2,766 matches
-
ai fi zis că ziua începe abia atunci. Totuși era mai bine decât în ultimele trei zile, când ninsoarea căzuse deasă, în întunericul fără sfârșit, spulberată de palele de vânt care zgâlțâiau întruna ușa dublă a clasei. În tot acest răstimp, Daru stătuse în camera lui, de unde nu ieșea decât până la magazie, ca să dea de mâncare găinilor și să ia cărbuni. Din fericire, camioneta care venea regulat de la Tadjid, satul cel mai apropiat dinspre nord îi adusese provizii cu două zile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
oară, cu inima zdrobită, o văzu pe Louise privindu-l cu acea expresie de om ce se îneacă, pe care o dă surpriza și o durere prea mare. Descoperi atunci că nu se mai gândise la ea în tot acest răstimp și se rușină. Îi ceru iertare, făgăduindu-i că de mâine totul va fi ca înainte. Louise nu putea vorbi și își întoarse capul spre a-și ascunde lacrimile. A doua zi Jonas plecă de acasă dis-de-dimineață. Ploua. Se întoarse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
aer. La un ultim semn al celui care pândea de pe povârniș, șoferul stinse definitiv farurile. Mașina și omul dispărură în beznă. Acum fluviul era aproape vizibil, sau, mai curând, se zăreau câțiva dintre lungii lui mușchi lichizi, care străluceau în răstimpuri. De fiecare parte a drumului, nespus de aproape, se desena pe cer pădurea întunecată. Ploaia ușoară care udase drumul cu o oră mai devreme stăruia încă în aerul călduț, făcând și mai apăsătoare liniștea și nemișcarea acelui mare luminiș din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
într-un singur val puternic, curgând lin prin pădurea întunecată, către mare și noapte. În aer plutea un miros veșted, venit din apă sau din cerul spongios. Se auzea clipocitul apelor grele sub bac și, de pe cele două maluri, în răstimpuri, chemarea broaștelor sau ciudate țipete de păsări. Uriașul se apropie de șofer. Acesta, mic și slab, sprijinit de unul din stâlpii de bambus, își înfundase mâinile în buzunarele unei salopete, cândva albastră, dar care acum era îmbâcsită de praful roșu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
și șoferul, fără să se poată opri. Mașina luase oarecare viteză. Gonea printre ziduri înalte de arbori și de vegetație luxuriantă, învăluită într-o mireasmă molatică și dulceagă. Muște luminoase își încrucișau zborul, săgetând fără odihnă întunericul pădurii și, la răstimpuri, păsări cu ochi roșii se izbeau pentru o clipă de parbrizul mașinii. Uneori, un urlet ciudat venea până la ei din străfundurile nopții, și atunci șoferul își privea vecinul, holbându-și ochii în modul cel mai comic. Drumul cotea când la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
ca un taur amorțit. În urma lui, pelerina pendulând, fâșii-fâșii... Întunericul înghite barba de Crist alcoolizat a regizorului. Anihilat, studentul zace prăbușit pe masă, smocuri rare de păr, în jurul unei elipse de chelie roșcată. Mi-e capul greu, prăbușit. Întrezăresc în răstimpuri ochii fetei, violet primăvăratec și umed. Aș atinge mâinile ei lungi, dezgolite și albe, răcoarea gâtului de sticlă. Pe masă rămâne doar capul însângerat și rotund al Balaurului. Încremenit, ursuz, aplecat în palma stângă, ca într-o pârghie grea, de
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
un metronom în derivă. Veninul unduind, alergând, un senzor în alertă. Singura mișcare pe care ar mai vedea-o. Șerpi gălbui lunecând, vălurindu-se, în cercuri tot mai mari, spre șanțul cald și îngust dintre sâni. Săgeata lor neagră arzând, în răstimpuri, aerul. S-ar auzi, cândva, în spate, slab, o voce : Botticelli, Cosimo... N-ar mișca nimeni. N-ar avea curajul ; nu auziseră nimic, fusese doar spaima. Dar șoapta va reveni. Aproape, între ei. Botticelli, Pollaiuolo. Cosimo, Pollaiuolo. O voce gâtuită
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
ei. Botticelli, Pollaiuolo. Cosimo, Pollaiuolo. O voce gâtuită, de bărbat, sau o voce slabă, de femeie. „Piero di Cosimo.“ Încercând parcă să-și regăsească gândurile, glasul. Așteptând s-audă iar vocea, să le confirme că mai sunt vii. După un răstimp : Simonetta Vespucci. Limpede, ca o soluție. N-ar înțelege încă puterea care împrăștie blestemul. Căci totul rămânea la fel, nemișcat. Curând, însă, s-ar repeta de trei ori numele. Ca un descântec, de data asta. Parcă pentru a-i trezi
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
însuși. Merită ajutat să nu se prăbușească de tot, nici din cauza unora, nici a altora. Să-l lăsăm în luptă cu sine, e destul, cred eu. Dar nu sunt înțeles, nu mi se aprobă proiectele. Unchiașul gâfâie, încălzit. Avea, în răstimpuri, asemenea stări tulburi. Deținuta aștepta, crispată, la gândul că s-ar apropia. Camera se umplu, însă, deodată, de țipete. — Nu, nu e o aiureală, nu e nici o farsă ! Nu trebuie să zâmbești cu atâta dispreț. Poate mă plătește cineva și
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
se dilata devenind un hol imens, albit de lumina după-amiezii de vară, restrâns apoi, celulă puturoasă și îngustă, ca un sicriu, și iar cameră elegantă și iar interogatorii. Tic-tacul pendulei, limba subțire a șerpilor, respirația măruntă a iepurașului fioros. În răstimpuri, sorbitura lacomă de alcool, clinchetul căpăcelului metalic, lovind cristalul. — Spune, ai fi fiul ei ? Ești fiul ei, poți fi, spune ? Studenta ținea cartea despre Cosimo în mână, alertată de mereu alte citate, ipoteze, provocări, din același vis fără frontiere, chiar
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
se împerecheau și se rupeau brusc, după ezitări prelungite. „Înfăptuise atunci, smulgând dintr-însa, un scurt, dar durabil adevăr, o lume limpede și rece și bizară, ca a lui. Reconstituiri uimitoare pentru că exacte și himerice, în același timp“... recita, în răstimpuri, glasul fierbinte al fetei care încerca, vorbind despre Sia, să-și înțeleagă propriile prăbușiri și dorinți, să provoace înțelegere pentru pătimașele ei plecări și întoarceri și pentru viitoare apeluri. Toctoc, toctoctoctoc, ciocăneau pantofii suprafața străzii sticloase și cuvintele perforau în
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
al dovlecilor, spre dantura lor rânjită și umedă. Fata a tras-o de mâneca jachetei groase, de lână cafenie. Doamna Hariga n-o recunoștea parcă, se lăsa dusă oriunde ; privirea rămăsese în alt timp. Spasm, hipnoză, retrăiește, poate, pentru scurte răstimpuri, vârstele, iubirea, prietenii, fiul fantomă, pe muribundul Poet și pe pictorul florentin și casa care adăpostea atâtea întâmplări de cutezanță și bucurie, îl reîntâlnește uneori și pe bătrânul de 500 de ani, Piero di Lorenzo, ucenicul lui Cosimo, nopțile de
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
vieții, pomeniți de urmașii noștri cu aceeași bunăvoință și dragoste cu care pomenim părinții.“ Mai trăiesc oare atâția dintre părăsiți ? se întreba Poetul, nesigur dacă personajele sale se născuseră cu-adevărat. Sunt singur, prin urmare : nu zăresc decât, în vagi răstimpuri, fluturarea unei pelerine cenușii, borurile de umbrelă ale unei imense pălării negre... „Adu-ți aminte, Doamne, de sufletul părintelui dus, binecuvântează memoria celor drepți.“ Dimineața de februarie se ridică, alburie și albastră. Trenul, sub vânturile aspre, care îl împing. Un
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
las valiza în gară la Constanța și facem plajă cu ei. — Da, așa m-am gândit și eu. Astăzi ar fi prea mult. Ne simțim bine aici. Aproape de aceeași statură, cadențând molcom, priviri înviate de plăcerea dialogului. Blondul oferea în răstimpuri bruște precipitări de ritm. Celălalt zâmbea doar, masiv, prudent, și legăna jacheta de lână. Târziu, reveniră la hotel ; deschiseră fereastra, apoi cărțile. În patul de-alături, lucioasa pijama se ridică, trecu în baie. Rămas în cameră, colegul zâmbea, abia de-
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
rotundă, pe trei picioare groase, patul bolnavei, lângă care se revăzu șezând pe un taburet scund, martorul trupului asediat. Bătăi de aripă lovită, pe cuvertura albă, degete galbene, sche le tice, pielea pergamentoasă, striată de riduri. Degetele se închideau, în răstimpuri, în bulbul pumnului. Convulsii scurte, un geamăt, paharul înalt, plin de apă, pe care femeia îl tot ridica la buze și îl abandona repede. Fereastra se izbi de perete, se văzură dealurile cu brazi, copilăria, o farsă uitată, pustiul din
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
foarte deslușit, zicînd: ― Vreau să mor mai repede... Generalul încruntă din sprîncenele-i stufoase și îmbinate, spunând pretorului: ― Vezi ce dorește. Dar condamnatul ridicase acuma ochii peste capetele oamenilor și parcă nici nu mai auzi întrebarea pretorului care, așteptând zadarnic un răstimp, izbucni speriat: ― Gata?... Atunci... da... atunci... Și, uitîndu-se jignit spre general, păși pe movila de lut proaspăt de la marginea gropii, desfășură hârtia ce i se boțise în mână și citi sentința Curții Marțiale a diviziei, care osândea la moarte prin
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
brațele spre ștreang. ― Jos tunica! strigă atunci generalul, cu voce groasă. Militarul în uniformă nu poate fi călău! Într-un minut caporalul întinse iarăși mâinile spre funie, numai în cămașă și cu capul gol, ca un al doilea osândit. În răstimp însă Svoboda își potrivise singur lațul pe gât, parcă ar fi încercat un guler neobișnuit. ― Trage scaunul! șopti iarăși plutonierul. Caporalul smulse năuc scăunelul de sub picioarele condamnatului. Brațul spânzurătorii pârâi, și trupul începu a se zvârcoli în căutarea unui sprijin
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
ca și când s-ar fi trezit, în miez de noapte, singur, într-un cimitir imens, fără să știe încotro să apuce... Se întoarse la Năsăud buimăcit, cu sufletul zdrențuit de îndoieli și sigur că și-a pierdut rostul în lume. Un răstimp a mai încercat să-și reclădească din dărâmături o casă nouă. Observa însă că de sub fiecare piatră izbucnea cîte-o întrebare dureroasă și fără răspuns... Strădaniile acestea zadarnice, cu chinurile lor neostoite, îl obosiră repede. Dar apoi peste ele se înălță
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
de la cartierul diviziei, precum și cei de la comandamentul brigăzii de artilerie, care se afla în sat. În fund, într-o odăiță, era popota trecătorilor, adică a celor ce mergeau spre front sau se întorceau de acolo și trebuiau să zăbovească un răstimp pe la numeroasele servicii ale diviziei. Fiindcă întîrziase, Bologa nu mai vru să treacă prin sala cea mare, ci coti prin ogradă și intră în tindă, unde câțiva soldați spălau vase, ștergeau tacâmuri, desfundau sticle, în vreme ce alții veneau de pe coridor, de la
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
jucăria! Am stricat până acum atâtea obuze, de ni-e rușine, și degeaba! Parcă ar fi fermecată lumina lor, parcă... Bologa își curmă brusc vorba, căci fâșia de lumină dispăru, lăsând întunericul mai negru. Răbufniturile de tunuri mai continuară un răstimp și apoi încetară pe rând... Cei doi ofițeri porniră prin bezna deasă, clăpăind cu cizmele în noroi... Satul dormea dus, cu casele pitite după garduri de spini... Într-un târziu, mergând mereu, Klapka zise în șoaptă: ― Ce efect ciudat a
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
zărea sau bănuia posturile de ascultare. La vreo treizeci de metri, în stânga, începe sectorul căpitanului Cervenko... "Ce-o fi făcând oare Cervenko?... Bietul Cervenko..." În față câmpului zăcea neted, pierdut în noapte și biciuit de vântul ce mai scutura în răstimpuri stropi mari de apă din văzduh. Apostol Bologa știa că, exact la cinci sute optzeci și trei de metri, se află prima linie de tranșee rusești și i se părea că deosebește zigzagurile care înseamnă gardul morții, închipuirea lui mergea
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
dădea seama ce s-a întîmplat. Tunurile băteau mereu, rar, cum poruncise dânsul. " Mi se pare c-am spart reflectorul", se gândi atunci, mirîndu-se cum a putut face el asemenea ticăloșie și bucurîndu-se că a făcut-o. Stătu buimăcit un răstimp, având conștiința că ar trebui să mai facă ceva și neputîndu-și aminti ce anume. Apoi deodată, speriat, simți receptorul telefonului și strigă: ― Rachetele!... Rachetele!... Pe cerul mohorât se ivi, sfârâind mânios, un glob de lumină ca un ochi iscoditor. În
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
puțin și umplea văzduhul cu un albastru mai blând ca totdeauna. Soarele surâdea în asfințit, galben, slab, ca fața unui moșneag vesel, iar lumuna aceasta săruta pământul ca o rouă binefăcătoare, răspândind bucurie și deșteptând nădejdi pretutindeni... Apostol stătu un răstimp cu ochii spre soare, sorbind cu nesațiu lumina zâmbitoare. Se simțea ușurat, ca și când ar fi plâns cu lacrimi fierbinți după o suferință multă vreme înăbușită. Gândurile nu-l mai dureau, ci se supuneau, docile, voinței lui, încît, dacă ar fi
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
când vei încerca să... ― Tocmai de aceea trebuie să plec la noapte! făcu Bologa neclintit. ― Atunci te cheamă spînzurătoarea! șopti căpitanul disperat, pipăindu-și gâtul, parcă ar fi vrut să dea la o parte un laț închipuit; apoi, după un răstimp, adăugă cu o tremurare de frică: în orice caz eu nu vreau să știu nimic... nimic... Eu mă spăl pe mâini... Apostol Bologa se sculă liniștit și vru să iasă. Klapka se repezi la el poruncitor: ― N-ai să pleci
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
nebunul?... Doamne, Doamne, ce să fac? Apostol se apropie și zise mișcat: ― Poate că nici nu merit zbuciumarea d-tale, domnule căpitan... Sunt ingrat că nu te ascult, dar acuma... zi-mi adio și îmbrățișează-mă! Căpitanul se uită un răstimp la el, potolit brusc și cu fața grăsună asudată de durere. Apoi îl sărută pe obraji, plângând cu hohot și mormăind înfricoșat, iarăși cu însuflețire: ― Adio, dragă prietene... Adio... Și îl îmbrățișă până ce, mulcomindu-și puțin emoția, izbuti să-i spună
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]