KorAP: Find »[drukola/base=zbor & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...75 76 77 ...1842 >

46,037 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813

nu care se voia radical în Lauda somnului, poetul din Lancrăm va sui către un da nietzschean al celebrării frumuseții firii și al tărâmului natal, al vieții în diversele ei hipostaze, iubirea peste toate. Fascinația liricii blagiene vine din necontenitul zbor al gândului, proiectând mitic și transfigurând poetic universul și ziua umană un izvor nesecat al emoției intelectuale: "Lumea e albastră haină,/ în care ne cuprindem strânși în taină,/ ca vraja sângelui să nu se piardă,/ ca vraja basmului mereu să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
Strigoii, și de la moarte spre viață în Mai am un singur dor; de la originea divină a dicteului poetic: Noi suntem din cei cu-auzul fin/ Și auzirăm șoapta misterului divin", la sentimentul teleologiei dincolo de lumea umană a poeziei și a zborului inimii pentru a o înțelege: "Da. La voi se-ndreaptă cartea-mi,/ La voi, inimi cu aripe./ Ah! Lăsați ca să vă ducă/ Pe-altă lume-n două clipe". În poezia Și dacă..., mișcări astrale conferă certitudine și perenitate sentimentului uman

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
în final, sentimentul singularizării cosmice, al refacerii prin iubire a Unului primordial: Două inimi când se-mbină,/ Când confund pe tu cu eu,/ E lumină din lumină,/ Dumnezeu din Dumnezeu". Luceafărul este un adevărat compendiu de deschideri și dinamici cosmice: zborul astrului către lumea umană, zborul lui Hyperion către demiurg, mările de lumină din jurul acestui zbor, totul polarizând în jurul celor trei dialoguri de amplitudine de asemenea cosmică: Cătălina luceafăr: înfruntarea dintre creat și increat, noroc-moarte și nenoroc-nemoarte; Cătălina-Cătălin: confruntarea dintre aspirația

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
al refacerii prin iubire a Unului primordial: Două inimi când se-mbină,/ Când confund pe tu cu eu,/ E lumină din lumină,/ Dumnezeu din Dumnezeu". Luceafărul este un adevărat compendiu de deschideri și dinamici cosmice: zborul astrului către lumea umană, zborul lui Hyperion către demiurg, mările de lumină din jurul acestui zbor, totul polarizând în jurul celor trei dialoguri de amplitudine de asemenea cosmică: Cătălina luceafăr: înfruntarea dintre creat și increat, noroc-moarte și nenoroc-nemoarte; Cătălina-Cătălin: confruntarea dintre aspirația uranică și cea telurică; Demiurg-Hyperion

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
se-mbină,/ Când confund pe tu cu eu,/ E lumină din lumină,/ Dumnezeu din Dumnezeu". Luceafărul este un adevărat compendiu de deschideri și dinamici cosmice: zborul astrului către lumea umană, zborul lui Hyperion către demiurg, mările de lumină din jurul acestui zbor, totul polarizând în jurul celor trei dialoguri de amplitudine de asemenea cosmică: Cătălina luceafăr: înfruntarea dintre creat și increat, noroc-moarte și nenoroc-nemoarte; Cătălina-Cătălin: confruntarea dintre aspirația uranică și cea telurică; Demiurg-Hyperion: eonul cere norocul omenesc al iubirii, dar demiurgul refuză, din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
a eroului baladei alături de oile sale simbol al iubirii, câinii simbol al puterii, caii simbol al înțelepciunii; se trece apoi nemijlocit la planul înălțării deoarece înălțarea este simbolul central al baladei: codrii, munții, soarele, luna, păsările (simbol al cântului și zborului) și stelele. Cele două versuri inițiale ("spațiu ondulat", absolutizat în mod nefericit de Lucian Blaga, pentru care el ar constitui orizontul matricial specific culturii românești) reprezintă poarta de aur prin care are loc trecerea într-un cosmos feeric, de legendă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
Moartea este văzută ca o plecare ceva mai îndelungată, un joc "de-a v-ați ascunselea" povestit copiilor cu cea mai desăvârșită familiaritate. Care este explicația acestei concepții ? La Eminescu, orizontul poetic în care se mișcă totul, este adecvat necesității zborului nelimitat al spiritului. Și tot ceea ce întâlnește în cale este pentru el certitudine. La Arghezi însă, de la capătul zării, pentru a evita rătăcirea în genunea care nu poate fi istovită, drumul cunoașterii se întoarce mereu în jurul lucrurilor, a celor mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
cosmic este clar-obscur. Limita lucrurilor se estompează, se pierde într-un halo de luminescență viorie prin care are loc absorbția în existența mitică. Rezumând, Eminescu conferă stării poetice sens peren făcându-ne să participăm la fiorul cosmic cu deschidere până la zborul fulminant al lui Hyperion către Demiurg; Tudor Arghezi dă valoare universală lucrurilor prin condensarea cosmosului în jurul lor, prin centrarea lor în lume, considerându-le cea mai inatacabilă certitudine; iar Lucian Blaga își propune să transsubstanțieze lumea prin alchimia mitică, fără

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
Blaga își propune să transsubstanțieze lumea prin alchimia mitică, fără însă "a încerca trepte mai sus", cum scrie în una din poezii sale târzii, cu titlu semnificativ, Ecce tempus. La Eminescu stările poetice se petrec transorizontic, dincolo de dincolo confine cu zborul "intelectului eroic", de care vorbește Giordano Bruno, cu zborul necurmat al lebedelor către niciunde, din poemul halucinant al lui Rabindranath Tagore. În transposibil unde Nu e nimic și totuși e O sete care-l soarbe, E un adânc asemene Uitării

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
fără însă "a încerca trepte mai sus", cum scrie în una din poezii sale târzii, cu titlu semnificativ, Ecce tempus. La Eminescu stările poetice se petrec transorizontic, dincolo de dincolo confine cu zborul "intelectului eroic", de care vorbește Giordano Bruno, cu zborul necurmat al lebedelor către niciunde, din poemul halucinant al lui Rabindranath Tagore. În transposibil unde Nu e nimic și totuși e O sete care-l soarbe, E un adânc asemene Uitării celei oarbe. Poezia și absolutul "Was bleibt aber, stiften

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
moarte "regină", feerica descriere a drumului spre imperiul morții, iar apoi intervenția lucidității neiertătoare și verdictul cosmic final, evocând fie vinovăția divină, fie îndoiala că ar exista un creator al unei lumi absurde tensiuni extreme ale unei gândiri generând bucuria zborului ultim in apex intellectu. Melancolia este stare poetică, iar orice stare poetică este o încântare a sufletului și a spiritului. Aceasta pentru că este o meditație asupra valorii existenței, unită cu nostalgia unui alte formule de viață, așa cum apare expresiv în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
ca propria sa viață, o arzătoare dorință a inimii sale." Iar acest lucru "cei aleși vor înțelege, ceilalți vor trebui să creadă". Viață filozofică și mistică, dar de esență intens poetică, a avut Giordano Bruno. Acesta concepea libertatea metafizică un zbor ascensional neîncetat al "intelectului eroic", parte a Divinității, care suie mereu către absoluitatea sa. Așa cum am mai relevat, Eminescu intenționa să modifice Luceafărul și mai ales "să-i înalțe cu mult sfârșitul", în viziunea zborului neîncetat al intelectului "eroic" din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
Acesta concepea libertatea metafizică un zbor ascensional neîncetat al "intelectului eroic", parte a Divinității, care suie mereu către absoluitatea sa. Așa cum am mai relevat, Eminescu intenționa să modifice Luceafărul și mai ales "să-i înalțe cu mult sfârșitul", în viziunea zborului neîncetat al intelectului "eroic" din lirica filozofică a lui Giordano Bruno. * Gânditorii presocraticii, precum și Platon, și-au creat viziunea metafizică în elan poetic exprimând însăși viața lor. În versuri presocraticii mai ales Empedocle și Parmenide au fundamentat toate adevărurile primordiale

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
de la tonalitate melancolică: Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii, Iar moartea n-o să-i schimbe rotundul și splendoarea. Și nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii: Ce sens avu venirea ! Și-acum ce sens plecarea ? până la zbor mistic: La cei răi nu-mi voi spune, nici la cei buni secretul. A gândului esență în verb sărac ar fi. Eu văd un loc mirific, dar nimănui nu-ncredu-l O taină am pe care n-o pot dezvălui. Pindar și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
deschideri metafizice. Fiecare maximă nietzscheană este un mugure din care dă în floare o altă imagine a vieții, o deschidere spre un mai superior mod de a fi; un atom supraîncărcat energetic, inductor de un nou văz, altă uimire, alt zbor. Din acest motiv, "Cel care scrie cu sângele său și în maxime, nu vrea să fie citit, ci învățat pe din afară" . Ca filozof, nu trebuie să devii tributarul unor viziuni anterioare, un epigon mai mult sau mai puțin inovator

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
și a victoriei,/ Tu, cea mai îndrăgită dintre zeițe !" * Conștiința noutății revelațiilor sale, a singularității l-a făcut pe Nietzsche să scrie; Sunt acel om predestinat care fixează valorile pentru milenii". Acest lucru îl împlinește în ton profetic, elan poetic, zbor metafizic eliberarea dincolo de cotidian, de omul comun apteric, pur digestiv homo manducans ("mâncăul"), după propria sa expresie. Iar vorbind despre propriul său destin: "Ești tu o Stea? Atunci resemnează-te să rătăcești fără Patrie!". "Unde este Patria mea? O cer

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
evocate de Nietzsche în versuri Hafiz și Spinoza. Despre Hafiz, cântat pentru pasiunea sa față de viață, scrie: Pasărea care a fost odată phoenixul, este oaspetele casei tale Tu ești phoenix și munte. ...Veșnic te cufunzi în tine și îți iei zborul dincolo de tine. Tu ești profunzimea tuturor crestelor. De Spinoza îl apropie cuvântul primordial al acestuia: Deus sive Natura panteismul în sensul confundării lui Dumnezeu cu întreaga Fire și excluderea transcendentului; totul se află aici, totul este imanență; de asemenea, analoage

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
il sole e l'altre stelle. La fel pentru Goethe în poezia Mai înaltul și cel mai înalt: Ungehemmt mit heissem Triebe Lässt sich da kein Ende finden, Bis im Anschaun ew'ger Liebe Wir verschweben, wir verschwinden. "Liberi, în zbor arzător/ Vom sui fără hotare,/ Pân'ce-n veșnica iubire/ Ne vom soarbe, vom dispare." Există și o justiție a unicității în poezie. Poemul este un act unic al unei sensibilități metafizice unice surprinsă într-un moment al grației unic

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
intenționa să "o modifice și mai ales să-i înalțe cu mult sfârșitul à la Giordano Bruno" ? Sfatul demiurgului nu i-a fost de ajuns. L-a nemulțumit încremenirea ontică a lui Hyperion și vroia să-l înaripeze pentru un zbor fără oprire către cea mai înaltă treaptă existențială de neatins niciodată. Nu e nimic și totuși e/ O sete care-l soarbe". Nu aflăm această viziune în consonanță cu ridicarea la ceruri a lui Zamolxis ? Care este aici logica, necesitatea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
simțire specific românească însemnând aspirația de neistovit către o idealitate care se depărtează mereu și mereu dinaintea noastră, astfel că tensiunea sufletului, a spiritului nostru nu va sfârși niciodată. Este și viziunea poeziei metafizice a lui Giordano Bruno. Pentru că marile zboruri ale inimii și minții se întâlnesc pe creste: El zboară gând purtat de dor/ Pân' piere totul, totul".Dincolo de orice hotar. Nu în căutarea hazardului, ci a radicalei libertății spirituale, a transposibilului această extremă a tensiunii metafizice a dorului. Revelația

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
înainte de toate, fac oficiul sublim al catharsis-ului Harmonie du soir, despre care am mai vorbit in acest volum, și Elévation. Poemul Înălțare este chemat să purifice inima și spiritul de miasmele otrăvite ale vieții de fiecare zi luându-și zborul în spațiile eterice ale cerului și ale adâncului din lucruri: Mai sus de mlaștini negre, de văi întunecate, Mai sus de munți, de codri, de mări, mai sus de cer, Și dincolo de soare, mai sus și de eter Și de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
efemeritate și nimicnicia lumii străbate întreaga perioadă creatoare: Totuși este trist în lume". Luceafărul este o chintesență de neliniști: neliniștea fetei de împărat invocând, așteptând și refuzând pe luceafăr, neliniștea luceafărului în coborârile sale soldate cu eșec, intensa neliniște a zborului lui Hyperion către Demiurg, neliniștea respingerii cererii de a-și pierde nemurirea, neliniștea Demiurgului de a-și pierde statutul de increat, neliniștea astrului întemnițat în anistoricitate eternă. O undă de neliniște cuprinde și pe cei doi fericiți fugari și care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
precepte care ne vor ajuta cum să murim". Și iată una din înfricoșătoarele viziuni fantastice: Se va vedea în văzduh la o înălțime extremă, șerpi uriași luptându-se cu păsările". Deci târâtoarele se vor înălța și vor ucide ceea ce are zbor, previziune a prăbușirii oricărei axiologii, apterii spirituali doborând pe cei înzestrați cu aripi. De asemenea, "Oamenilor le va plăcea să-si vadă propriile înfăptuiri uzate și distruse".: frapantă premuniție a antispiritualității și anticulturii actuale. Neliniște intensă bântuie și răscolește zecile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
mai ales de finalul din forma publicată, astfel încât intenționa să modifice poemul și "să-l o înalțe nesfârșit à la Giordano Bruno", cum a notat cu două săptămâni înainte de prima umbrire a minții. Or, ceea ce postula filozoful poet italian era zborul neîncetat al "intelectului eroic" în căutarea unei onto-axiologii supreme care nu pot fi atinse niciodată. De aici, zborul fără oprire. Aceeași maximă deschidere o întâlnim în sublimul poem al lui Rabindranath Tagore Lebedele, unde un stol de lebede, vast cât

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
à la Giordano Bruno", cum a notat cu două săptămâni înainte de prima umbrire a minții. Or, ceea ce postula filozoful poet italian era zborul neîncetat al "intelectului eroic" în căutarea unei onto-axiologii supreme care nu pot fi atinse niciodată. De aici, zborul fără oprire. Aceeași maximă deschidere o întâlnim în sublimul poem al lui Rabindranath Tagore Lebedele, unde un stol de lebede, vast cât cerul, ia pe aripile sale universul, întreaga lume a finitudinii, într-o cursă către un dincolo, care fuge

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]