192,981 matches
-
fost dat odată cu reeditarea din anul următor în antologia "Beyond Time and Space". Eminentul autor și critic literar Gore Vidal a apreciat povestirea ca fiind "bună" și spunând că îl prezintă pe Bradbury "în cea mai bună formă". Multe opere literare sunt interzise pe Pământ. Personajele lor devin entități reale pe Marte, dar odată ce toate cărțile în care ele apar sunt distruse, ele sunt sortite pieirii. Ele plănuiesc o ripostă față de oamenii care vin să le caute, dar sunt distruse de
Aici sunt tigri () [Corola-website/Science/327061_a_328390]
-
lingvistic și teritorial, este opusă Elveției germane și celei franceze, și (rar) Elveției retoromane. Statutul limbii italiane în Elveția este consacrată de Constituție, alături de limbile germană și franceză. Limba maternă a populației italofone din Elveția este de fapt nu limba literară italiană, ci un dialect al limbii lombarde aparținând limbilor galo-italice din subgrupa romană. Limba italiană din cantonul Grisunilor are propriile sale caracteristici distinctive care sunt direct influențate de mediul germanofon. Pe teritoriul Elveției italiene locuiesc aproximativ 517.000 de persoane
Elveția italiană () [Corola-website/Science/327058_a_328387]
-
cu detectivul ficțional C. Auguste Dupin, celelalte două fiind „Crimele din Rue Morgue” și „Misterul lui Marie Rogêt”. Aceste povestiri sunt considerate a fi importantele predecesoare timpurii ale literaturii detectivistice moderne. Ea a fost publicată pentru prima dată în almanahul literar "The Gift for 1845" (1844) și a fost în curând retipărită în numeroase reviste și ziare. În această povestire, C. Auguste Dupin ajută la recuperarea unei scrisori de o foarte mare importanță pentru familia regală din Franța. Acțiunea se petrece
Scrisoarea furată () [Corola-website/Science/327198_a_328527]
-
de Atreu, / atunci-s vrednice de Tieste). Ca un susținător politic al Reginei și un dușman vechi al ministrului, Dupin speră că D. va avea parte de o cădere politică. Această povestire a fost publicată pentru prima oară în almanahul literar "The Gift: A Christmas and New Year's Present for 1845", publicat în decembrie 1844 la Philadelphia. Poe a obținut 12 dolari pentru această primă publicare a povestirii. Ea a fost inclusă ulterior în volumul "Tales By Edgar A. Poe
Scrisoarea furată () [Corola-website/Science/327198_a_328527]
-
The Gift" din 1845, editorul a numit-o „una dintre cele mai potrivite explicații care ar fi putut fi concepute din acel curios joc al două minți într-o singură persoană”. Povestirea lui Poe provocat o dezbatere în rândul teoreticienilor literari din anii '60 și '70. Jacques Lacan a argumentat în "Ecrits" că conținutul scrisorii reginei este irelevant pentru povestire și că spațiul potrivit al obiectului (scrisoarea însăși) este determinat de structura simbolică în care există și este deplasat, mai întâi
Scrisoarea furată () [Corola-website/Science/327198_a_328527]
-
ambele părți, lupta diplomatică, întâlnirile și discuțiile dintre eroii și comandanții epopeii înainte de începerea luptei în fiecare zi, armele folosite. Capitolele ("parvas") care conțin descrierea luptei(VI-VIII) sunt considerate a fi cele mai vechi. Pe baza informației astronomice și literare din "Mahabharata", este localizat undeva între anul 6000 îen și anul 500 îen. O altă mărturie despre acest război se consideră că este și din Rig Veda. Datele istorice ce privesc localizarea temporală a acestui eveniment nu sunt foarte clare
Războiul Kurukshetra () [Corola-website/Science/327137_a_328466]
-
„” este o nuvelă fantastică scrisă de Mircea Eliade în februarie 1945 la Cascais (Portugalia) și publicată în numărul din noiembrie 1948 al revistei literare "Luceafărul" din Paris. Ea a fost inclusă apoi în volumul "Nuvele", tipărit în 1963 de Cercul de Studii «Destin» din Madrid, și în volumul " La țigănci și alte povestiri", tipărit în anul 1969 de Editura pentru literatură din București. Nuvela
Un om mare () [Corola-website/Science/327155_a_328484]
-
anului 1941 a închiriat casa de vacanță a avocatului Costa Pinto de la Cascais, un fost sat pitoresc de pescari de lângă Estoril transformat într-o stațiune luxoasă la Oceanul Atlantic. Frumusețea stațiunii și clima răcoroasă de pe malul oceanului îi erau prielnice activității literare. Și-a stabilit cabinetul de lucru în camera cea mai spațioasă a căsuței, ale cărei ferestre dădeau către o grădină interioară. Acolo se aflau doar o masă simplă de lemn cu câteva etajere, pe care Eliade și-a aranjat o
Un om mare () [Corola-website/Science/327155_a_328484]
-
concretă și pitorescă a geniului și a izolării sale definitive”". „” a fost scrisă în februarie 1945 la Cascais (Portugalia), un sat de pescari de lângă Lisabona,<ref name="Ștefănescu 1/2003">Alex. Ștefănescu, „La o nouă lectură: Mircea Eliade”, în "România literară", anul XXXVI, nr. 1, 8-14 ianuarie 2003.</ref> fiind prima nuvelă scrisă în exil de Mircea Eliade. Scriitorul mărturisește în "Jurnalul portughez" că și-a imaginat acest subiect cu vreo jumătate de an în urmă, în iulie 1944. Eliade nu
Un om mare () [Corola-website/Science/327155_a_328484]
-
19 aprilie 1948: „Am început astă seară corectarea și transcrierea nuvelei Un om mare. Îngrozitor de prost scrisă. Dar mă încântă întunecatul ei umor”. Varianta finală a nuvelei a fost publicată pentru prima dată în numărul din noiembrie 1948 al revistei literare "Luceafărul", publicată la Paris de Mircea Eliade și Virgil Ierunca. Nuvela a fost publicată în anul 1963 în volumul "Nuvele", tipărit de Cercul de Studii «Destin» din Madrid (condus de George Uscătescu, profesor de filozofie la Universitatea Complutense din Madrid
Un om mare () [Corola-website/Science/327155_a_328484]
-
din Madrid (condus de George Uscătescu, profesor de filozofie la Universitatea Complutense din Madrid) în cadrul unei colecții de scrieri publicate de personalități românești proeminente ale exilului românesc. Ca urmare a faptului că, după cel de-al Doilea Război Mondial, opera literară a lui Mircea Eliade a fost interzisă la publicare timp de peste două decenii de către autoritățile regimului comunist, nuvela „Un om mare” a fost publicată în România abia în anul 1969, când a fost inclusă în volumul "La țigănci și alte
Un om mare () [Corola-website/Science/327155_a_328484]
-
țigănci și alte povestiri", tipărit de Editura pentru literatură din București. Criticul Alex. Ștefănescu a afirmat că nuvela lui Mircea Eliade are forma unei povestiri științifico-fantastice,<ref name="Ștefănescu 3/2003">Alex. Ștefănescu, „Mircea Eliade - Evadarea din timp”, în "România literară", anul XXXVI, nr. 3, 22-28 ianuarie 2003.</ref> fiind avansată la un moment dat o explicație „științifică” a fenomenului macrantropic de care suferea personajul principal: "„Este, cum se spune, un caz unic nu numai în analele medicinei, adăugă el (Cucoaneș
Un om mare () [Corola-website/Science/327155_a_328484]
-
ar fi abandonat-o pentru că mai mult le încurca. Cred și eu că le încurca!...”" Potrivit lui Alex Ștefănescu, autorul nu aprofundează această explicație, fiind interesat mai mult de situația pitorească decât de senzaționalismul științific. Analizând evoluția inginerului Eugen Cucoaneș, criticul literar Carmen Mușat considera că personajul abandonează Cultura și se reintegrează în Natură (traseu invers față de cel urmat de Dumitru din „O fotografie veche de 14 ani”), depășindu-și condiția de om în urma unui accident biologic straniu. Cucoaneș se transformă într-
Un om mare () [Corola-website/Science/327155_a_328484]
-
om mare” poate fi considerată o nuvelă S.F. ce instituie un mit: mitul uriașilor care ar fi existat în perioadele vechi ale istoriei și care ar fi dispărut în procesul de evoluție al omenirii. Criticul Matei Călinescu, cercetător al operei literare a lui Mircea Eliade, scria că această nuvelă i se pare pur și simplu extraordinară. Această nuvelă a constituit o sursă de inspirație și pentru alte scrieri. Mircea Eliade afirma că piesa de teatru "Amedeu sau scapi de el cu
Un om mare () [Corola-website/Science/327155_a_328484]
-
tipărit în 1969 de Editura pentru literatură din București. Tematica centrală a acestei nuvele o constituie problematica teatrului de idei, adică mai precis revitalizarea sacrului și a timpului mitic prin intermediul spectacolului. Această nuvelă este una dintre cele mai teoretice scrieri literare ale lui Mircea Eliade, discutând contradicția filozofică între cele două lumi care întrețin raporturi diametral opuse cu timpul: lumea mitică (timpul sacru ce se descoperă doar oamenilor inițiați care sunt capabili să înțeleagă și să trăiască misterul creației) și lumea
Adio!... () [Corola-website/Science/327221_a_328550]
-
în imposibilitatea de a oferi cheia de interpretare unui „public savant”, sfătuit chiar și de director, renunță să mai scrie piesa care, între timp, s-a jucat. Nuvela „Adio!...” a fost publicată în anul 1965 în "Revista Scriitorilor Români", almanah literar editat anual începând din 1962 de Societatea Academică Română din München (R.F. Germania). Ca urmare a faptului că, după cel de-al Doilea Război Mondial, opera literară a lui Mircea Eliade a fost interzisă la publicare timp de peste două decenii
Adio!... () [Corola-website/Science/327221_a_328550]
-
Nuvela „Adio!...” a fost publicată în anul 1965 în "Revista Scriitorilor Români", almanah literar editat anual începând din 1962 de Societatea Academică Română din München (R.F. Germania). Ca urmare a faptului că, după cel de-al Doilea Război Mondial, opera literară a lui Mircea Eliade a fost interzisă la publicare timp de peste două decenii de către autoritățile regimului comunist, nuvela „Adio!...” a fost publicată în România abia în anul 1969, când a fost inclusă în volumul "La țigănci și alte povestiri", tipărit
Adio!... () [Corola-website/Science/327221_a_328550]
-
exprima ideea de experiență estetică asumată mitic și pentru a retrăi astfel momentele esențiale ale umanității. Academicianul Eugen Simion afirma că nuvela „Adio!...” este „un proiect de teatru în stil voit absurd (antiteatru)”, având ca temă misterul descoperirii Spiritului. Cercetătorii literari au evidențiat valoarea literar-artistică a acestei nuvele, definind-o ca „o artă poetică, ca formă a metadiscursului, a comment faire-ului eliadesc”. Comentând scrierile lui Mircea Eliade, eseistul Nicolae Steinhardt (1912-1989), un evreu convertit în închisoare la Ortodoxie și devenit ulterior
Adio!... () [Corola-website/Science/327221_a_328550]
-
a ghicit că ea a rămas repetentă, un secret de familie bine ascuns. Fata are 17-18 ani și este elevă la un liceu din Buzău. Ea a citit multe cărți, fiind un fel de Iulia Hașdeu, și își etalează cunoștințele literare și filozofice în fața lui Brânduș. Agripina vorbește eseistico-analitic, folosind cuvinte „prețioase”, și spune că regretă că băiatul nu citește cărți și că nu are în el o doză de nebunie. Brânduș nu înțelege vorbele Agripinei și își închipuie că aceasta
Fata căpitanului (nuvelă) () [Corola-website/Science/327212_a_328541]
-
Complutense din Madrid) în cadrul unei colecții de scrieri publicate de personalități românești proeminente ale exilului românesc. Autorul a notat la finalul scrierii următoarea datare: „Täsch, iulie 1955”. Ca urmare a faptului că, după cel de-al Doilea Război Mondial, opera literară a lui Mircea Eliade a fost interzisă la publicare timp de peste două decenii de către autoritățile regimului comunist, nuvela „Fata căpitanului” a fost publicată în România abia în anul 1969, când a fost inclusă în volumul "La țigănci și alte povestiri
Fata căpitanului (nuvelă) () [Corola-website/Science/327212_a_328541]
-
apoi în volumul "La țigănci și alte povestiri", tipărit în 1969 de Editura pentru literatură din București. Tematica centrală a acestei nuvele o constituie redescoperirea sensurilor profunde, mistice, ale experiențelor omenești. Această nuvelă este una dintre cele mai teoretice scrieri literare ale lui Mircea Eliade, prelungind și concentrând dimensiunea metafizică indiană, existentă în mai multe din scrierile sale. Nuvela prezintă o discuție stranie purtată într-un tren de patru prieteni, care evidențiază existența misterului sacru în profan/cotidian. „Podul” are la
Podul (nuvelă) () [Corola-website/Science/327228_a_328557]
-
povestire stranie cu înțelesuri filozofice. Cei patru prieteni sunt următorii: Nuvela „Podul” a fost scrisă în decembrie 1963, după cum menționează însuși autorul la sfârșitul scrierii.<ref name="Ștefănescu 1/2003">Alex. Ștefănescu, „La o nouă lectură: Mircea Eliade”, în "România literară", anul XXXVI, nr. 1, 8-14 ianuarie 2003.</ref> Autorul își manifesta propriile intenții, dar și unele temeri, într-o însemnare succintă din "Jurnalul inedit", datată 28 decembrie 1963: „Vreau să las frâu liber imaginației [...], putând aluneca oricând în grotesc, comic
Podul (nuvelă) () [Corola-website/Science/327228_a_328557]
-
în grotesc, comic de mahala sau senzațional. Iau acest risc și pentru că-mi place, dar și pentru că nu am încotro. Mă apropii din nou de problema care mă pasionează de atâția ani: coincidentia oppositorum, de data aceasta pe planul ficțiunii literare, mi-e teamă de un singur lucru: să nu alunec prea mult în «simbolism». Aș vrea să reiasă altceva: camuflarea misterelor și, deci, ambivalența oricărei «întâmplări». În acest sens o «întâmplare» aparent banală poate revela un întreg univers de semnificații
Podul (nuvelă) () [Corola-website/Science/327228_a_328557]
-
IV, nr. 4, pp. 71-94. Comitetul de redacție al revistei era format la acel moment din Mircea Eliade, Vintilă Horia, Virgil Ierunca, Emil Turdeanu și Virgil Veniamin. Ca urmare a faptului că, după cel de-al Doilea Război Mondial, opera literară a lui Mircea Eliade a fost interzisă la publicare timp de peste două decenii de către autoritățile regimului comunist, nuvela „Podul” a fost publicată în România abia în anul 1969, când a fost inclusă în volumul "La țigănci și alte povestiri", tipărit
Podul (nuvelă) () [Corola-website/Science/327228_a_328557]
-
nu reușește să le recunoască: "„Acum [...] nu vă pot spune decât atât: că ni se întâmplă, fiecăruia dintre noi, fel de fel de întâmplări, dar din nefericire le uităm. Iar când nu le uităm, nu știm să le recunoaștem”". Criticii literari ce au analizat nuvela s-au exprimat laudativ la adresa ei, remarcând fragmentarea sa epică și complexitatea simbolistică, „într-un stil deliberat complicat”. Academicianul Eugen Simion evidenția că „Podul” prezintă câteva acte de manifestare a sacrului (hierofanii), „alternând notația eseistică (despre
Podul (nuvelă) () [Corola-website/Science/327228_a_328557]