, locuită de ființe raționale perfecte, de lumea reală. În formularea pe care a dat-o îndatoririlor noastre morale, ca legi practice, Kant nu ar fi
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
istorice mai recente, că în sisteme dictatoriale opresive oamenii cei mai buni trebuie să accepte compromisuri pentru a promova cauze față de care se simt moral angajați 34. Atunci când a formulat legi morale, înțelese drept reguli de comportare ce trebuie urmate necondiționat, el nu ar fi ținut seama îndeajuns că cei care atentează în mod condamnabil la viața și demnitatea unor ființe omenești vor trebui să fie combătuți cu toate mijloacele, că există situații in care trebuie ales răul cel mai mic
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
sine sau a umanității („Acționează astfel încât să folosești umanitatea, atât în persoana ta, cât și în persoana oricui altuia, întotdeauna în același timp ca scop, și niciodată numai ca mijloc.”) 36. Într-o lucrare recentă, Christine Korsgaard, susține că interdicția necondiționată a minciunii ar fi fost formulată de Kant în primul rând prin raportare la formula umanității. Căci potrivit formulei că oamenii trebuie tratați ca scopuri, și nu ca mijloace, constrângerea și minciuna sunt formele fundamentale ale răului. Și aceasta deoarece
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
decât formula fundamentală, formula umanității are în vedere o lume ideală. În lumea reală, recomandarea de a-l trata pe răufăcător drept scop în sine este total inacceptabilă. Prin raportare la formula fundamentală se poate vedea mai bine că interdicția necondiționată a minciunii este o concluzie care nu poate fi susținută 38. Sugestia că sursa rigorismului kantian ar fi utopismul - formularea unor prescripții morale prin raportare mai degrabă la o lume ideală decât la cea reală - suscită unele rezerve. În raport cu acei
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
9, Kant apreciază ca „demn de atenție” faptul că Biblia menționează drept prima crimă, prin care răul a pătruns în lume, nu fratricidul (Cain), ci prima minciună. Atât precizarea a ceea ce înțelege Kant prin minciună, cât și temeiurile condamnării ei necondiționate, în acest text publicat în 1797, sunt prefigurate în ciorna unei scrisori adresate de Kant Mariei von Herbert, în primăvara anului 1792: „Tot ceea ce spune cel cinstit, dar reținut (nu cu inima deschisă) este, ce-i drept, adevărat, doar că
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
inocentă (sau din necesitate).” (Ibidem, p. 377.) 25. Vezi H.E.M. Hofmeister, „The Ethical Problem of the Lie in Kant”, în Kant-Studien, 3/1972, pp. 360-361. 26. Ibidem, p. 363. 27. Ibidem, p. 364. Pentru o încercare de apărare a condamnării necondiționată a minciunii la Kant, pe linia distincției dintre minciună și neadevăr, vezi și Roger J. Sullivan, Immanuel Kant’s Moral Theory, Cambridge University Press, 1989, pp. 172-173. Potrivit distincției pe care autorul i-o atribuie lui Kant, din totalitatea afirmațiilor
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
pe care autorul i-o atribuie lui Kant, din totalitatea afirmațiilor neadevărate despre fapte sunt minciuni numai acelea în care scopul vorbirii ar fi în mod explicit comunicarea unei informații false despre fapte. (Op. cit., p. 349.) Minciuna ar trebui respinsă necondiționat în măsura în care ea contrazice intenția actului de vorbire, care este aceea de a comunica informații veridice (vezi Op. cit., p. 171.). Ce-i drept, Sullivan, spre deosebire de Hofmeister, admite, la capătul analizei sale, că în cazul ucigașului care bate la ușă ne găsim
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
Adevărata menire a rațiunii „trebuie să fie aceea de a da naștere unei voințe care să fie bună în sine, și nu ca mijloc pentru un alt țel”. Dar urmărirea neabătută a ceea ce prescrie voința bună, drept țel prim și necondiționat, „limitează în multe feluri - cel puțin în viața aceasta - atingerea celui de-al doilea, care este întotdeauna condiționat, anume fericirea”10. Într-o notă de subsol a scrierii despre religie, Kant afirmă: „Ca ființă rațională finită, omul nu poate să
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
că fericirea ar fi consecința îndeplinirii datoriei, fără să se întrebe ce efect ar avea îndeplinirea datoriei asupra fericirii sale. Altfel spus, el trebuie să urmeze calea datoriei pe un temei pur moral 13. Îndeplinirea datoriei este, așadar, un imperativ necondiționat, fericirea este ceva subordonat și condiționat. Cel mai înalt bine pentru om este de a atinge starea de deplină mulțumire de sine - fericirea - prin îndeplinirea datoriei. Cât privește conturarea idealului moral al lui Kant prin raportare la morala creștină convențională
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
de referință în gândirea contemporană, cum scria el atunci „o categorie apriorică a conștiinței filosofice contemporane”. Chiar dacă este vădită tendința profesorului de a amenda acea orientare transcendentală a filosofiei kantiene care conduce la contestarea hotărâtă a posibilității cunoașterii absolutului sau necondiționatului. Se mai poate observa că în prezentarea filosofiei practice a lui Kant, Petrovici nu se mai simte în largul său. El devine mai puțin personal, mai narativ. Iar rezervele și obiecțiile sale sunt cele care pot fi întâlnite la mulți
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
o experiență posibilă, ele „nu sunt imaginate în mod arbitrar, ci rațiunea este condusă către ele în mod necesar în progresul continuu al sintezei empirice, atunci când ea vrea să se elibereze de orice condiții și să cuprindă în totalitatea ei necondiționată ceea ce, după regulile experienței, nu poate fi determinat decât drept condiționat.” 26. La capătul cercetărilor întreprinse asupra antinomiilor rațiunii pure, Kant conchide că atât timp cât conceptele rațiunii pure sunt raportate la totalitatea condițiilor din lumea sensibilă ideile noastre rămân transcendentale, adică
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
condiționat.” 26. La capătul cercetărilor întreprinse asupra antinomiilor rațiunii pure, Kant conchide că atât timp cât conceptele rațiunii pure sunt raportate la totalitatea condițiilor din lumea sensibilă ideile noastre rămân transcendentale, adică servesc doar orientării cunoașterii noastre despre fapte. „Dar de îndată ce plasăm necondiționatul (de care propriu-zis este vorba) în ceea ce se află cu totul în afara lumii sensibile, prin urmare în afara oricărei experiențe posibile, Ideile devin transcendente...” 27. Noi putem gândi, desigur, absolutul, necondiționatul, dar nu putem avea nici o cunoaștere asupra a ceea ce este
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
servesc doar orientării cunoașterii noastre despre fapte. „Dar de îndată ce plasăm necondiționatul (de care propriu-zis este vorba) în ceea ce se află cu totul în afara lumii sensibile, prin urmare în afara oricărei experiențe posibile, Ideile devin transcendente...” 27. Noi putem gândi, desigur, absolutul, necondiționatul, dar nu putem avea nici o cunoaștere asupra a ceea ce este dincolo de granițele experienței. Dezvăluind sursele iluziei posibilității unei cunoașteri a transcendentului, Dialectica transcendentală ne ferește de primejdia de a fi, ca atâtea spirite înalte ale trecutului, victime ale acestei iluzii
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
în ochii lor, autoritatea supremă este ceva ce vine din afară: opinia dominantă, tradiția, instituțiile consacrate. Instanțe exterioare sunt tutorii lor. Individul iese de sub tutelă de îndată ce învață să se folosească de rațiune, recunoscând principiile acesteia drept singura sursă de autoritate necondiționată. El devine astfel major într-un sens superior al cuvântului. Epoca luminării este epoca ce stă sub semnul îndemnului eliberării de sub tutelă, a ieșirii dintr-un minorat în care oamenii se găsesc din propria lor vină. Emanciparea pe care o
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
tradițiilor își poate exercita influența doar în timp. Se cere o imensă stăruință, desfășurată în perioade lungi de timp, pentru a reforma forme de viață și instituții a căror funcționare de fiecare clipă nu este decât un îndemn la respectarea necondiționată a directivelor unei autorități ce se sustrage controlului criticii raționale. Kant, care a remarcat odată că omul este făcut dintr-un lemn strâmb, era de altfel destul de rezervat în așteptările sale. A cere de la oameni înțelepciunea (Weisheit), înțeleasă drept utilizare
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
face posibil binele suprem, înțeles drept reunire a purtării virtuoase și a fericirii. Dumnezeu, ca ființă perfectă, și nemurirea sufletului primesc astfel o justificare practică (morală), dar nu o întemeiere teoretică. Ele sunt asigurate doar prin natura a priori, absolută, necondiționată a legii morale. Potrivit ideii binelui suprem, omul care urmează legea morală, care acționează în toate împrejurările „din datorie” (aus Pflicht) merită să fie fericit. Or, după cum se știe, în lumea sensibilă conduita morală nu garantează o fericire proporțională. Iată
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
sensul în care religia adevărată, religia rațiunii, va fi caracterizată de Kant drept „recunoașterea tuturor îndatoririlor noastre drept porunci divine”. Înțeleasă în acest fel, religia nu va mai fi fundamentul moralității, ci doar o consecință de neevitat a acceptării dictatului necondiționat al legii morale. Dacă credința religioasă nu are voie să contrazică rațiunea și dacă progresul conștiinței religioase constă în ridicarea de la religia revelată, centrată pe cult, la religia rațiunii, al cărei nucleu îl constituie moralitatea, rezultă că străduințele autorului Criticilor
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
cel puțin două presupoziții. Prima este că viața individului își capătă sensul cel mai înalt și finalitatea supremă prin subordonarea ei deplină față de o cauză colectivă, o cauză care prin însăși natura ei nu poate fi decât obiect de adeziune necondiționată, și nu rezultat al reflecției critice 17. Ți se pare că faci uz de rațiune pentru a-ți sluji cât mai bine neamul, pentru a promova cauza poporului muncitor și a partidului, pentru a spori numărul credincioșilor religiei căreia îi
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
pe cei afectați, lezați prin promovarea ei. Aceștia vor trebui neapărat combătuți, înfrânți, neutralizați. Iar dacă opoziția lor va fi una puternică, eficace, așadar primejdioasă pentru cauză, ei vor trebui să fie nimiciți 18. Identificarea deplină cu cauza și devotamentul necondiționat față de ea vor cere atunci renunțarea la milă și compasiune față de cei ce nu aderă la ea sau i se opun, indiferent dacă este vorba de cauza neamului, a rasei sau a partidului unic. Este o constatare curentă că resorturile
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]