19,481 matches
-
moves like a ghost”), noaptea viselor rele („wicked dreams”)? „Sângeroasa faptă ce prinde treptat formă” (informs) în ochii lui Macbeth, această fantomă a crimei de care îl mai despart doar câteva clipe, n-ar putea fi asemuită cu fantoma unui mort întors în lumea celor vii? Astfel, nu apropiata și reala ucidere a lui Duncan îl îngrozește așa cum l-ar fi îngrozit vederea unui spectru, ci obsesia asasinatului ce va avea loc în curând capătă pentru el forța celei mai depline
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
răni de moarte-n cap Și brânci ne dă din scaun: mai ciudat Decât e chiar omorul 1. Ca și cum, datorită lui Banquo, istoria își redobândea dintr-odată dimensiunea din vechile tragedii, unde nu exista cadavru care să nu trezească din morți vreo fantomă răzbunătoare. La a doua apariție a spectrului, Macbeth încearcă să-l izgonească, poruncindu-i să redevină trupul neînsuflețit, rece și orb care fusese, dar nu are cum să se împotrivească privirii intense ațintite asupra lui de către Banquo, privirea
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
dezastruoase despre înfrângerile suferite de englezi în Franța i se cere să vorbească în șoaptă, căci ceea ce relatează solul l-ar putea face pe rege ca, la auzul pierderii atâtor orașe, „să sfărâme plumbul coșciugului și să se scoale din morți” de durere. După care, remarcă ducele de Gloucester, nu i-ar mai rămâne decât să-și dea din nou obștescul sfârșit. Și cum trupul neînsuflețit al lui Henric al V-lea trebuie să se păstreze pur și neîntinat, un alt
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
de durere. După care, remarcă ducele de Gloucester, nu i-ar mai rămâne decât să-și dea din nou obștescul sfârșit. Și cum trupul neînsuflețit al lui Henric al V-lea trebuie să se păstreze pur și neîntinat, un alt mort de viță nobilă, bătrânul conte de Salisbury, va prelua, în ultimele scene ale primului act, rolul răzbunătorului neînduplecat. Un fel de dublu al lui Henric al V-lea, Salisbury este și el o figură eroică. Îl inițiase pe Henric în
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
fel de dublu al lui Henric al V-lea, Salisbury este și el o figură eroică. Îl inițiase pe Henric în arta războiului, iar Talbot îl numește „oglinda” tuturor războinicilor, atunci când, lângă trupul viteazului căzut în luptă, are impresia că mortul îl somează: „Amintește-ți să mă răzbuni, nu-i ierta pe francezi!”. Remember... Prin gura lui Talbot, Salisbury vorbește precum fantoma bătrânului Hamlet, iar Talbot, aidoma tânărului prinț al Danemarcei, își ține făgăduiala să-l răzbune: în actul al doilea
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
nimic nu-i indică prezența efectivă în textul lui Shakespeare, dar cardinalul privește țintă, ca un nebun, ceva ce nu vede decât el, o stranie arătare despre care nu știm cu precizie dacă este apariția unei fantome sau a unui mort înviat, ieșind din mormânt și umblând. Arătarea nu mai are ochi, părul îi este zbârlit „ca firele unei momeli cleioase, cu care ar vrea să-mi prindă sufletul din zbor”, spune cardinalul. Să fie oare Gloucester „revenit la viață” sau
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
somnul de veci cei din neamul Andronicus. Acțiunea pare organizată în jurul înmormântării eroilor morți. Înmormântare într-un mausoleu, „august sanctuar al virtuții și al nobleții” dedicat eroilor neînfricați, demni de o binemeritată glorie postumă. Numai că în inima acestei „frumoase morți”1 a viteazului destinat să rămână în amintirea tuturor, o amintire pașnică, senină, netulburată de prezența fantomelor se strecoară, iată, neliniștitoarea ambivalență a sângelui vărsat cu prilejul funeraliilor. Sânge adus ca ofrandă sufletelor strămoșilor acestor eroi dispăruți și menit să
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
ce nu mai sunt”. Dar ambivalența sacrificiului nu poate fi evitată: „Nu-ți mânji mormântul cu sânge”, îl avertizează Tamora. Căci sângele vărsat tocmai pentru ca fantomele eroilor morți să nu se întoarcă și să ceară răzbunare va stârni mânia altor morți, a altor răzbunători, cu atât mai mult cu cât corpul sacrificat al lui Alarbus va fi mutilat, batjocorit, pângărit. Așa se face că, încă de la sfârșitul primului act, sângele va cere sânge: Titus îl va jertfi pe propriul fiu, pe
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
cu cât corpul sacrificat al lui Alarbus va fi mutilat, batjocorit, pângărit. Așa se face că, încă de la sfârșitul primului act, sângele va cere sânge: Titus îl va jertfi pe propriul fiu, pe Mutius. Astfel, prin trecerea de la cinstirea „frumoasei morți” a eroului căzut în război și înmormântat după datină la monstruozitatea sfârtecării trupului dușmanului, se închide, prin ambivalența sângelui vărsat, ciclul ineluctabil al răzbunărilor. Într-o istorie lipsită de practica unui rit purificator, capabil să frâneze mecanismul tragic al „ochiului
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
spun adevărul. În Macbeth, trupul neînsuflețit al lui Duncan nu e adus în scenă, nu apare nici spectrul regelui, și totuși nu este aceasta piesa prin excelență în care sângele vărsat naște fantome? Macbeth își amintește de vremurile când un mort nu devenea o fantomă, chiar dacă moartea lui violentă fusese săvârșită de o mână criminală. Moartea era pe atunci doar un simplu sfârșit. Acum însă e timpul fantomelor: Pe-atunci un om cu creierii zdrobiți Murea, și-atâta tot! Dar azi
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
dar și aceea de a acționa asupra elementelor naturii, de a stârni ori de a potoli o furtună. De altfel, furtuna joacă un rol esențial în deschiderea către invizibil, căci totul se petrece ca și cum ea ar marca, prin jocul aparentelor morți și al abisurilor larg căscate, clipa când orice manifestare spectrală devine cu putință. Furtunii i se datorează toate nălucirile bizare, toate vedeniile, închipuirile, stările de vrajă. Marea scenă dintre Prospero și Ariel de la începutul actului al cincilea amintește, așa cum am
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
într-o strânsă legătură cu moartea: grație lor, Prospero poate să întunece soarele, să dezlănțuie vijelia ce smulge arborii din rădăcină, să învolbureze marea și să zguduie pământul, făcând să se deschidă mormintele pentru ca fantomele să iasă la lumină, pentru ca morții să se scoale din somnul lor de veci. Forțe asemănătoare celor ale Medeei, magiciana în stare să poruncească firii, dar și să-i scoată pe răposații strămoși din criptele lor. Așadar, în spatele magiei inofensive de pe insula lui Prospero sunt posibile
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
pusă în relație cu demoniacul 1. Ne amintim că tema formei „uzurpate” este introdusă în Hamlet de apariția spectrului. La un prim nivel, termenul ne trimite la dezbaterea din epocă referitoare la strigoi și la una dintre interpretările date fenomenului: mortul care se întoarce este formă uzurpată de diavol pentru a-i înșela și duce la pierzanie pe cei vii. Dar semnificația „uzurpării” depășește cu mult această referință istorică la o anumită concepție despre fantomă, atingând chestiunea fundamentală a imitației, a
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
asemănarea viului. Acesta este teritoriul magicianului shakespearian, inițiat în stranii mistere legate, în ultimă instanță, de marile întrebări ale vieții și ale morții. În dimensiunea sa magică, de „artă păgână”, teatrul lui Shakespeare se dovedește capabil nu numai să readucă morții printre cei vii, dar și să dea viață statuilor. Ca și tragedia greacă ori teatrul no, el rămâne fidel unei estetici a apariției care, pentru a face prezent invizibilul, se sprijină tocmai pe materialitatea cea mai vizibilă, cea mai palpabilă
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
tot ceea ce visase. Preziceri, oracole, fantome, asemănări izbitoare și coincidențe surprinzătoare, toate aceste fire se adună și se înnoadă în ultimul act al piesei - „actul Paulinei”, așa cum am mai spus -, actul tuturor magiilor, al tuturor revenirilor la viață ale unor morți adevărați sau doar crezuți ca atare, al efectelor produse de prezența fantomelor; în sfârșit, actul în care „uluirea”, stupoarea chiar, ating apogeul. Este și apogeul întregii povești, poveste care o înlocuise treptat pe aceea începută de Mamillius în prima scenă
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
că i-ar putea vorbi și primi chiar și un răspuns. În clipa dezvelirii statuii, în fața acestei „imagini inerte” care întrece, ca realism, orice închipuire, Paulina își previne asistența: ...fiți gata S-o vedeți, atât de-asemeni vieții Ca somnu-asemeni morții 1. Paulina regizează realmente această adevărată/falsă întoarcere a fantomei, de la ridicarea vălului ce acoperă statuia și până la „însuflețirea” treptată a Hermionei. Deznodământul Poveștii de iarnă se va baza, în întregime, pe îmbinarea temei „minunii” cu tema înfruntării fantomelor: frumusețea
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
de acceptat, cum va spune chiar ea: Paulina se pregătește să facă statuia să meargă, să vorbească, dar pentru asta are neapărată nevoie de încrederea oarbă (faith) a celorlalți. Magiciana „trezește” efectiv la viață statuia, iar aceasta, parcă înviată din morți, „încetează să mai fie o piatră”. Un suflu eliberator ascuns înăuntrul ei o scoate dintr-un somn asemănător cu moartea. Halucinație sau pură realitate, momentul însuflețirii statuii („it appears she live”) dobândește o asemenea putere de fascinație, dar răspândește și
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
tărâm al marginilor, al alterității sălbatice, acea alteritate aflată și ea la jumătatea drumului dintre viață și moarte. Așadar, atât în Pericle, cât și în Poveste de iarnă, magicianul își alege ca teren de manevră teritoriul ambiguu al adevăratei/falsei morți, o adevărată/falsă moarte care nu numai că nu diminuează în nici un fel „efectul de fantomă”, dar îl și amplifică vizibil, așa cum se poate observa în numeroase piese ale lui Shakespeare. Moartea aparentă, moartea adevărată și „efectul de fantomă”tc
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
efectul de fantomă”, dar îl și amplifică vizibil, așa cum se poate observa în numeroase piese ale lui Shakespeare. Moartea aparentă, moartea adevărată și „efectul de fantomă”tc "Moartea aparentă, moartea adevărată și „efectul de fantomă”" Cum se explică abundența de morți iluzorii în dramaturgia shakespeariană? Motivul ar putea fi intenția de a da scenelor de recunoaștere toată intensitatea, toată forța confruntării cu indeterminabilul, de a strecura în ele ceva din amețitorul efect al întâlnirii cu fantoma. În Pericle, presupusa moarte transformă
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
Diana pentru visul premonitoriu pe care i-l trimisese, convins acum că nu fusese înșelat așa cum se temuse, Pericle are nevoie de încă o confirmare pentru a fi pe deplin sigur de identitatea Thaisei: recunoașterea după nume a lui Helicanus. „Mortul” ce se dovedește viu înscrie, așadar, în centrul scenei de recunoaștere un veritabil „efect de fantomă”, cu tot cortegiul său de indecizii: realitate sau vis, adevăr sau minciună, corp în care pulsează viața sau vedenie, iluzie lipsită de substanță? Și
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
Shakespeare nu se mulțumește să asocieze falsa moarte cu asemănarea, ci le adaugă și travestirea. Astfel, în ultimul act din Cymbeline, când Belarius și cei doi tineri prinți, Guiderius și Arviragus, o revăd pe Imogena - Fidele -, Guiderius exclamă: „uite că mortul nostru este viu”, iar Belarius se întreabă: „nu cumva a înviat?”, neputându-se hotărî dacă e vorba despre o asemănare perfectă sau despre reîntoarcerea unui strigoi. O asemănare perfectă cu atât mai derutantă, cu cât tânărul crezut mort are acum
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
îl vede ca pe o imitație desăvârșită a acesteia, iar trupul adormit al Imogenei îi amintește de sculpturile funerare culcate pe morminte. În actul al patrulea, presupusa moarte a Imogenei, travestită în paj, e un prilej de evocare a „frumoasei morți”: când Lucius și ofițerii romani o vor descoperi, se vor întreba dacă pajul e mort de-a binelea sau numai doarme. Prezența alături de tânăra femeie a corpului mutilat al lui Cloten îi îndreptățește să creadă că e vorba mai degrabă
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
îi îndreptățește să creadă că e vorba mai degrabă despre o moarte reală, ale cărei indicii sunt evidente: trupul decapitat, sluțit, batjocorit al bărbatului n-ar trebui să lase nici o urmă de îndoială în acest sens, contrazicând violent imaginea unei „morți frumoase”, atât de asemănătoare cu somnul... Și totuși precumpănitoare rămâne aceasta din urmă, căci întregul ritual de îngropăciune oficiat mai înainte de Guiderius și Arviragus stă sub semnul unei stingeri liniștite, împăcate, aidoma unei cufundări în somn. O „moarte frumoasă”, un
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
totuși mirosul pe care îl împrăștie rozmarinul, floare funebră, anunță, fără îndoială - așa cum o făcuseră și ofrandele Ofeliei -, moartea reală ce va urma. Dar oare cea de-a doua moarte a Julietei, cea adevărată, nu va avea și ea chipul „morții frumoase”? Ca și cum un fel de contopire s-ar produce aici între adevărata și falsa moarte, ca și cum nimic n-ar mai deosebi amăgirea de realitatea efectivă a morții. Înțelegem acum de ce vestea așa-zisei morți a Julietei, această minciună, în fond
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
este decât o umbră (shadow), o iluzie, ca și cum în miezul tragediei s-ar afla această necontenită permutare între adevăr și fals, între visul resurecției care ar fi trebuit să se adeverească - și nu s-a adeverit - și realitatea unei aparente morți care se va dovedi, în cele din urmă, adevărată. Fără a complica atât de mult țesătura imprevizibilă a intrigii, Regele Ioan avansează pe același tragic itinerar, care începe cu o moarte simulată și se sfârșește cu una cât se poate
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]