19,181 matches
-
În căutare de mercenari se putea orienta spre spanioli, olandezi, elvețieni, suedezi, prusaci și, bineînțeles, spre ruși. Dar vremurile se schimbaseră. De aici și decizia britanică, În ianuarie 1947, de a-și dezvolta propriul program atomic. Alegere care avea să conteze abia mai târziu. Pe moment, singura speranță a britanicilor era să Încurajeze prezența continuă a americanilor În Europa (ceea ce Însemna să Îmbrățișeze public credința americană Într-un acord negociat) și să colaboreze simultan cu rușii, În limitele realismului. Cât timp
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
republici baltice independente și orașul Königsberg/Kaliningrad din Prusia Orientală, toate acestea au părut laurii victoriei, și nu roadele unor acorduri infame cu inamicul fascist. Pentru Uniunea Sovietică, lărgirea teritorială avea două consecințe. Punea capăt statutului de paria. Acest lucru conta foarte mult pentru Stalin, devenit liderul unui imens bloc eurasiatic: pentru a consacra acest nou statut, URSS a insistat asupra unui sistem de veto În noul Consiliu de Securitate al Națiunilor Unite. Teritoriile aduceau nu numai prestigiu, ci și securitate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
popoarele În cauză (ele consfințeau abandonarea României, Bulgariei și Ungariei În mâinile sovieticilor), aceste acorduri au fost semnate tocmai pentru că nici una dintre marile puteri nu ar fi riscat o confruntare din pricina lor. În schimb Germania era cu totul altceva. Nemții contau imens, mai ales pentru ruși. Germania era subiectul războiului și al păcii. Spectrul revanșismului german nu bântuia numai calculele francezilor, ci și pe cele ale rușilor. Când Stalin, Truman și Churchill s-au Întâlnit la Potsdam (În perioada 17 iulie
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
dintre comuniștii polonezi, maghiari sau iugoslavi refugiați la Moscova: conducerea Partidului Comunist Polonez din perioada interbelică, de pildă, a fost aproape complet eliminată. Astfel, când Mátyás Rákosi, liderul Partidului Comunist Maghiar, s-a Întors de la Moscova În februarie 1945, putea conta În Ungaria pe sprijinul a 4.000 de comuniști. În România, după estimarea Anei Pauker, partidul avea mai puțin de 1.000 de membri la o populație de aproape 20 de milioane. Nici În Bulgaria lucrurile nu stăteau mai bine
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
zonei de influență sovietică. Faptul că Stalin nu prevăzuse aceste consecințe când a pus la cale lovitura de stat de la Praga nu Înseamnă că ținea neapărat să-și impună voința În tot blocul printr-o metodă unică. Nici că Cehoslovacia conta foarte mult În planul de ansamblu. Ce se Întâmplase la Praga - și ce se Întâmpla În Germania, unde politica sovietică trecea rapid de la tergiversare și dezacord la confruntare deschisă cu foștii aliați - marca Întoarcerea lui Stalin la stilul și strategia
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În consecință, comuniștii vest-europeni au fost, bineînțeles, afectați - fiind marginalizați În afacerile interne și pierzând masiv, În cazul Italiei, la alegerile generale din aprilie 1948, când ambasada americană și Vaticanul au intervenit masiv de partea anticomuniștilor 6. Dar asta nu conta. În teoria jdanovistă a celor două tabere, comuniștii din Vest erau reduși la un rol secundar, de sacrificați. Stilul hiperrevoluționar iugoslav, până acum un impediment pentru diplomația stalinistă, ar fi putut să pară util În aceste condiții - și chiar fusese
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
spre sfârșitul anilor ’50, Europa de Vest suferea chiar efectele supraofertei de cărbune. E greu de estimat care a fost În toate acestea rolul CECO - mașina industrială germană fusese pusă În mișcare nu de Schuman, ci de Coreea. Până la urmă, nici nu conta atât de mult. Dacă CECO era mult mai puțin importantă decât s-a pretins - dacă implicarea francezilor În organisme supranaționale nu era decât un tertip pentru a controla o Germanie În care continuau să nu aibă Încredere și dacă boomul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
forțat pe Tito să mărească cheltuielile pentru apărare (ca procent din anemicul buget iugoslav) de la 9,4% În 1948 la 16,7% În 1950; producția de muniție a țării a fost deplasată, pentru siguranță, În munți, În Bosnia (ceea ce a contat În războaiele din anii ’90). În 1950, convins de importanța Iugoslaviei În Războiul Rece global, Congresul american i-a mai oferit 50 de milioane prin Legea Ajutorului de Urgență pentru Iugoslavia, urmată În noiembrie 1951 de un acord care-i
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de ascensiune socială pentru țărani, muncitori și copiii lor. Oportunitățile abundau, mai ales pentru săraci și pentru funcționari: posturi de ocupat, apartamente de Închiriat la prețuri reduse, locuri În școli rezervate copiilor de muncitori și refuzate copiilor de „burghezi”. Competența conta mai puțin decât fidelitatea politică, slujbele erau garantate, iar birocrația comunistă În formare căuta cadre serioase, bărbați și femei, pentru o varietate de posturi, de la administrator de bloc la torționar 8. Majoritatea populației din Europa de Est sovietizată și-a acceptat soarta
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și ocupația accentuaseră ostilitatea populației locale față de evrei („De ce te-ai mai Întors?” a Întrebat-o un vecin pe Heda Margolius, scăpată de la Auschwitz și revenită În Praga abia la sfârșitul războiului 11); pe comuniștii evrei din Est se putea conta, mai mult decât pe oricine, pentru realizarea planurilor lui Stalin. În primii ani postbelici, Stalin nu a manifestat nici o ostilitate față de subordonații săi evrei. La Națiunile Unite, URSS era un suporter entuziast al proiectului sionist, favorizând crearea unui stat evreiesc
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În lagăr pentru a-și face cunoștințe dubioase printre „dușmanii de clasă”. Singurii comuniști care n-au avut de Înfruntat bănuielile apriorice ale lui Stalin erau cei care stătuseră mult timp la Moscova, sub supravegherea Kremlinului. Pe aceștia se putea conta din două motive: cum petrecuseră mult timp În văzul autorităților sovietice, aveau puține contacte În străinătate, sau deloc; dacă supraviețuiseră epurărilor din anii ’30 (prin care a fost eliminat grosul conducerii În exil a partidelor comuniste polonez, iugoslav etc.), se
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
două motive: cum petrecuseră mult timp În văzul autorităților sovietice, aveau puține contacte În străinătate, sau deloc; dacă supraviețuiseră epurărilor din anii ’30 (prin care a fost eliminat grosul conducerii În exil a partidelor comuniste polonez, iugoslav etc.), se putea conta pe obediența lor totală față de dictatorul sovietic. Comuniștii „naționali” Însă, cei care rămăseseră pe pământul natal, au fost considerați suspecți. Adesea ei avuseseră o activitate mai eroică În rezistență decât confrații de la Moscova (care s-au Întors abia după război
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nici cea mai importantă. Europa mediteraneană era foarte diferită de nord-vestul Europei; religia jucase un rol mai important decât politica În definirea granițelor istorice interși intrastatale. În Europa antebelică, diferențele dintre Nord și Sud, bogăție și sărăcie, urban și rural contau mai mult decât cele dintre Est și Vest. Astfel, În anumite privințe, impactul stăpânirii sovietice asupra teritoriilor de la est de Viena a fost mai mare chiar decât asupra Rusiei. Imperiul Rus, la urma urmei, fusese dintotdeauna doar parțial european, iar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
minte și pragmatici, cel mai bun exemplu fiind fostul miner Maurice Thorez, care a condus partidul din 1932 până la moarte, În 1964. Pentru Stalin, principala calitate a lui Thorez (ca și a lui Gottwald În Cehoslovacia) era că se putea conta pe el să execute ce i se ordona, fără să pună Întrebări. Nu e o coincidență faptul că, după ce dezertase din armata franceză În timpul războiului ciudat (drôle de guerre) din 1939-1940, Thorez a petrecut următorii cinci ani la Moscova. Partidul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Prin construcția Zidului, Berlinul și-a Încheiat cariera de zonă fierbinte a problemelor europene și mondiale. Deși au fost necesari zece ani pentru a se ajunge la un acord formal În chestiunea accesului, din noiembrie 1961 Berlinul nu a mai contat, iar zona vestică a orașului a Început să alunece lent În irelevanță politică. Chiar și rușii și-au pierdut interesul. În mod bizar, Occidentul nu a sesizat imediat acest lucru. În anul următor, când a izbucnit criza cubaneză, Kennedy și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
o măsură sau alta, cu toate puterile coloniale și foste coloniale din Occident. Cercetătorii americani, care proiectează experiența și preocupările Washingtonului asupra restului lumii vestice, pierd din vedere câteodată această trăsătură distinctivă a Europei postbelice. În Statele Unite, cel mai mult conta Războiul Rece: prioritățile interne și externe, precum și discursul public reflectau acest lucru. Dar la Haga, Londra sau Paris grija principală o reprezentau costisitoarele războaie de gherilă În colonii Îndepărtate și din ce În ce mai neguvernabile. De-a lungul anilor ’50, problema strategică au
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
multe probleme cu francezii din Algeria. Pentru Statele Unite, aventura din Suez a fost un mod de a-și reaminti propriile responsabilități, dar și o ocazie de a-și Încorda mușchii. Eisenhower și Dulles detestau modul În care Mollet și Eden contaseră pe sprijinul necondiționat al americanilor. Ei erau iritați de francezi și britanici: nu doar pentru că se angajaseră În secret Într-o expediție atât de prost planificată și executată, dar și pentru momentul ales. Criza Suezului aproape a coincis cu ocuparea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au semnat negocieri și „contracte sociale” menite să reducă riscul de grevă sau inflația salariilor. În consecință, industriile private (și băncile cu care lucrau sau care le dețineau) au fost mult mai predispuse să investească În viitorul lor, pentru că puteau conta pe restricțiile salariale pe termen lung. Muncitorul de la șaibă din Germania de Vest sau din Scandinavia a fost recompensat pentru această relativă docilitate printr-un loc de muncă sigur, o inflație scăzută și, mai presus de toate, servicii publice de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
care fugiseră de Hitler sau Stalin. Criticii contemporani se temeau că, alături de mesajele politice subliminale sau manifeste incluse În filme destinate publicului larg, conformismul suficient al culturii populare americane va corupe sau va seda sensibilitatea tineretului european. Însă filmele, În măsura În care contau, par să fi avut mai degrabă efectul contrar. Tinerii spectatori europeni filtrau conținutul propagandistic al filmelor americane obișnuite - invidiind „traiul bun” prezentat pe ecran În mai mare măsură decât o făcuseră părinții lor cu douăzeci de ani Înainte, dar râzând
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ale țării (obiectivul de export fixat oficial de guvern era, la sfârșitul anilor ’40, de 75% din producția britanică de mașini). Prin urmare, compania a neglijat În mod deliberat controlul calității În favoarea producției rapide. Rezultatul, calitatea inferioară a mașinilor, a contat mai puțin la Început. Firmele britanice aveau o piață captivă: atât acasă, cât și În Europa, cererea depășea stocul disponibil. Iar producătorii europeni continentali nu puteau concura În volum: În 1949, Regatul Unit a produs mai multe mașini de pasageri
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ritmurile chitariștilor de blues americani (majoritatea negri) cu un material extras din limbajul și experiența clasei muncitoare britanice 4. Acest amestec original a devenit apoi cultura indigenă, transnațională, a tineretului european. Conținutul muzicii pop era important, dar și mai mult conta forma. În anii ’60, lumea era preocupată mai ales de stil. Ceea ce, veți spune, nu era un lucru nou. Dar specific epocii era felul În care stilul se substituia direct substanței. Muzica pop din acea perioadă era rebelă ca ton
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
apariție, iar el a devenit peste noapte o celebritate. Foucault respingea eticheta de structuralist, la fel cum pe vremuri Camus susținea că nu fusese niciodată „existențialist” și nu știe ce Înseamnă acest lucru 8. Dar asta pur și simplu nu conta - cel puțin În cazul lui Foucault. „Structuralism” era acum orice relatare declarat subversivă despre trecut sau prezent, În care explicațiile și categoriile lineare, convenționale, erau complet reorganizate, iar presupozițiile lor puse sub semnul Întrebării. și, mai ales, „structuraliștii” minimalizau sau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
marxiste”, de obicei marxist-leniniste (adică maoiste). Multe erau finanțate discret de RDG sau de Moscova, lucru pe atunci ignorat de marele public. În Germania, ca peste tot, Noua Stângă a păstrat distanța față de comunismul oficial - care În RFG oricum nu conta. Însă radicalii, ca și o mare parte din stânga vest-germană - și nu numai stânga -, aveau o relație ambiguă cu Republica Democrată Germană. O bună parte dintre ei se născuseră În ceea ce era acum RDG sau În alte teritorii din Est, de unde
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
că ar fi posibilă o „a treia cale” Între comunism și capitalism. Dar nu fiindcă analiza lor economică ar fi fost tehnic defectuoasă. Adevărata lor eroare consta În interpretarea greșită a sistemului În care trăiau. Pentru conducerea comunistă, nu economia conta, ci politica. Implicația ineluctabilă a teoriilor reformiste era că autoritatea centrală a partidului-stat va trebui temperată pentru ca viața economică normală să-și reia cursul. În fața acestei alegeri, partidele-stat comuniste optau invariabil pentru anormalitate economică. Între timp Însă, regimurile erau interesate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nimicuri de consum ar fi fost mai greu de evocat, iar „prima excursie la Trieste” era exclusă. Iugoslavii nu erau prosperi și nici liberi, dar nici Întemnițați Într-un sistem Închis ermetic. „Titoismul” era opresiv, nu represiv. Pe atunci, diferența conta. A treia cale spre stabilitate era „stalinismul național”. Era opțiunea albaneză: o societate Închisă, oprimată, condusă tiranic de un autocrat din partidul local, paranoic și atotputernic. Descriere care se potrivea din ce În ce mai mult și României. Hrușciov, care detesta România (sentiment des
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]