6,584 matches
-
cuvinte atât de înflăcărat, atât de convins și cu atâta emoție în glas, încât ai putea crede că el este domnul B, cel care oferă "modestul buchet de roze" însoțit de urări și omagii, și că folosirea persoanei a treia singular este doar o formulă care are menirea să dea textului o greutate și o prețiozitate suplimentare. Domnișoara S râde fericită cu toată fața, deschide larg ușa, își lasă sărutate "mânușițele", primește încântată florile, le privește bucuroasă, după care invită comisionarul
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1749]
-
dar atâta vreme cât aici se izbește filozofia de toți pereții, eu unul părăsesc sala! Cine dorește să rămână, să rămână! Avem libertatea opțiunii! Și a plecat. Toți am rămas înmărmuriți! Dânduși seama că era extrem de periculos ca atitudinea lui să fie singulară, câte unul, câte unul, lau mai urmat câțiva. Tovarășul, simțind că risca să rămână singur în sală, a întrerupt exodul: - Tovarăși, vă rog să mă ascultați un moment! Dacă e nevoie să plece cineva, voi pleca eu! Dar să știți
Privind înapoi fără mânie by Gheorghe Bălăceanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91574_a_93568]
-
figura noastră și așa bine turtită de alte labe anterioare. Am studiat o săptămână problema și se pare că munca mea a fost încununată de succes. Acum pot să spun cu toată responsabilitatea care mă caracterizează, că vinovat (observați, la singular) de toată această situație în care a ajuns țara noastră, vizavi de spațiul Schengen, este Herodot. Da, Herodot, ce vă mirați atâta? Închide bă gura, că intră musca. Este vorba despre acel istoric antic, de la care încă din școală, fiecare
Amintiri din sufragerie by Ioan Mititelu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83874_a_85199]
-
destul dacă ne gândim, de exemplu, la modurile variate de vorbire pe care omul le poate asuma, cotidian și tehnic, narativ sau religios. Ce se întâmplă în aceste cazuri? Față de sensul comun, survin ușor tot felul de abateri, unele imprevizibile, singulare. În consecință, ceea ce ține de jocul secund al limbajului poate să apară fără sens. Dacă e vorba de o lipsă a sensului în genere sau de un deficit al celui comun, nu avem cum ști în primă instanță. Doar că
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
22). Nu s-a grăbit, așadar, să-l declare în întregime cu sens, nici lipsit de sens, ci s-a minunat cu simplitate în fața propozițiilor sale. Vedem încă o dată că logica noncontradicției ne aduce în față un caz de limită, singular. Ea presupune o anumită imagine a lumii și a celor omenești: este vorba de o lume finită, actuală și perfect bivalentă. Stările de lucruri care o compun ascultă în ultimă instanță de disjuncția exclusivă: există sau nu există, sunt reale
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
căuta singură justificări raționale. Nu știm dacă se și impune astfel, însă lasă ușor să se vadă complicitatea ei cu logica însăși. De regulă, acele teorii care promit însăși salvarea omului și a istoriei sale ajung să fixeze un sens singular, din care extrag apoi drumul ce ar trebui urmat. Privirea se fixează singură într-un loc ideal și caută apoi să vadă un sens în tot ce se întâmplă (Voința de putere, § 12). nu-și mai pune problema dacă este
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
Nonsensuri vulgare, docte și paradoxale (Wittgenstein) Revin la unul dintre reflexele noastre comune, proprii unui timp ce exaltă ușor datele gândirii tehnice. Constă, așa cum am văzut, în a delimita cele cu sens după criterii care se voiesc neutre și exacte, singulare în cele din urmă. Credința că astăzi contează în viața noastră doar cele verificabile logic și utile tehnic lasă multe experiențe omenești în afara jocului. E posibil să fie vorba despre un reflex vulgar, comun, care, odată cu trecerea timpului, ne face
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
ȘI NONSENS 165 163. 164. gândi singură.“ Se află, cu aceasta, în fața propriilor ei limite. Pe de o parte, este atrasă de ceea ce duce dincolo de sine. Pe de altă parte, caută să înțeleagă ceea ce se petrece într-un asemenea loc singular. Cele două tendințe compun o antinomie insolubilă, din care, odată atinsă, nu se poate da înapoi. Este însă în joc o situație de excepție, sau, dimpotrivă, o tentație continuă și resimțită sub varii chipuri? Kierkegaard împărtășește a doua variantă, știind
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
care, odată atinsă, nu se poate da înapoi. Este însă în joc o situație de excepție, sau, dimpotrivă, o tentație continuă și resimțită sub varii chipuri? Kierkegaard împărtășește a doua variantă, știind bine că fiecare paradox este în felul său singular. Constată că paradoxul poate fi întâlnit chiar și în gândirea obișnuită a unui individ, „în măsura în care, când acesta gândește, el nu mai este doar el însuși“. Poate fi întâlnit în faptul de cunoaștere, când omul se întreabă, de pildă, ce este
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
defect. Exact ce s-a spus și altădată, în secolul lui Kierkegaard, chiar atunci când acesta căuta să l arate celorlalți într-o cu totul altă lumină. PARADOX ȘI NONSENS 175 180. 22. Dorința de a naviga dincolo de sine O experiență singulară în ceea ce privește paradoxul tempo ralității o constituie posibilitatea repetării ca fapt de existență. Kierkegaard vorbește despre aceasta într-o scriere apărută sub pseudonimul Constantin Constantius, anume Repetarea. O tentativă de psihologie experimentală (1843). Voi relua, succint, doar câteva locuri în care
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
existență este o simplă utopie. Ceea ce a avut loc până într-o anumită zi a vieții este irepetabil ca fapt real. Viața nu continuă ca și cum toate s-ar relua în substanța lor, întâmplări trecute, credință și fidelitate, prietenii și întâlniri singulare. Doar în lumea naturii stările de lucruri par să se repete întruna: zile și nopți, anotimpuri, perioade și cicluri elementare. În rest, totul se întâmplă o singură dată și pentru totdeauna. Cu această credință, este greu să înțelegi cum anume
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
posibilă acolo unde survine alegerea însăși. Iar mișcarea proprie repetării nu se închide în sfera imanenței, ci „este și rămâne mai departe o transcendență“.<ref id="187">Ibidem, p. 82.</ref> Ea transcende atât mișcarea proprie imanenței, cât și voința singulară a celui în cauză. În una din notele sale, Kier kegaard face o precizare importantă în acest sens. Spune că repetarea este prin definiție transcendență, „o mișcare religioasă în virtutea absurdului; atunci când este atinsă limita a ceva minunat, eternitatea este adevărata
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
lui se face cu adevărat tot mai întuneric sau dacă îl înșală ochii. Dar distinge acum prin întuneric o strălucire nestinsă ce răzbește pe ușa legii.“ Acest moment, în care întrezărește „o strălucire nestinsă ce răzbește pe ușa legii“, este singular. Dacă nu mi-ar fi teamă de cuvinte, aș spune că este aproape revelatoriu. Cred că ar putea da seama de efortul acelui om, ca un semn din eter. Ceea ce a așteptat ani de-a rândul, întreaga viață, pare să
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
destul dacă ne gândim, de exemplu, la modurile variate de vorbire pe care omul le poate asuma, cotidian și tehnic, narativ sau religios. Ce se întâmplă în aceste cazuri? Față de sensul comun, survin ușor tot felul de abateri, unele imprevizibile, singulare. În consecință, ceea ce ține de jocul secund al limbajului poate să apară fără sens. Dacă e vorba de o lipsă a sensului în genere sau de un deficit al celui comun, nu avem cum ști în primă instanță. Doar că
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
grăbit, așadar, săl declare în întregime cu sens, nici lipsit de sens, ci sa minunat cu simplitate în fața propozițiilor sale. 60 PRIVIND ALTFEL LUMEA CELOR ABSURDE Vedem încă o dată că logica noncontradicției ne aduce în față un caz de limită, singular. Ea presupune o anumită imagine a lumii și a celor omenești: este vorba de o lume finită, actuală și perfect bivalentă. Stările de lucruri care o compun ascultă în ultimă instanță de disjuncția exclusivă: există sau nu există, sunt reale
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
căuta singură justificări raționale. Nu știm dacă se și impune astfel, însă lasă ușor să se vadă complicitatea ei cu logica însăși. De regulă, acele teorii care promit însăși salvarea omului și a istoriei sale ajung să fixeze un sens singular, din care extrag apoi drumul ce ar trebui urmat. Privirea se fixează singură întrun loc ideal și caută apoi să vadă un sens în tot ce se întâmplă (Voința de putere, § 12). Nuși mai pune problema dacă este posibil un
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
Nonsensuri vulgare, docte și paradoxale (Wittgenstein) Revin la unul dintre reflexele noastre comune, proprii unui timp ce exaltă ușor datele gândirii tehnice. Constă, așa cum am văzut, în a delimita cele cu sens după criterii care se voiesc neutre și exacte, singulare în cele din urmă. Credința că astăzi contează în viața noastră doar cele verificabile logic și utile tehnic lasă multe experiențe omenești în afara jocului. E posibil să fie vorba despre un reflex vulgar, comun, care, odată cu trecerea timpului, ne face
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
PARADOX ȘI NONSENS 165 163. 164. gândi singură.“ Se află, cu aceasta, în fața propriilor ei limite. Pe de o parte, este atrasă de ceea ce duce dincolo de sine. Pe de altă parte, caută să înțeleagă ceea ce se petrece întrun asemenea loc singular. Cele două tendințe compun o antinomie insolubilă, din care, odată atinsă, nu se poate da înapoi. Este însă în joc o situație de excepție, sau, dimpotrivă, o tentație continuă și resimțită sub varii chipuri? Kierkegaard împărtășește a doua variantă, știind
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
care, odată atinsă, nu se poate da înapoi. Este însă în joc o situație de excepție, sau, dimpotrivă, o tentație continuă și resimțită sub varii chipuri? Kierkegaard împărtășește a doua variantă, știind bine că fiecare paradox este în felul său singular. Constată că paradoxul poate fi întâlnit chiar și în gândirea obișnuită a unui individ, „în măsura în care, când acesta gândește, el nu mai este doar el însuși“. Poate fi întâlnit în faptul de cunoaștere, când omul se întreabă, de pildă, ce este
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
cumva un defect. Exact ce sa spus și altădată, în secolul lui Kierkegaard, chiar atunci când acesta căuta să l arate celorlalți întro cu totul altă lumină. PARADOX ȘI NONSENS 175 180. 22. Dorința de a naviga dincolo de sine O experiență singulară în ceea ce privește paradoxul tempo ralității o constituie posibilitatea repetării ca fapt de existență. Kierkegaard vorbește despre aceasta întro scriere apărută sub pseudonimul Constantin Constantius, anume Repetarea. O tentativă de psihologie experimentală (1843). Voi relua, succint, doar câteva locuri în care este
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
faptul de existență este o simplă utopie. Ceea ce a avut loc până întro anumită zi a vieții este irepetabil ca fapt real. Viața nu continuă ca și cum toate sar relua în substanța lor, întâmplări trecute, credință și fidelitate, prietenii și întâlniri singulare. Doar în lumea naturii stările de lucruri par să se repete întruna: zile și nopți, anotimpuri, perioade și cicluri elementare. În rest, totul se întâmplă o singură dată și pentru totdeauna. Cu această credință, este greu să înțelegi cum anume
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
posibilă acolo unde survine alegerea însăși. Iar mișcarea proprie repetării nu se închide în sfera imanenței, ci „este și rămâne mai departe o transcendență“.<ref id="187">Ibidem, p. 82.</ref> Ea transcende atât mișcarea proprie imanenței, cât și voința singulară a celui în cauză. În una din notele sale, Kier kegaard face o precizare importantă în acest sens. Spune că repetarea este prin definiție transcendență, „o mișcare religioasă în virtutea absurdului; atunci când este atinsă limita a ceva minunat, eternitatea este adevărata
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
lui se face cu adevărat tot mai întuneric sau dacă îl înșală ochii. Dar distinge acum prin întuneric o strălucire nestinsă ce răzbește pe ușa legii.“ Acest moment, în care întrezărește „o strălucire nestinsă ce răzbește pe ușa legii“, este singular. Dacă nu miar fi teamă de cuvinte, aș spune că este aproape revelatoriu. Cred că ar putea da seama de efortul acelui om, ca un semn din eter. Ceea ce a așteptat ani dea rândul, întreaga viață, pare să se arate
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
cuvinte atât de înflăcărat, atât de convins și cu atâta emoție în glas, încât ai putea crede că el este domnul B, cel care oferă "modestul buchet de roze" însoțit de urări și omagii, și că folosirea persoanei a treia singular este doar o formulă care are menirea să dea textului o greutate și o prețiozitate suplimentare. Domnișoara S râde fericită cu toată fața, deschide larg ușa, își lasă sărutate "mânușițele", primește încântată florile, le privește bucuroasă, după care invită comisionarul
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1748]
-
G. Ibrăileanu, Albatros, 1971, p. 189). Generalitatea, proprie oricărei definiții, o regăsim și în remarca lui Nicolae Manolescu: "Adela este, în definitiv, romanul unui bărbat care se autoanalizează în vreme ce observă comportamentul femeii iubite" (Arca lui Noe, II, p. 135). Opinie singulară are Radu G. Țepo-su: "romanul nu e unul de analiză, ci unul cazuistic-livresc", fiind "reprezentarea prin trăire artistică a ideii de iubire". Chiar din parcurgerea acestor mențiuni critice, vom fi conduși spre variate interpretări. Vom reține doar pe acelea, fiind
Adela by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295596_a_296925]