KorAP: Find »[drukola/base=salcie & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...75 76 77 ...169 >

4,209 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

vreo trâmbițare de cucoș sau vreun lătrat de câne. Dar păream pierdut în mijlocul unei singurătăți, nici cel mai mic zvon de viață nu se simțea. Am umblat multă vreme pe miriști, prin mlaștini, am sărit pâraie mâloase care curgeau pe sub sălcii neclintite, m-am încurcat într-un făgițel tufos, apoi am dat de fânețe cosite, pe care înnoia otava. Pășeam drept înainte, la întâmplare. Lumina scădea; negurile se întunecau. Și tocmai când însera, într-o tăcere de moarte, deodată izvorî din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
podului de fier se întindea până departe, dincolo, peste mlaștină. În bălți pline de țipirig stăteau până la piept cai, mestecând leneș verdeața care plutea în mănunchiuri pe luciu. Pe urmă, după bălțile acestea scăzute, se deschideau deodată marile lunci de sălcii bătrâne, incluzând ochiuri largi și adânci de apă. Mergeam cu pușca în mână, cu ochii ațintiți asupra acestor păduri umede, pline de întuneric și sălbătăciuni, cu urechea ațintită la zgomotele undelor, la freamătul sălciilor. Vedeam zboruri grăbite de rațe, vedeam

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
se deschideau deodată marile lunci de sălcii bătrâne, incluzând ochiuri largi și adânci de apă. Mergeam cu pușca în mână, cu ochii ațintiți asupra acestor păduri umede, pline de întuneric și sălbătăciuni, cu urechea ațintită la zgomotele undelor, la freamătul sălciilor. Vedeam zboruri grăbite de rațe, vedeam stârci fâlfâind greoi peste pămătufurile trestiilor, auzeam țipetele găinușilor și ale lișiților, dar eram prea departe de ele. Înțelegeam că am nevoie de un tovarăș, de un vânător din partea locului, de o luntre care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
printre papură zdrobită, se arătă o luntre, neagră de catran, priponită cu o frânghie groasă de un țăruș înfipt în malul hleios. —Asta-i luntrea mea! rosti deodată vânătorul. Mai încolo am ascunzișul vâslelor... Și uite, colea pe mal, între sălcii, deasupra stufului bălții, căsuța mea... Atât mi-a mai rămas!... Și mă privi întunecat, cu hârâitu-i de durere deșteptat în glas. Omul îmi plăcea, cu toate că vorbea așa de puțin și mă privea așa de ciudat. Din toată înfățișarea lui cătrănită

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
tăcere un răstimp. Apoi deodată un măcăit aspru mă scutura din liniștea ce mă cucerise, aripi băteau și rața se înălța săgetând pe deasupra pămătufurilor roșcate, dincolo de bătaia puștii. După aceea, dintrodată plutirăm lin și intrarăm sub bolțile luncii mari de sălcii. Soarele da în asfințit, o pulbere de aur se strecura prin pletele verzi și tremura în flori de lumină pepânza neclintită și întunecoasă a apei. Ramurile, împreunându-se, deschideau arcade negre, sub care treceam într-o liniște nețărmurită, lăsând o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
verzi și tremura în flori de lumină pepânza neclintită și întunecoasă a apei. Ramurile, împreunându-se, deschideau arcade negre, sub care treceam într-o liniște nețărmurită, lăsând o cărare de solzi de oțel în urma luntrii. Și ne oprirăm între două sălcii scorburoase, adăpostiți de ramuri dese, care curgeau de sus până la luciul bălții. În față aveam o oglindă uriașă, în care soarele se învolbura într-un cuibar de foc, între două ziduri de trestii, ce-și clătinau ușor vârfurile subt o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
mai zică ceva, dar deodată ochii, sticlind, i se înălțară și mânile cuprinseră pușca. Un vâjâit ca de vânt trecea pe sus. Un stol mare de rațe se învălui deasupra noastră. Puștile trăsniră, umplând de tunete adânci pădurile bătrâne de sălcii. Țipete ascuțite și mirate de găinuși răspunseră din trestii, câteva rațe căzură greu în stropi roșii, pe apă, pe când stolul, ca izbit de furtună, se întorcea brusc, se înălța, se pierdea pe deasupra luncilor. IItc " II" Din tăcerea sau din vorba

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
liniștea bălții întinse, țipătul singuratic al unei paseri deștepta ca un răcnet singurătățile și mă făcea să tresar. Cu ochii deschiși mari, cercetam văzduhul la linia pămătufurilor roșcate, spre asfințitul înflăcărat, ori cărările lungi în trestii, ori bolțile întunecoase ale sălciilor, în care se cerneau stelele, florile de lumină, și inima-mi bătea grăbit când un fir de papură sau de mlajă se clătina. Acum puteam să deosebesc clătirea domoală a vântului, de fiorul ușor, sfios, pe care-l da strecurarea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și glasul... Deschise grăbit ușa. Iezerul până în depărtări mari fumega aburi calzi în revărsarea umedă, posomorâtăa zilei. Un glas striga cine știe unde, prin luncile întinse - un răcnet prelung, înfiorător, care tremura în scăderi și creșteri, pe cărările din trestii, prin bolțile sălciilor. Fata zise domol: —De-acuma vine... Eu așezam frânele calului. Întrebai: —Ce strigă?... Ce zice? Nu zice nimic. Strigă așa. Trebuie să mă duc să iau peștele pentru mâncare... Ochii negri mă fulgerau numai câte o clipă, după aceea se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
îmi sărea înainte cu țuicile și cu tutunul lui neică Marin, îmi vorbea despre cele mai felurite lucruri și-mi zâmbea ca un prietin vechi. Vânătorul nu lipsea niciodată; se mai dezghețase față de mine; până la baltă și până în luncile de sălcii, îmi spunea câte ceva și mă întreba ce se petrece prin lumea asta mare. Apoi, cum dădeam în locul pândei, tăceam amândoi, cu ochii ațintiți, cu urechile atente la cele mai ușoare zgomote, cu degetele pe trăgaci. Acuma începeam să uit că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
neliniște ușoară îmi plutea pe suflet, și băgam de samă la toate mișcările lui Marin. Nimic deosebit. Deslegă priponul ca totdeauna, vâsli cu liniște, mă strecură lin prin aceleași cărări ale pădurilor de trestii, și încet furișa luntrea pe sub bolțile sălciilor. Doar că-mi vorbi mai puțin ca de obicei; dar asta nu se întâmpla numai acum. La întoarcere, la crâșmă, Sandu iar neliniștit, iar parcă nu îndrăznea. În sfârșit, după plecarea lui Marin, când să încalec pe Corbu, se alătură

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
capul; vâslește încordat; și din lulea se înalță pânze ușoare de fum. În asfințit, nourii se sparg deodată, și asupra Iezerului, prin spărturi, țâșnesc izvoarele sângeroase ale amurgului de flăcări. Balta neclintită pare de sânge, până la umbra neagră, depărtată a sălciilor. Luntrea face un ocol mare prin apele înflăcărate. Apoi încet-încet lumina scade, pe când lopețile sună cu lepăit de unde. Nourii în asfințit se închid; umbrele se întind deodată, și freamătul stufăriilor tace. Un bâtlan singuratic trece fâlfâind rar pe departe. Din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
șoapte vii, înclinându-se, atingându-se. Ceața ușoară, ca răsuflarea caldă a unei ființi, a Iezerului, ne învăluie încet-încet, și lumina scade; parcă aș privi printre gene împrejurimile. Neică Marine, unde ne oprim? Ar fi bine aici, la dreapta, sub sălcii... Vânătorul parcă a tresărit, dar nu s-a întors. Pipa nu-i mai fumegă. Opăcinile bat apa mai cu putere. — Mergem în altă parte? El tace. Și eu deodată simt vechea neliniște înfiorându-mă din adâncul ființii mele, spre inima

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
construită cu o mână de bijutier.“ (N. Manolescu) Folclorul oral susține că tânărul Nicolae Labiș a fost atât de impresionat când a citit în volum povestirea, încât a scris în replică poemul Moartea căprioarei. Înecatultc "Înecatul" Aveam în lunca de sălcii și plopi de dincolo de apă niște vite. Din când în când, mă scoboram din sat de la Barboși, trecând Siretul și mă duceam să le văd. Umblam pe cărările umede, printre ramurile împletite, stârnind sturzi cu zbor tăcut și mierle care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
de mal, din când în când, doi flăcăuași ridicau până la piept trupurile. Ne făceau semne cu mâna, își tot întorceau capetele spre apă; dispăreau și iar se arătau. La malul celălalt, încovoindu-se cătră asfințit după cursul râului, lunca de sălcii și plopi făcea zid neclintit, zimțuit de vârfurile ascuțite ori rotunde ale copacilor. Umbra luncii se îngusta; soarele se lăsa la asfințit, spre aburii depărtați, din fund, ai Siretului. Pe apa lucie, aproape de malul cestălalt, venea domol înecatul, la linia

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
lumină ca ziua, vedea lămurit cum scade unda și muierea iese de ceea parte, pe prund, între sfori scânteietoare de apă. Trase; și când se risipi fumul, o văzu căzută și zvârcolindu-se; apoi rămase neclintită, întinsă pe țărm, sub sălciile argintii. Cocostârcul albastru, 1921 Ochii ei arzători de mult s-au stâns... este, de fapt, o narațiune de sine stătătoare din ciclul Cocostârcul albastru, publicat integral prima dată în Viața românească, nr. 4-5 din aprilie-mai 1916, și purtând subtitlul Povestiri

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
acest secret al Dunării și știu să-i exploreze tainițile necunoscute profanilor. Cătră unul din aceste locuri, la un mal de baltă, am ajuns eu și tovarășii mei. Când am intrat în lutri, soarele abia răsărise. Ne-am dus printre sălcii, am cotit pe sub maluri nalte. Eram departe de sforul Dunării; s-auzeau din când în când dintr-acolo mugete de sirenă. Treceau din când în când într-acolo convoiuri de paseri sălbatice, prin văzduhul proaspăt al dimineții. După ce ieșirăm lângă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
foarte bine la undiță, altă dată șalăul. La vremea asta însă, începea să miște crapul. Bătaia în apa liniștită și joasă a lacului se isprăvise și peștele cel mare umbla iar după mâncare. Îndată ce soarele se urcă deasupra cununilor de sălcii, o lumină orbitoare împânzi bălțile. Cătră ora zece, căldura începu să devie copleșitoare. Crapul se arăta leneș. Tovarășii mei îmi dădură câteva explicații, din care puteam înțelege că, în unele zile frumoase, crapul trage deosebit de lesne la undiță; pe când în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Soarele avea atâta putere și aerul era așa de neclintit încât, ca într-o etuvă, lepădam râuri după râuri de broboane. La ceasul al treilea al după-amiezii, și trupul meu avea înfățișarea hainelor aruncate. Cu toată rețeaua de umbră a sălciilor, soarele săgeta în ființa mea cu o putere înfricoșată. Toate iernile trecute, toate nopțile umede de toamnă, toate înserările înșelătoare de primăvară la vânat, toate erau răzbunate. Mai ales simțeam că curge din mine jilăveala acelei ierni târzii de unde veneam

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
acolo ca să înșir undițile pe marginea luntrii, ci ca să mă ardă și să mă curețe de iarnă soarele biruitor. Mi-am trezit luntrașul turtucăian, care dormita cu fruntea pe genunchi, și am pornit domol, prin florile de lumină presărate de sălcii pe luciul lacului. Îmi strânsesem sculele. Nu mai aveam nici putere, nici dorință să prind cu vechile viclenii crapii Dunării. Mă simțeam însă atras de ascunzișurile necontenit înoite, în cotloanele și printre ostroavele apei. Cu mult înainte de asfințit eram singur

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-mi spuie el nimic, am cunoscut acel loc. Era o grădină sălbatică, înflorită nou de la nuferii din baltă până la malurile ușor înclinate. Volburi se răsuceau pe trestii, iriși galbeni deschideau cărări, boschete de tamarix își atârnau strugurii dulce mirositori. După sălcii urmau pâlcuri de salcâmi înfloriți încă, al căror parfum părea că se târăște nevăzut și nesimțit pe oglinda luciului. Înainte de a ajunge la salcâmi, m-am oprit între papuri nalte, căci dincolo, în acea grădină ascunsă a liniștii, se zbenguiau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
sănătate deplină, înfrățit cu toate, eliberat de dureri și de gânduri. După ce a trecut viziunea aceea, am auzit iarăși plescăitul moale al lopeților. Gâdea, barcagiul, a cunoscut și el că mă întorc la lume. Ne-am mișcat tot înainte pe sub sălcii care ningeau scamă; din când în când o adiere purta ca în viscol aceste semințe ușoare, învăluindu-le la fața apei. Uite ce spun eu, vorbi Ștefan Gâdea, om practic, grijuliu și serios. Dumneata pretinzi că să nu ne mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
la două suliți, mă aflu iarăși la dumneata: eu sunt om strict. —Văd, Ștefan Gâdea, am zâmbit eu iar; fă cum binevoiești. Gâdea s-a lăsat cu toată greutatea în lopeți. Câteva clipe am plutit pe lângă o fereastră perdeluită de sălcii: era o deschidere, din canalul pe care pluteam, înspre un cot de gârlă. Dintrodată am auzit acolo zgomot de plescăiri în apă și am văzut roind curcubee de stropi. Erau cormoranii la vânat. O parte din familie gonea cu bătăi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
vâsla. Pescarii negri și-au luat zborul, cu spaimă. —Stârcii ăștia ne fac concurență, a explicat tovarășul meu. În jurul nostru s-au întins iar singurătăți și tăcere. Am plutit așa până ce uncheșul a prins a se pleca și pădurea de sălcii a început a fâlfâi lin. Pe fruntea mea fierbinte a suflat răcoarea. Atunci, la un mal de grind, am văzut alt spectacol nou. Vreo douăzeci de țigănuși se scăldau în nomol, luptându-se, la malul gârlei. Au salutat cu răcnete

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
noastră, arătându-ne întreagă goliciunea lor de coloarea castanei. Unii întindeau o mână: —Mă, unchiule, dă-mi un ban! Gâdea îmi lămurea cu vorbe precise că avem de-a face cu copiii rudarilor. S-au așezat aici, în pădurea de sălcii, de trei ani. Sunt meșteri de albii. Lucrează deasemeni fuse și linguri. —Țigani? Nu sunt țigani; sunt rudari. Într-adevăr, în corul care se întocmise într-o clipă în ghiol, deosebeam glasuri subțiri de fete; câteva din aceste fete aveau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]