4,282 matches
-
destul de tare ca să plec, fără să mă reție fiecare din vaietele ei!") eroul o socotește "iubită de moda veche", și se ferește s-o scoată în lume, din cauză că "nu se vede tot ce știa", deși "își făcuse cea mai pariziană siluetă", ca și când distincția unei femei stă în erudiție. Tăgăduind specificul, Anton Holban afirmă inconștient în romanele lui o puternică specificitate, aspirația lui nefiind occidentala căsătorie liberă întemeiată pe respectul între cele două sexe, ci disprețul orientalului pentru femeie. Și de data
O moarte care nu dovedește nimic. Ioana by Anton Holban [Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924]
-
că rândurile escortei sale erau incomplete. — Unde e Matauro? îl întrebă iritat pe un soldat. Acela se întoarse către un pâlc de plopi, aflat la o distanță de o sută de pași de drum. Acolo, printre primii copaci, se intuiau siluetele câtorva iliri călări, ce păreau să caute ceva sau pe cineva. — E acolo, în desiș. Au prins pe cineva la catâri. Venise, între timp, heraldul, ce ținea stindardul roșu al lui Gundovek, împreună cu cei doi însoțitori; toți trei îi urmăreau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
fixându-l cu privirea: în ochii ei se citeau hotărâre și o uimire fără cuvinte. — E o mare onoare pentru mine, reuși să-i răspundă, înainte ca ea să-i întoarcă brusc spatele, fugind înapoi lângă protectoarea sa. Admirându-i silueta zveltă ce se îndepărta iute, pentru a se pierde repede în furnicarul războinicilor, simți născându-se în sufletul său și umplându-l cu totul o forță misterioasă și puternică și știu că avea să învingă - fu sigur de asta. La
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
mult mai puțin interesate de peisaj și pălăvrăgeau cu voce scăzută în asprul lor dialect nordic. Pe malul de miazănoapte al lacului se vedea limpede burgul Noviodunum și, mult mai aproape, pe drumul ce urma coasta, se puteau zări numeroase siluete în mișcare, cu care și bunuri casnice. îndreptând privirea spre miazăzi, Sebastianus nu putea să nu se gândească la Frediana, ceea ce i se întâmpla mereu în ultimele săptămâni: îi promisese că se va întoarce în douăzeci de zile, dar pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
servitori și gărzi înarmate, nu șovăiau să-și facă loc cu forța. Cercetând de la înălțime, până acolo unde putea ajunge cu privirea, panglica vechiului drum, ce urmărea, cu cotituri largi, versanții înverziți ai văii, Sebastianus o vedea pretutindeni punctată de siluetele acelea mișcătoare, însă observase că unele mici grupuri preferaseră să abandoneze coloana și să urce în căutarea unui adăpost între munți, cu intenția de a ajunge la numeroasele grote ce se deschideau în pereții stâncoși ori la satele de păstori
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
ori la satele de păstori. Văile laterale care dădeau în valea cea mare mișunau de refugiați; un ochi atent, parcurgând pantele munților din față, ar fi putut distinge ici și colo, în micile poieni dintre desișurile de brazi, zeci de siluete minuscule târându-se cu încetineală către înălțimi, cu speranța că acolo caii hunilor nu puteau ajunge. Chilperic întinse mâna către acel tablou dezolant și îi spuse romanului: — Ai zis că voiai să te convingi. Acum ce-mi spui? Sebastianus tocmai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
mare dinspre albia secată a râului. întreaga coloană se opri dintr-o dată și păru să șovăie pentru câteva clipe lungi, apoi fu parcă străbătută de un fel de val, ce, venind din spate, o lăsă cu totul pradă dezordinii. Micile siluete, care, în grupuri mai mult sau mai puțin consistente, până atunci înaintaseră pe spațiul drumului, fură cuprinse de o agitație nebună. Cei mai mulți o luară la fugă pe pietrele pavajului, dar mulți alții îl abandonară și, procedând ca și cei ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
și când. Dar de ce Balamber îmi dă atâta atenție? Ea ridică din umeri: Nu știu, o să-l întrebi pe el. Spunând acestea, se întoarse, trecu peste câteva trupuri și, cu pas zvelt, se îndepărtă. Sebastianus urmări, pe cât putu, cu privirea silueta sa subțiratică, în timp ce trecea fără prea mare atenție printre femeile cuibărite pe jos. O auzi bătând în ușă ca să i se deschidă din afară și apoi bufnitura ușii ce se închidea. Obosit de propria sa nemișcare, se ridică încă puțin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
familiile lor. Oricum, teama lor nu e atât pentru bunuri, cât pentru viețile lor și pentru onoarea soțiilor și copilelor lor. Dacă tu... Nu! strigă o voce din spatele lui Balamber. Se auzi un zgomot de ramuri și frunze și îndată silueta secată a lui Inisius apăru alături de hun. Nu-l asculta! strigă. Eu ți-am spus adevărul; și-o să poți vedea curând cu ochii tăi. Eu însumi am văzut cum treceau femei împodobite cu bijuterii și dedate la plăceri și animale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
de trecerea atâtor oameni, câteva potârnichi își luară zborul razant cu pământ, cu câteva bătăi zvâcnite de aripă, în vreme ce tăcerea cobora între copacii dimprejur. Profitând de spațiul oferit de întinderea de iarbă, Sebastianus își șfichiui calul și se apropie de silueta zveltă pe care o vedea când și când apărând în mijlocul grupului de războinici robuști. Dar când căută să găsească un loc printre ei, ca să se poată apropia de tânără și să-i vorbească, ei se strânseră, iar un colos blond
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
săptămânal o ștafetă, ca să-i ceară ajutor, dar, după cum au povestit ultimii mesageri, nu părea că ar avea intenția să se miște din Mediolanum. Perplex, Sebastianus își trecu degetele prin barba aspră. Chiar dacă în cort era de-acum întuneric, astfel încât silueta Fredianei o putea desluși numai datorită reflexelor venite de la focurile de-afară, simțea o privire severă ațintită asupra sa. Se simți obligat să se justifice: — Eu nu am avut nici un gând să vă înșel. Chiar și acum, când mi-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
dacă... — Prefectule! Acolo, după tufișuri. Uite! Stârnit de vocea lui Maliban, Sebastianus privi în direcția pe care i-o arăta, mai exact, spre întinderea ierboasă de dedesubt, unde imediat după un mic pâlc de mesteceni se vedeau mișcându-se câteva siluete minuscule, întunecate. Oameni pe cai, ce păreau să însoțească niște vite. Lutgard, burgundul care găsise fata, veni repede să vadă și el. — Sigur sunt ei, spuse. Duc animalele de-aici. Atunci, mugi Sebastianus, împungându-și brutal calul cu pintenii, haideți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
pe un magnific roib și îl găsi foarte tânăr, puțin mai mare decât un băiețandru. Ori poate era vorba de femeia războinică, valoroasă și crudă, care îi arsese oamenii? Distanța încă nu-i permitea să distingă trăsăturile acelui cavaler, dar silueta dreaptă și elegantă părea deja să stârnească ceva ce păstrase în adâncul memoriei. Cei doi bărbați veniți în recunoaștere ajunseseră deja lângă pâlcul de copaci. Lipsiți de armură din cauza căldurii, îl traversară fără grabă, cu privirile ațintite la coloana hună
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
sabia în teacă. — Fie cum spui. Rămâne așa, atunci. Dacă o să ne mai întâlnim, unul din noi doi o să moară. își întoarse calul și, țâșnind în galop, se îndepărtă iute peste câmpie. Balamber mai rămase câteva clipe să-i privească silueta micșorându-se pe fundalul înverzit al munților Jura. Când cei patru războinici ajunseră lângă el, îi opri cu un gest al brațului. — E în regulă, zise. Să mergem înapoi. Fără grabă, se întoarse la locul care fusese un câmp de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
un fruct otrăvit. Și totuși, îl încerca în privința ei o imensă admirație și încă ceva, ceva ce trăia în adâncul lui. Aducându-și în minte, cum de multe ori i se întâmplase în ultima vreme, chipul său frumos și nobil, silueta ei subțire și puternică, mândria pe care i-o citise în ochi, simțea mai vie ca oricând în străfundul sufletului - da, undeva sub gât, în punctul în care se spunea că sălășluiește spiritul unui om - o senzație curioasă: ca o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
și torțe. Nechezatul unuia dintre cai se auzi ca o confirmare. Cât ai clipi, cu armele pregătite, se găseau cu toții la liziera copacilor. Maliban, singurul arcaș al grupului, se postă lângă Sebastianus, cu o săgeată deja potrivită în arc. Două siluete purtând torțe înaintau cu precauție prin apă, luminând cu o lucire roșiatică, în întunericul nopții, pereții din ramuri ai colibei și caii împiedicați, care, neliniștiți, porniseră să se agite. Alte umbre, conturate de flăcările torțelor, se apropiau din diferite direcții
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
ai satului. Chiar în momentul acela, în vreme ce se apropia de ea cu pasul măsurat și modest al oricărui majordom, pe chipul său cu contururi aspre nu se citea nimic altceva decât o deferență respectuoasă. Hippolita încă avea privirea ațintită pe silueta lungă a lui Cetegus, ce se depărta, sprijinindu-se de servitorul său. — Ce e, Clemantius? îl întrebă. Bărbatul își drese glasul. — Invitații au sosit, anunță. Ilustrul Flavius Cilonus e la intrarea principală, cu prietenul său Emerentianus. Hippolita îi spuse ușurată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
înapoi, scoase un strigăt de groază și lăsă din mână felinarul, care căzu și se sparse în iarbă. Uleiul, totuși, continuă să ardă pentru câteva secunde, suficient ca să-i îngăduie să vadă alături de primul barbar, oprit în fața flăcării, o altă siluetă, a unui tânăr războinic, ce ieșea dintre arbuști aranjându-și pantalonii. Pe chipul său citi aceeași expresie exaltată și totodată batjocoritoare pe care o văzuse pe chipul celuilalt. îi văzu pe amândoi barbarii izbucnind într-un râs nerușinat și insultător și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
putere și, furios, îi porunci să se îndepărteze. Atunci, ea se scutură; își scoase sandalele și, cu ele în mână, o luă la goană. Doar după câțiva pași aruncă înapoia sa o ultimă privire, suficient cât să vadă, deși nelămurit, silueta soldatului dispărând printre copaci. 8 După ce străbătuse în fugă gangul ce lega grădina de curtea din spatele pars dominicae, cu inima bătându-i parcă în gât, Hippolita ajunse în fața redutei. Găsi acolo curtea invadată de o mulțime îngrozită, care, la lumina
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
de cai și, de jur împrejur, pe o rază de cel puțin cincizeci de pași - după cum aprecie Sebastianus - era foarte puțină mișcare, astfel că, de aici de pe ziduri, reușea să identifice santinelele, vigilente și nemișcate, ba chiar să intuiască, în siluetele ce se mișcau într-o parte și în alta, cu pasul mic și grăbit, concubinele căpeteniei hune. Liniștea din zona aceea, în jurul căreia palpita și se vânzolea monstruoasa armată, putea fi asemănată cu liniștea dintr-un ochi de ciclon. Făcând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
lampă se sfârși curând, iar el scăpă de ea, aruncând-o într-o parte cu un gest agasat. Din fericire, se iveau zorile și primele raze firave de lumină începeau să apară deasupra cetății. La o cotitură a străzii, o siluetă ce se clătina se desprinse de lângă zid și aproape se aruncă asupra lui Sebastianus. Susținându-l pe omul acela care se agăța de el fără vlagă, prefectul recunoscu în el pe unul din soldații lui Marcentius. Văzu că avea un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Loira. După repeziciunea cu care se apropiau și după norul de praf pe care-l ridicau, se ghicea ușor că erau trupe de cavalerie. Mutându-și privirea spre miazănoapte, Sebastianus văzu tabăra hunilor cuprinsă de un adevărat haos: mii de siluete micuțe, întunecate, alergau spre corturi ca niște furnici înnebunite, în vreme ce detașamente de călăreți se grupau pentru a da piept cu armata lui Flavius Etius. Cortul lui Atila zăcea pe jos, desfăcut deja, iar în jurul lui mișunau o sumedenie de oameni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
firave: Go-Bindan, nu avea nici o îndoială. își plimbă gura prin gura încleiată și se ridică pe coate ca s-o privească: ochii săi se obișnuiau încet-încet cu întunericul și ajutat de lumina lunii nu-i fu greu să-i distingă silueta ghemuită lângă el în poziția fătului. O mică vrabie, nimic mai mult. Toată seara fusese alături de el lângă foc. Mai întâi se concentrase doar pe bucățile de carne ce i se dădeau; apoi însă, după ce-și potolise foamea incredibilă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
șleampăți o să ne facem datoria. Sebastianus îi răspunse printr-o strângere de mână la fel de viguroasă. — Mult noroc, atunci! — Și ție. O clipă mai târziu, în trap mărunt, Metronius se îndepărtă călare împreună cu tânăra sa ordonanță. Sebastianus rămase urmărind cele două siluete câtă vreme le mai putu zări în depărtare, până ce se pierdură la orizont, printre șirurile de corturi. îi făcu apoi semn ordonanței sale și o porni către cort. — Să mergem la culcare, Vitalius; așa cum a zis Magister, mâine o să fie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
sângele rece pe care hunii și-l regăsiseră, pregătiri pentru înfruntarea altor atacuri. Se înnopta, iar Balamber, care fusese profund mișcat de cuvintele înflăcărate ale lui Atila, se îndepărtă împreună cu Mandzuk pentru a se alătura restului mingan-ului său. O mică siluetă cu părul răvășit îi alergă în întâmpinare și, acolo, în mijlocul războinicilor, se ghemui în el într-o îmbrățișare strânsă și tăcută, împingându-se cu capul în pieptul său. — Go-Bindan! exclamă Balamber, fericit să o revadă și surprins de izbucnirea aceea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]