19,481 matches
-
mult țesătura imprevizibilă a intrigii, Regele Ioan avansează pe același tragic itinerar, care începe cu o moarte simulată și se sfârșește cu una cât se poate de reală. În jurul personajului Arthur, falsa/adevărata moarte se asociază și cu tema „frumoasei morți”. Mecanismul se pune în mișcare în actul al treilea. Regele Ioan îi încredințează lui Hubert de Burgh misiunea de a-i ucide nepotul. Adevărata moarte nu și-a arătat încă fața, Arthur este deocamdată doar prizonier. Totuși, vehemența discursului mamei
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
amintește-n tot ce-avea frumos, Cu forma lui îi umple haina goală; Am deci cuvinte să-mi iubesc durerea 1. Falsa moarte înseamnă aici absență, și în această absență se insinuează pe nesimțite fantoma absentului și presimțirea adevăratei sale morți, care nu se va petrece decât în actul următor. Dar chiar și moartea adevărată nu va fi la început decât o falsă știre, hrănită, pare-se, de spaime nocturne și de prorociri, căci, iată, în prima scenă, Hubert renunță să
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
deșertăciunii deșertăciunilor”, dar în loc de asta exclamă: „O, chinuri ale iadului!”. Există acolo, așadar, ceva mult mai înfricoșător decât invitația de a reflecta la aparențele înșelătoare ale strălucitorului metal, înscrisă pe sulul de pergament plasat în orbitele goale ale capului de mort. Prințul de Aragon optează pentru sipețelul de argint și găsește înăuntrul lui desenul unui cap de idiot care se strâmbă la el clipind din ochi (a blinking idiot), mutra unui țicnit (a fool’s head) în care își recunoaște propria
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
știu niciodată dacă ceea ce văd e iluzie sau realitate. Printr-o meticuloasă construcție ambiguă este fabricată capcana în care vor cădea privirea lui Antonio și cea a Oliviei. Capcană a dublurilor, producând veritabile „efecte de fantomă” și consolidând mecanismul „falsei morți”, atât de drag lui Shakespeare. În ultimul act al piesei, ducele va dezvălui secretul profundei tulburări pricinuite de perfecta asemănare dintre frate și soră, dintre Sebastian și Viola: „Același chip, aceeași voce, aceleași veșminte, dar nu o singură persoană, ci
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
recunoașterii va înlătura cu totul această ipoteză. În realitate, ceea ce face ca sora și fratele să se recunoască între ei - ca dubluri fără îndoială vii - este semnul tatălui lor pe care fiecare dintre ei îl poartă pe frunte, asociat amintirii morții acestuia (amintire de neșters, păstrată neîncetat de Sebastian în inima lui). Totul se petrece ca și cum fantoma tutelară a tatălui mort ar fi de față, cu semnul lui de pe frunte, tocmai pentru a pecetlui recunoașterea. Așadar, revelarea secretelor miracolului dublului se
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
stăpânit de tenebre, în camera ei cufundată în penumbră, tăcută și singură, avându-l alături doar pe Pluton, un câine negru, prințesa Maleine nu ne surprinde defel atunci când rostește, referindu-se la castel: „S-ar zice că e locuit de morți”. Și, în clipa aceea, afară se dezlănțuie furtuna, vântul mișcă perdelele și veșmintele albe puse pe un scăunel de rugăciune: „Mi-e teamă să nu intre morții pe fereastră...”. Nu va intra însă decât moartea, propria ei moarte, căci Maleine
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
atunci când rostește, referindu-se la castel: „S-ar zice că e locuit de morți”. Și, în clipa aceea, afară se dezlănțuie furtuna, vântul mișcă perdelele și veșmintele albe puse pe un scăunel de rugăciune: „Mi-e teamă să nu intre morții pe fereastră...”. Nu va intra însă decât moartea, propria ei moarte, căci Maleine va fi sugrumată chiar în această cameră. În spatele toposului funerar al unui spațiu permanent încercuit și dominat de moarte, deși nebântuit de spectre, de „apariții”, de duhuri
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
precum personajele din Orbii), același Angus care, la întrebarea regelui: „E cineva aici căruia să-i fie frică de blestemul morților?”, îi răspunsese fără ezitare: „Da, sire, eu”. Și iarăși, nu întâmplător, ultima replică a regelui: „Cât de nefericiți par morții!” este replica unui om încă viu, dar intrat deja în lumea celor ce nu mai trăiesc. Insula lui Prospero devine insula morților vii Imposibilitatea de a distinge între zi și noapte, între viață și moarte constituie substanța însăși a unei
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
Prospero devine insula morților vii Imposibilitatea de a distinge între zi și noapte, între viață și moarte constituie substanța însăși a unei piese ca Orbii. Insula lui Prospero a devenit aici o insulă a morților sau mai degrabă a unor morți vii. O insulă cu copaci înalți și negri, cu un munte pe care n-a urcat nimeni, cu văi pe unde nimănui nu-i place să se aventureze și cu peșteri în care nu se intră, o insulă străină, neprimitoare
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
azil, un vechi castel sumbru (foarte asemănător cu castelul din Prințesa Maleine), unde și-a găsit adăpost și un dulău care îi însoțește pretutindeni; un preot bătrân le e paznic și totodată ghid. Ce se întâmplă cu oamenii aceștia? Sunt morți? Își așteaptă moartea? S-au resemnat cu o viață care e pe jumătate moarte? Orbii lui Maeterlinck prefigurează în mod explicit indeterminarea beckettiană, veșnica pendulare între certitudinea morții și/sau așteptarea ei, între definitiv și/sau „nu încă”. Despre bătrânul
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
de trunchiul unui stejar imens și scorburos, li se înfățișează spectatorilor cu „paloarea-i neschimbată, ca de ceară”, cu ochii încremeniți care „nu mai privesc departe, în eternitate”, orbii vor spune, atunci când câinele îi va conduce până la el: „E un mort printre noi. E așezat pe o piatră”. Da, preotul se află într-adevăr acolo, cu mâinile împreunate, ca o statuie funerară culcată pe un mormânt, dar oare orbii nu stăteau și ei așezați pe niște pietre încă de la începutul piesei
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
numai el are clarviziunea celor ce au trecut prin greaua încercare a tenebrelor și au devenit atoateștiutori, întocmai ca fantomele. Numai el poate „vedea” pe chipurile celorlalți semnul morții: „Îmi dau seama că toți sunteți acum mai livizi decât niște morți”. Ușa, prag fragil la granițele alterității Pentru „intrusa” fără trup și fără chip nu există ușă pe care să n-o poată deschide, prag pe care să nu-l poată trece, așa cum va scrie ceva mai târziu Maeterlinck în Interior
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
dramei le presupune a fi răuvoitoare, atente să nu le scape vreo mișcare de-a noastră, ostile surâsului, vieții, păcii și liniștii”. Totuși, nici în Prințesa Maleine și nici în Pelléas și Mélisande nu există fantome, apariții efective ale unui mort sau ale vreunui personaj supranatural. În aceeași prefață, Maeterlinck ne explică de ce: pentru că în locul acestui „al treilea personaj, enigmatic, invizibil, dar prezent pretutindeni, căruia i-am putea spune «personajul sublim»” - dispărut, după părerea lui, din aproape întreaga dramaturgie a epocii
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
în ajutor poetul?”. Dacă admitem că e așa, atunci teatrul devine spațiul prin excelență al unei creații poetice definite prin realizarea de forme situate în interstițiul viață-moarte, un spațiu în care actorul aspiră, în viziunea lui Maeterlinck, la statutul de mort viu. Este o nouă afirmare a paradoxului necesarei absențe a actorului ca trup însuflețit și al forței pe care urmează să o capete, într-un astfel de teatru, prezența unei puteri de altundeva, dintr-o altă lume, invizibilă. Iar această
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
a creației poetice în legătura ei cu moartea sau, mai bine zis, cu indeterminabilul viață-moarte ca unică figură poetică. „Atmosfera de teroare în care se mișcă șmanechinul de cearăț este atmosfera unui poem. Cei ce par să ne vorbească sunt morți, sunt, așadar, auguste voci.” Cum ar putea fi mai limpede proclamată, în aceste câteva rânduri din Mici conversații, puterea fantomală și poetică a manechinului, încărcătura lui de „neliniștitoare bizarerie”2? Ca și cum ar fi vrut să sublinieze încă o dată importanța figurii
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
Orbii, trei piese din perioada debutului. În fața tuturor acestor figuri ale interstițiului se află o spaimă amestecată cu uluirea produsă de săvârșirea unei minuni neașteptate, întocmai ca în Poveste de iarnă. În fața indeterminabilului moarte-viață, ca și în fața indeterminabilului fantomei, a mortului care vorbește, a neînsuflețitului care se animă - aceeași ambivalență a terorii și/sau a miracolului. Poate că, odată cu Sora Béatrice și statuia sa cu puteri supranaturale, Maeterlinck a ținut să exploreze până la capăt miracolul teatrului, miracolul statuii trezite la viață
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
de primejdioase forțe exterioare ce sălășluiesc pe tărâmul unei alterități înfricoșătoare, constituie, la sfârșitul acestui al XIX-lea veac, unul dintre principalii pivoți. Intrusul, străinul nu este nici aici, cum nu era nici la Maeterlinck, o fantomă, în sensul unui mort care se întoarce printre cei vii pentru a sta de vorbă cu ei. Și totuși el incarnează incontestabil o amenințare venită din partea unor puteri stranii, ce reapar după o absență mai mult sau mai puțin îndelungată, puteri ce-și au
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
ale morții. În cazul lui Ibsen, am putea relua, așadar, ideea „celui de-al treilea personaj”, cu mențiunea că, spre deosebire de Maeterlinck, la dramaturgul norvegian, el are cel mai adesea chipul trecutului. De la Stâlpii societății la Când ne vom trezi din morți 1, toate soiurile de „strigoi”, adevărate sau false fantome, vor transforma în felul lor locuința omului într-un spațiu ce-ar putea fi bântuit în orice clipă de acest „al treilea personaj”. În Stâlpii societății, domnișoarei Bernick - care visa să
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
ne tulbure”. Prezența amenințătoare, neliniștitoare și fascinantă totodată, a acestui altundeva perturbator, a acestei alterități a unui spațiu necunoscut și sălbatic, de unde s-ar putea ivi oricând „oaspetele primejdios” reprezintă una dintre cheile universului ibsenian. Aidoma fantomei ce revine dintre morți, străinul (sau, uneori, „înstrăinatul”) ori marinarul (care se înapoiază după ce a cutreierat mările) întruchipează un trecut crezut definitiv mort, dar gata să reînvie pe neașteptate. Astfel, tot în Stâlpii societății, neprevăzuta întoarcere din America după o lungă călătorie cu vaporul
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
intrat pe ușă, părea cu totul schimbat la față”. Iar în plecarea lui Allmers, Rita, soția lui, văzuse un soi de moarte: „Credeam că n-o să se mai întoarcă”. Un alt personaj, vânătorul Ulfheim din Când ne vom trezi din morți, se aventurează, de asemenea, în spații asociate muntelui, pădurii, furtunii, spații ale libertății, dar și ale primejdiei, ale morții. Spații în care omul riscă să rămână captiv, prins într-o stâncă, într-o piatră, încremenit ca după o întâlnire cu
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
rămânerea lui Allmers în spațiul uman alături de Rita, decizie însoțită însă de convingerea că nu trebuie să uităm nicicând să privim „spre înalt, spre culmi, spre stele și spre marea tăcere”, unde s-ar putea afla și „spiritele”, duhurile celor morți: „Poate că toți cei pe care i-am pierdut vor fi acolo sus, cu noi...”. În final, Allmers îi va spune Ritei, căreia îi fusese cu neputință să-l urmeze în moarte pe Eyolf: „Locul celor ce trăiesc e aici
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
patru pereți. Apăsarea trecutului și forța strigoilor Spațiul uman bântuit de duhul morților absenți/prezenți constituie resortul acțiunii în Rosmersholm sau în Strigoii 1. Într-un univers în care trecutul copleșește prezentul, în care semnele morții și ale puterii celor morți se întâlnesc pretutindeni, casa oamenilor vii se află clipă de clipă la cheremul strigoilor. În Rosmersholm, spiritul răposatei Beate domină întreaga acțiune, fără a-și face vreodată apariția în mod efectiv, căci forțele care l-ar fi putut materializa rămân
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
materializa rămân invizibile, insesizabile. Puterea amintirii, a trecutului obsedant e figurată în locuința familiei Rosmer prin galeria de portrete ale strămoșilor. Rosmer însuși este o chintesență a acestei îndelungate tradiții familiale și a superstițiilor oamenilor din partea locului, care cred că morții se pot întoarce printre cei vii, așa cum afirmă Rebekka: „Pe aici se spune că, atunci când morții se întorc, se văd niște cai albi galopând năvalnic. Recunosc imaginea asta în tine”. Încă din primul act, fostul pastor insistă asupra prezenței permanente
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
galeria de portrete ale strămoșilor. Rosmer însuși este o chintesență a acestei îndelungate tradiții familiale și a superstițiilor oamenilor din partea locului, care cred că morții se pot întoarce printre cei vii, așa cum afirmă Rebekka: „Pe aici se spune că, atunci când morții se întorc, se văd niște cai albi galopând năvalnic. Recunosc imaginea asta în tine”. Încă din primul act, fostul pastor insistă asupra prezenței permanente a Beatei, deși trecuse mai bine de un an de când femeia își pusese capăt zilelor: „Vorbim
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
zi. Parcă nici n-ar fi plecat din casă”. Și totuși, această prezență are ceva indecis, nu toată lumea o acceptă fără dubii. Apariția calului alb, a cărui semnificație e pusă la îndoială de Rebekka („E greu să te desprinzi de morți aici, la Rosmersholm, asta e tot...”), reprezintă o certitudine pentru doamna Helseth: „Domnișoară, eu cred mai degrabă că morții nu se desprind atât de ușor de Rosmersholm... S-ar zice că le e tare greu să se despartă cu totul
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]