5,033 matches
-
leul care ucidea turmele bătrânei Vineri, apoi, vrând să se însoare cu „fata de apă”, zâna Dunării, dispare înghițit de valuri, iar Pentr-o puică de hangiu relatează, într-un limbaj plin de regionalisme, povestea unei trădări și a unei răzbunări haiducești, Sân Gheorghe Nou debordează de o imaginație hâtră, demitizantă, enormă. Plictisit să își joace rolul sacru-eroic, Sfântul Gheorghe coboară în lume, „la făgădău”, ca să bea „trascău” cu notabilitățile rurale, în timp ce țara, bântuită de „zauru-balauru”, e izbăvită de o cătană
STANCA-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289857_a_291186]
-
Camil Petrescu, indiferent de cîtă simpatie sau antipatie ar putea să imprime persoana domniei sale, subsemnatul mi-am retras colaborarea. Continuarea ei ar putea să capete înțelesul dezagreabil, pentru simțul de proporții și măsuri, că aprob introducerea metodelor de ură și răzbunare în judecata critică, nejustificată cel puțin pe o existență proprie concretă". Și editorii menționează în notă că, odată cu Arghezi, și-au întrerupt colaborarea la acel săptămînal Anișoara Odeanu, Traian Chelaru, Ovid Constantinescu și Vasile Netea. E un gest de solidarizare
Din Publicistica lui Arghezi by Z. Ornea () [Corola-journal/Journalistic/17143_a_18468]
-
primul rând pe Tulla Pokriefke (mama autorului), martorul viu al unei istorii care nu vrea să dispară în uitare-iertare. Desigur au existat în al doilea război mondial mari pierderi civile germane, orori și atrocități consumate de ambele părți, dorințe de răzbunare. Vina și căința asumată au împiedicat generația imediat următoare să relateze unele evenimente. O balanță ca aceasta nu se echilibrează niciodată. Și mai ales nu se echilibrează transmițând o relație ostilă din generație în generație. A încerca să o echilibrezi
Günter Grass - În mers de rac by Maria-Gabriela Constantin () [Corola-journal/Journalistic/14959_a_16284]
-
crăpau la marginea drumului și în copcile din gheață, atunci când pojghița de gheață de pe Frisches Haff a început să cedeze în urma bombardamentului și sub povara căruțelor trase de cai, și totuși din Heiligenbeil porneau tot mai mulți oameni, de frica răzbunării rusești, pe întinderi nesfârșite de zăpadă... Fuga... Moartea cea albă. Niciodată, spune el, oamenii n-ar fi trebuit să treacă sub tăcere atâta suferință, numai pentru că propria vină și căința recunoscută au fost mai imperioase în toți acești ani, n-
Günter Grass - În mers de rac by Maria-Gabriela Constantin () [Corola-journal/Journalistic/14959_a_16284]
-
atmosferă și conflict se topesc într-o discretă stare de poezie, astfel încât piesa poate fi citită și ca un poem închinat creației artistice. Ieșite rapid din circuitul repertorial sunt alte câteva lucrări dramatice ale lui K.: Lăcustele (1934), Intermezzo (1943), Răzbunarea Corinei (1943), Fata de la mansardă (1944), Dictatorul (1945), Tarsița și roșiorul, libret de comedie muzicală (1947), Ruxanda și Timotei, poem dramatic (1957), Moș Teacă (1960), precum și mai multe piese într-un act, destinate teatrului de amatori. Singur sau în colaborare
KIRIŢESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287715_a_289044]
-
este găzduită în „Sfârșit de veac” (1897). S. s-a bucurat însă de notorietate ca autor de piese de teatru, mult jucate în timpul vieții sale, majoritatea netipărite: Bunul părinte, comedie satirică reprezentată în 1853, interzisă apoi pentru insultă la adresa justiției, Răzbunarea morților, jucată în 1854, Banul Craiovei, dramă istorică, Treisprezece septembrie 1848 (sau Santinela română, 1861), „tablou național”, Fanarioții, Dreptatea lui Mircea Vodă, pusă în scenă în 1865 de trupa Tardini-Vlădicescu. A tradus și localizat un mare număr de piese și
STANCESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289863_a_291192]
-
văzute ca trepte ale unui „studiu dramatic” extins, dominat de o viziune a lumii în care „prădăciunea” și spectacolul ei sunt legea supremă (Mihai Cimpoi). La polul opus se află fatalitatea alienantă a pasiunii din drame și tragedii (Magdalina păcătoasa, Răzbunarea unei nebune, Logodnica țarului), susținută în planul construcției de contrastul și de situațiile limită specifice romantismului, dar minată de convenționalul constantei tendințe moralizatoare. Unele piese au fost interpretate la Cernăuți de Societatea „Armonia”. Povestirile din volumele Trei suveniri (1890), Caleidoscop
STAMATI-CIUREA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289846_a_291175]
-
copilul‑Mesia este ridicat la Dumnezeu iar, pe de alta, Femeia care l‑a născut se ascunde în deșert. Diavolul nu poate, așadar, să îi atingă pe nici unul dintre ei. În aceste condiții, nu‑i rămâne decât să‑și îndrepte răzbunarea împotriva „urmașilor Femeii”, adică a creștinilor. Persecuțiile creștinilor, care vor dura trei ani și jumătate, vor fi descrise în capitolul 13. Copilul născut din Femeie îl închipuie pe Isus. Începând cu Bousset și până la Peerbolte, cercetătorii își exprimă uimirea în fața
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Diavolul nu se mai ascunde de Dumnezeu, el se dezlănțuie către sfârșitul lumii, știindu‑se condamnat definitiv, fără drept de apel. Drept urmare, nu are nimic de pierdut și, așa cum spune Irineu, atacă fățiș, la lumina zilei, din pură sete de răzbunare. Potrivit metodei sale, Irineu continuă să etaleze fișele unui veritabil „dosar” despre Anticrist, constituit pe baza Scripturii. Prezentarea acestor fișe, într‑un oarecare crescendo, este etapizată și vizează două obiective: unul dogmatic - diavolul minte de la un capăt la celălalt al
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
din trei litere (3 x 2 = 6), corespunzând perfect criteriului metafizic oferit de teoria recapitulării; - este un nume vechi și ieșit din comun (uetus et semotum); - este un nume divin (romanii numeau astfel zeul Soare); - face aluzie la ideea de răzbunare, a evreilor, bineînțeles, împotriva creștinilor; Irineu aplică etimologia substantivului Teitanos verbului ϑ∴<<Λ:4 , „a pedepsi”, „a răzbuna”; - „Titan” este predestinat, într‑o oarecare măsură, a fi numele unui tiran. Irineu se gândește, fără îndoială, la episodul mitologic al revoltei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
tuturor apostaziilor. Nu mai are nici o reținere, căci știe că a fost condamnat, prin gura lui Isus, la focul veșnic (cf. V, 26, 2 și citatul de la Mt. 25,41). El se năpustește asupra neamului omenesc, găsindu‑și consolarea în răzbunare. Unica lui satisfacție este de a converti la păcat un număr cât mai mare de credincioși. După întâia venire a Mântuitorului, el îndrăznește să rostească blasfemii împotriva Creatorului său, făcând din eretici instrumentele sale. Iustin, pe care Irineu susține că
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
primul care a impus iudeilor asemenea sacrificii, din două motive: Antiochos constituie, în opinia sa, prefigurarea ultimului persecutor al „sfinților”; moartea sa îngrozitoare (a fost „mâncat de viermi”, 2Mac. 9,9) anunță sfârșitul Anticristului. În acest punct, exegetul atinge tema răzbunării divine, temă capitală în scrierile lui Lactanțiu. Prin aceste referiri livrești este sugerată realitatea cotidiană - comportamentul Romei este similar celui de odinioară al Imperiului Macedonian și anunță viitorul imperiu în care răul va ajunge la apogeu. Cu toate acestea, existența
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
interpretarea parabolei „judecătorului nedrept și văduvei stăruitoare” de la Lc. 18,2‑5, propusă pentru prima dată de Irineu. Judecătorul este simbolul Anticristului, în timp ce văduva închipuie cetatea Ierusalimului, părăsită de „mirele cel desăvârșit și ceresc”. Cetatea Ierusalimului va cere dreptate și răzbunare de la un judecător pământesc, plângându‑se că „a fost nedreptățită de Cristos” (57, 1). Hipolit accentuează opoziția, esențială la Chiril al Ierusalimului, între Isus, împărat ceresc, și Anticrist, împărat pământesc. Acesta din urmă va îndeplini toate dorințele evreilor. Capitolul 58
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Nero redux: versurile 137‑154; 214‑227; 361‑370. Nero încarnează aici monstrul absolut. Dacă în cartea precedentă, se simțea totuși o oarecare simpatie față de apărătorul cauzei orientale, sentimentele care se degajă de această dată sunt ura și setea de răzbunare față de un reprezentant al imperiului persecutor. Roma însăși este numită, ca și în Apoc. 17, „cetatea Babilonului”. Nero va fugi din această cetate a „noului Babilon” și se va refugia la curtea regelui Persiei, nu pentru a declanșa atacul împotriva
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cei zece regi față de domnia „cornului cel mic”. Aici, protagoniștii au în mod evident o semnificație pozitivă. În ceea ce‑l privește pe Commodian, lucrurile se desfășoară în direcție opusă, cei trei împărați, Nero și cezarii, primind prin moarte pedeapsa binemeritată. Răzbunarea însă nu se încheie cu uciderea primului „Anticrist”, ea se continuă cu distrugerea „Cetății eterne”: luget in aeternum quae se iactabat aeterna/ cuius et tyranni iam tunc iudicantur a Summo (vv. 923‑924). Revenit în Orient, mai exact în Iudeea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
oricărui regim politic, deschizând calea unei „cristocrații” paradisiace. În urma dispariției acestui ultim imperiu pământesc se va instaura „Imperiul” lui Cristos, Împărăția cerurilor. Lactanțiu are o perspectivă diferită asupra lucrurilor, semipăgână și mai curând vindicativă. Ideea de revanșă și chiar de răzbunare străbate multe din scrierile sale, pre‑ sau postconstantiniene. În ochii lui, dispariția Romei lasă loc, nu Împărăției cerești, ci unei alte împărății pământești, cea a Levantului. Este vorba de o ultimă translatio imperii, care corespunde pedepsei capitale aplicate „Cetății eterne
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
anunțată prin nici o profeție a Vechiului Testament și nu a fost pregătită prin nici o teofanie preliminară: ea s‑a petrecut subit, neprevăzut (Adu. Marc. 3, 2, 1). Așa cum există doi dumnezei, unul bun, al păcii, al Evangheliei, celălalt însetat de răzbunare, al Legii iudaice, tot astfel există doi Cristoși, primul a coborât deja pe pământ, recunoscut de creștini, celălalt, care nu s‑a arătat încă, este așteptat de poporul lui Israel (4, 6). Acesta din urmă va fi fiul sau trimisul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lui Alexandru cel Bun37), l-a prins pe Bogdan (al II-lea), cel ce se declara fiu al lui Alexandru cel Bun, și i-a tăiat capul la Reuseni, pe la jumătatea lunii octombrie a anului 1451. Intervenea câteodată și obligatoria răzbunare a sângelui vărsat. Ca urmare, Ștefan cel Mare, fiul lui Bogdan al II-lea (era fiu natural al aceluia; Oltea o chema pe femeia ce i-a fost dragă la un moment dat Voievodului, iar după intrarea între monahii ea
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
suprimat de frații săi Constantin stolnicul și Mihai spătarul, ajutați de nepotul Constantin Brâncoveanu. Dimitrie Cantemir (ginere al lui Șerban vodă) va face loc acestei versiuni în Istoria Imperiului Otoman, în Vita Constantini Cantemyrii și în Uimitoarele revoluții ale dreptei răzbunări a lui Dumnezeu asupra familiei Cantacuzinilor, vestiți în Valahia, și a lui Brâncoveanu (în ultima, poate, și convins de Anton Maria del Chiaro, pentru care - în Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia - explicația morții lui Șerban Cantacuzino este aceeași). Și
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
până în pământ și nu numai casele, ci și biséricile și mănăstirile lor și slugile și egumenii erau sluțiți de dânsul și căzniți”. Atunci când Grigore Ureche (frecvent consultat) începe să-i vină în ajutor, Anonimul Bălenilor sporește numărul petelor de sânge („răzbunări voievodale”) cu întâmplări violente din istoria Moldovei. 52. Sultanul, învestindu-l Domn al țării Românești la 16 februarie 1529, i-a dat „10.000 de aspri, «scufiaț (üsküf) de velur bogat împodobită, steagul cu cap de argint aurit, 14 bucăți
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
cu noroc, că tot izbândiia, și lucrul său îl știia purta, măcar că era tânăr de zile; amintrelea era om mânios, și lesne vărsa sânge”) pentru a lăsa nepedepsită o asemenea ingerință. Va călca din nou țara Românească, împlinindu-și gândul de răzbunare. Din acest al doilea război, pe care l-a câștigat, Ștefăniță s-a întors - era luna noiembrie a anului 1526 - bolnav. Episcopul Macarie al Romanului, cronicarul, nu se îndoiește de acest lucru: „[...] s-a întors de acolo, purtând în trupul
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
de haraci, cu 88.000, peste Dunăre, la Mircea voievod”. Dându-i satul, urmașii lui Mandea „s-au plătit de către Dragomir armașul” (se arată în hrisovul dat de Alexandru al II-lea Mircea). Complicată viața văduvelor... Spectrul sărăciei: confiscarea averii Răzbunările Voievozilor nu se încheiau mereu cu suprimarea adversarilor. Urmașii „hiclenilor” și ai inamicilor (dușmani „din vremea boieriei” - cum zicea cronicarul) de tot soiul (uciși sau refugiați peste hotare) trebuiau să simtă duritatea puterii domnești. Expresia ei cea mai curentă era
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
spânzurat răvășalile acelea” [expunere și voiaj infamante], dar - deconcertantă ingenuitate! - „ale cui vor fi fost, Dumnezeu știe...”. O crimă negociabilă Procesul deschis de urmașii postelnicului Costantin Cantacuzino pentru pedepsirea ucigașilor tatălui lor și, firește, pentru reabilitarea memoriei aceluia (o ignobilă răzbunare - socotește Anonimul Bălenilor: „Iar feciorii lui Costandin postelnicul Cantacuzino, Șărban spătarul, Costandin postelnicul, Mihai postelnicul, Matei cuparul și Iordache, găsiră vréme să caute moartea tătâne-său, den cine au fost...”, declanșată în temeiul unor „probe” calpe - faimoasele „răvășale”, care transformă
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
adică de rigorile disciplinei ori aflați la „iernatic” sau în marș între campanente -, purtători de arme profesioniști, deveneau extrem de periculoși pentru comunitățile „civile” și pentru autorități. Insubordonarea era proclamată manifest ca stare de predilectă, violența (manifestată într-o criminalitate a răzbunării și a compensării) fiind singurul mod de exprimare practicat. întinzându-și acțiunea în toată țara Românească, răsculații au instaurat o atmosferă în care crima devenea un fapt obișnuit (pe „boiari” îi „ucidea ca pe niște dobitoace”), cotidian (cronicarii întocmesc impresionante liste
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
Pricopie, A. Mândru, Teodor A. Naum, Ion Sân-Giorgiu ș.a. Proză semnează Eugen Boureanul (Taina lacului), Mihail Sorbul (Într-o noapte de vară), Jul. Giurgea ș.a. Majoritatea narațiunilor sunt scurte, accesibile. Sumarul include și piese de teatru (Oreste, Moise, Mihail Sorbul, Răzbunarea), articole literare (Ștefan Berechet, Poezia populară, izvor al vitejiei și naționalismului sârbesc), cronici literare și dramatice susținute de Al. Busuioceanu (la spectacolul cu Patima roșie de Mihail Sorbul, comentariul intitulat Morala lui Caragiale) sau de Mihail Iorgulescu (Ironia lui Caragiale
SOLIA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289783_a_291112]